miercuri, 24 iulie 2019

In cautarea muntelui alb

Zilele astea am incercat sa urc pe Mont Blanc alaturi de un coleg de facultate. N-a fost sa fie, ne-am oprit la aproape 4400 de metri, la refugiul Vallot, la doar 90 de minute de mers pana pe varf - vantul batea foarte tare si a trebuit sa ne intoarcem, deoarece muchia finala este foarte ascutita si nu puteam sa o urcam in conditii de siguranta. M-am gandit ca sunt multi interesati de o asemenea tura, asa ca am zis ca ar fi util sa povestesc aici un pic.

Logistica a fost relativ complicata, din fericire stiam deja zona de la Tor Des Geants. Am luat avion pana la Milano Bergamo, bus pana in centru, metrou pana in Lampugnano, Flixbus pana in Chamonix, iar acolo am stat intr-un camping unde puteai ajunge daca mergeai 3km pe jos sau daca luai un tren, ii zice camping de la Mer de Glace. Evident, toata distractia asta dureaza cam o zi intreaga. Ca si costuri, am ales sa merg cu un ghid prin intermediul Flo Adventure (ii stiam de la scoala de iarna din Retezat), un italian atestat UIAGM, am mers eu cu colegul meu de master, Mihai, cu el, fiecare trebuind sa plateasca 600 de euro pentru ghid. Avionul a mai fost vreo 200 de euro, am cheltuit acolo cam 500 de euro, inclusiv cazarea la camping, mancare, cazare la refugiu la Tete Rousse, o vizita la Aiguille du midi care costa 60+ euro pentru aclimatizare, si in plus mi-amluat si bocanci de iarna care au fost 300+ euro, deci in total sa zicem ca a fost pe la 1600-1700 de euro toata "distractia". O galagie de bani, ce sa faci, distractia costa... Acuma daca va intrebati de ce am optat pentru ghid si daca merita, eu stau foarte prost cu orientarea, noaptea am avut conditii foarte nasoale, vizibilitate practic 0, oamenii fara ghid au avut probleme serioase de orientare, unii chiar s-au intors din drum la Gouter, in plus iti ofera o siguranta mai mare psihica, mai ales ca nu sunt obisnuit cu zonele alpine (pana acum altitudinea maxima unde am fost era de 3300), asa ca nu regret absolut deloc ca am dat bani pentru ghid. Desigur, daca ai un partener de incredere si te descurci la orientare, poti merge si fara ghid, dar eu prefer sa ma las pe mana cuiva care a mai fost de multe ori acolo (ghidul nostru ne-a zis ca mai fusese de vreo 20 de ori doar pe traseul asta).

Am pregatit totul cu lux de amanunte, am fost cu Mihai pe Omu pe un traseu mai riscant decat ce am
facut acolo (bine, doar partea de zapada zic acum), pe hornuri, in perioada cand erau avalanse. Pe atunci Mihai era mai putin antrenat si recunosc ca am avut dubii legat de modul in care se va descurca, dar s-a descurcat cel putin onorabil, am reusit sa fim chiar sub timpii prevazuti de ghid. In afara de asta, a trebuit sa ii spun exact ce echipament ii trebuie, a facut si el investitii mari pentru a putea veni. O alta problema a fost legata de raul de altitudine, eu sunt un om caruia ii place sa spuna lucrurilor pe nume asa ca o sa recunosc ca am folosit Acetazolamida.  Stiu ca e considerat dopping in competitii, dar acum nu era o competitie si nu voiam sa mi se faca rau asa ca am preferat sa iau cateva pastile preventiv, am luat 2 pastile vineri, cu o zi inainte de traseu, si 2 pastile sambata. Nu le pot recomanda totusi, tine de alegerile fiecaruia, am avut mici efecte secundare - furnicaturi in degete, buze si chiar pe obraji uneori, e un medicament destul de dubios dar avantajul e ca n-am resimtit absolut nicio problema inclusiv la Vallot, care e aproape de 4400, am auzit ca unii au reactii adverse mai naspa, a fost un risc pe care mi l-am asumat, pentru ca stiam ca altfel n-aveam cand sa ma aclimatizez.

Acuma, despre drumetie... Am plecat joi din Bucuresti, am ajuns joi seara in Chamonix fara niciun eveniment spectaculos pe drum. Am gasit campingul, a fost totul ok, 14 euro de persoana la camping, folosind acelasi cort, destul de scump. A doua zi am mers la Aiguille du Midi pentru o mica "aclimatizare" mai degraba psihologica, pentru ca fizic oricum nu te poti aclimatiza decat dupa minim o saptamana. M-a amuzat ca am dat in camping de Alex Capitanu, un alergator din Cluj pe care il stiam de pe internet, care era sansa sa ne intalnim fix acolo in acelasi camping? :) Am fost la Aiguille du Midi si m-a lovit un pic dupa ce am urcat cateva scari pe acolo, efectiv ma simteam ametit din cauza lipsei de oxigen, desi abia urcasem, sa zic, 200 de trepte. Mihai era la fel, asa ca am zis ca nu merge asa, hai sa bagam ceva antrenament mai calumea - am facut treptele alea de 11 ori, fiecare urcare avea cam 90 de trepte, deci spre 1000 de trepte urcate. Dupa primele 300 restul au mers mai usor :) Si cam asta a fost ziua de vineri, totul frumos, am dormit bine la cort, nimic rau.

Sambata am plecat sa ne vedem cu ghidul in Les Houches (am aflat si eu ca se citeste "lez'uş”, taranul de mine mereu pronunta "les huces").  Am luat telecabina + tren pana la Nid d'aigle, punctul de plecare (scumpa rau si aia, 40+ euro dus intors). Se putea ajunge si pe jos dar nu era ceva greu sau spectaculos ca sa merite efortul, insemnau doar niste ore pierdute pe un traseu simplu. Am plecat de la 2370 si am urcat in 90 de minute pana la 3167, la Tete Rousse. Traseu usor, fara mari dificultati, doar un pic faptul ca era totusi destul de sus.


   citat din ghid - hai sa va fac poza inainte, ca dupa cine stie

Cand am ajuns acolo, am vazut infamul "grand couloir" de la distanta. Am uitat sa povestesc partea cea mai relevanta - ca sa ajungi pe varf exista mai multe trasee - din Nid D'aigle, din Courmayeur, de la Aiguille du Midi, si teoretic ruta clasica e cea mai usoara si e cea pe care am mers noi. Acuma, riscul sa o mierlesti pe Mont Blanc e real si este destul de mare - pe ruta clasica exista culoarul asta unde au murit peste 100 de oameni din 90' pana acum, pe la Aiguille pe traseul 3 monts (Mont Blanc de Tacul, Mont Maudit, Mont Blanc) au fost avalanse, unele chiar tragice, cu multi morti, pe la Courmayeur e mai tehnic si riscul sa cazi e mai mare, fiind zone mai expuse... deci oricum ai lua-o, pleci de acasa cu ideea ca e posibil sa o mierlesti. Eu m-am bazat, ca de obicei, ca o sa ma ajute Dumnezeu sa ies cu bine si din aventura asta - consider ca daca reusesc sa ajung undeva inseamna ca e ok si ca o sa fie bine, daca nu sunt sigur ca n-as ajunge acolo. De exemplu la UTMB n-am fost tras la loterie 2 ani la rand si in ultimul an nu am avut puncte, poate n-a fost pentru mine acolo. Deci daca am ajuns acolo, am plecat cu credinta ca ma voi si intoarce acasa, chiar am avut asa un sentiment la modul "ma voi intoarce acasa in siguranta, de varf nu se stie", si fix asa s-a intamplat. Oricum, ideea cu acest Grand Couloir e ca in primul rand cad pietre imense si sunt avalanse de pietre tot timpul acolo, care te pot omori, in al doilea rand e in panta si poti aluneca - daca ai cazut, ai mierlit-o cu probabilitate 1, cazi vreo 300 de metri fara sa te mai poti opri. Eu din poze si din filmulete vazusem ca era totusi decent, in general era inghetat, era un drum clar pe care puteai merge, nu parea asa abrupt peretele.. Cand l-am vazut in realitate, efectiv am innebunit, era mult mai nasol decat credeam. Ghidul ne-a speriat si el, a zis ca ne face poza inainte, ca dupa cine stie, si tot ne zicea ce naspa e culoarul si cum moare lumea acolo.

    Grand Couloir si drumul spre Gouter

Dupa am dormit o ora la pranz, efectiv nu ma puteam calma, aveam puls 95-100 stand in pat, pana la urma am reusit sa adorm si a fost relativ ok. Cand m-am trezit si am mers la masa, nu intelegeam de ce am atatea fire de par in mancare, si cand mi-am pus mana in cap nu mi-a venit sa cred, am ramas cu vreo 10 fire de par in mana, imi cadeau asa instant din cauza stresului... Am dormit si seara un pic, undeva pe la 2-3 ore, apoi am pornit pe traseu. Am dat de niste romani care mergeau fara ghid, un cuplu, dar nu pareau sa se descurce prea bine mergeau foarte incet. Am ajuns la culoar... Ne-a zis ghidul ca e totul ok, ca nu cad pietre si vom traversa toti 3 deodata. Nu ne-am legat in coarda, nu eram asigurati, nimic, pentru ca daca a cazut unul mor toti 3, e inutil. Era un cablu de care ne puteam lega cu coarda, dar te incetinea foarte tare pentru ca era destul de sus si trebuia sa mergi incet si riscai sa vina avalansa de pietre intre timp. Deci pe langa ca e abrupt si aluneca, trebuie sa mergi si repede, e cum nu se poate mai nasol. Ah, n-am mentionat - vantul batea destul de nasol, vizibilitatea era efectiv 0, si inainte tocmai ce plouase, asa ca tot culoarul era ud. Diferea complet fata de ce vazusem in poze - nu aveai niciun indiciu legat de unde trebuie sa pasesti, nu era efectiv un drum, era practic ca un nisip miscator in care trebuia sa intuiesti unde e mai sigur. Ghidul a traversat destul de repede, parea si el stresat, eu am intrat in panica pentru ca nu puteam merge asa repede ca el pentru ca imi era frica sa nu alunec, am ramas in urma si a trebuit sa ma descurc cam singur. Pe primii metri am intrat intr-un rau format dezapada care se topise - evident ca aluneca. Am folosit pioletul pentru echilibru dar nu ajuta foarte tare, fiind pietris peste tot. Pe la mijloc am simtit cum pun piciorul un pic gresit si incepe sa se miste si sa cada pietre sub mine, mintea mea deja era blocata total, nu mai puteam sa ma gandesc la nimic, m-am tinut de ceva piatra parca, am continuat sa merg aproximativ pe unde a luat-o ghidul. Pe ultima portiune nu mai puteam merge drept pentru ca era o mica pojghita de gheata, pe care daca as fi calcat sigur alunecam cu sanse maxime de a o mierli. Italianu' tot striga dupa mine "right, right", ca sa ocolesc gheata, eu eram blocat total, nu stiam ce sa fac, am incercat sa pun un pic pioletul in gheata, am coborat un pic, am simtit cum incep sa alunec si efectiv nu pot sa descriu sentimentul trait, a fost cea mai la limita chestie pe care am trait-o, mintea blocata, panica totala, viata in fata ochilor, gandeam doar "nu, nu, nu, nu, nu se poate, nu, nu asa, nu", am luat in brate culoarul, m-am pus in patru labe... Doi pasi si am ajuns la capat, in zona de siguranta. Groaznic a fost... Cosmarul nu se terminase totusi pentru ca Mihai era in spate inca - reuseste si el sa traverseze, panicat total si el, in mare soc. Apoi erau si cei 2 romani care s-au chinuit destul de rau pe culoar, au stat vreo 2-3 minute cred in conditiile in care trebuie sa il faci cat mai repede...

Si a trecut culoarul... Imi venea sa plang de la soc, nu stiam cum sa reactionez, iar cateva minute mai tarziu am auzit o mare avalansa de pietre pe culoar, a durat un minut cred..  In fine, poate pentru unii mai experimentati pe partea asta de alpinism nu pare cine stie ce, dar pentru mine a fost absolut traumatizant, riscul la care te expui si mai ales conditiile alea - vizibilitate aproape 0, vant si ploaie recenta, au facut mult mai greu de traversat portiunea. A doua zi pe lumina a fost mult mai decent, dar ajung si acolo imediat. Dupa culoar, am urcat vreo 500m diferenta de nivel pe un traseu de via ferata cu multe lanturi si stanci, nu foarte complicat dar pe ceata era chiar nasol, pana si ghidul avea probleme sa gaseasca traseul iar romanii din spatele nostru au avut probleme mari, au ratacit foarte rau, nu stiu ce au facut, Mihai zice ca i s-a parut ca ii vede un pic dupa Gouter cand noi deja coborasem, deci la ore distante de noi. Deci de asta nu mi-a parut rau de banii pentru ghid... La Gouter am dat de unii care se intorceau pentru ca viziblitatea era 0. Noi am continuat, traseul era lejer, o plimbare pe zapada, dar nu se vedea nimic, doar ghidul stia ce face, cred ca ninsese proaspat (mai mult ca sigur, de fapt) si nu se mai vedeau nici urme. A fost interesant cand a inceput sa se lumineze, vedeai o lumina alba, foarte puternica din spate, dar nu stiai ce e - era soarele care se reflecta in zapada prin nori, n-am mai vazut asa ceva. Era amuzant totusi ca avea momente cand se enerva pentru ca se mai intampla ca Mihai sa calce coarda, si era super haios ca se intorcea si incepea sa o dea pe italiana, il auzeai "tension!! tension in the rope! porco dio!" si dupa incepea sa boscorodeasca in italiana lui =))  La un moment dat a ratacit si el un pic si am dat de o crevasa, moment in care a facut o reconfigurare de traseu si am facut stanga pe langa crevasa. Am ajuns la Vallot destul de inghetat, se oprise la un momentat dat ghidul sa se schimbe si imi inghetau mainile, cred ca erau resimtite undeva spre -20, vantul avea 60-70km/ ora.. Mihai facuse greseala sa isi scoata manusile ca sa manance, dupa a realizat ce prostie a facut si nu stia cum sa le mai puna la loc, nu i-a mai trebuit nici mancare, nici nimic. Am avut manusi si supramanusi si tot mi-ar fi trebuit o manusa prim strat de rezerva, pentru ca pe prima am folosit-o initial fara supramanusa, aveam nevoie de degete ca sa urc mai bine pe stancile de pe traseu si evident ca manusa s-a udat destul de rau, asa ca supramanusa nu prea mai avea efect.. Si am vrut sa iau la mine, dar eu ca prostul m-am bazat pe temperatura de pe google, scria -2 grade si vant de 10 / ora, am zis ok, deci nu e nimic. La Vallot ne-a zis ca nu putem urca pe varf, ca nu se pune problema, noi n-am avut nimic de comentat, i-am zis dinainte ca o sa mergem 100% pe mana lui, daca ne spune sa ne oprim, ne oprim fara nicio discutie, pentru ca stiu ca asa mor oamenii - se ambitioneaza sa faca un varf pentru care au dat bani, dar nu inteleg ca viata lor e mai importanta decat banii aia.


  un pic obosit si infrigurat la aproape 4400m altitudine

Drumul de intoarcere a fost mult mai ok, fiind vizibilitate buna, asa ca n-am intampinat dificultati pana la culoar, chit ca initial eram asa panicat ca ma gandeam daca ma pot lua aia cu elicopterul de acolo ca sa nu mai traversez culoarul. Pe lumina a fost mai decent, era si mai uscat, am traversat fix pe urmele ghidului, care chiar a alergat pe o portiune, am inceput sa alerg si eu, iar la final m-a ajutat el putin pentru ca trebuia sa fac un pas mare fix in raul de care ziceam inainte si era sa alunec, dar per total chiar a fost safe fata de noapte. Am bagat acolo cateva cruci, am scapat... Luasem cu mine si o bratara pe care mi-o daduse tata, in general nu cred in chestii de genul dar am luat-o asa mai mult de amuzament, era ceva bratara cu niste cruci, am pierdut-o pe acolo, imi place sa zic ca eu am supravietuit, bratara a ramas undeva prin Alpi.   Mai rau a fost ca m-a durut stomacul cu 20 de minute inainte de culoar, psihicul meu stia ca urmeaza ceva naspa si incepuse sa imi dea semnale fizice, mi-am revenit cu stomacul abia cand am ajuns jos. Si cam asta a fost... Am scapat cu viata, am ajuns la aproape 4400 de metri... Eu sunt super multumit. Acuma eu stiu sigur ca Dumnezeu m-a ajutat sa ma intorc, mereu consider ca daca ajung undeva o sa fie ok, si mai mult, consider ca tine oarecum de datoria mea sa spun asta si sa povestesc mereu ce patesc, in sensul ca eu cred ca daca povestesc mereu si le spun oamenilor cum ma ajuta Dumnezeu, ma va ajuta in continuare, altfel cine stie. Nu ma deranjeaza daca cei care citesc nu sunt de acord cu mine sau li se pare amuzant, eu totusi consider ca e de datoria mea sa spun si asa voi face mereu.

   dupa ce trecusem culoarul a doua oara

Drumul de intoarcere a fost amuzant, ne-a dus italianu' cu masina la camping dupa ce bause si el o bere ca omul, pe drum a injurat-o pe una ca bloca traficul, dar a facut-o intr-un mod foarte haios, apasa pe claxon intermitent, ca un roman as zice, si avea un zambet bolnav pe fata, noi muream de ras langa el, se vedea ca se distreaza tipul, dupa a si deschis geamul, a inceput cu "porco dio", "fanculo", din astea :)) Pe flixbus spre Milano am dat de un indian care punea seriale indiene cu grasi mustaciosi si muzica tare pe repeat la mobil, iar ne-am distrat... Pe aeroport a fost cam naspa, ne-am zgarcit sa luam avionul la 6 dimineata asa ca am dormit in aeroport ca boschetarii in sacul de dormit, am dormit doar vreo ora si am ajuns destul de rupt acasa, dar cel putin am ajuns cu bine...

   boschetar level - maxim

Concluzia - never again pe ruta clasica, poate as incerca pe 3 monts, prefer sa am o ruta mai dificila tehnic dar sa stiu ca nu imi joc viata la ruleta, si sfatul meu pentru oricine vrea sa faca varful asta, pentru sanatatea voastra fizica si psihica - nu o luati pe ruta clasica!


luni, 20 mai 2019

Ultrabalaton 2019 - O noua experienta

Am abandonat din nou la Ultrabalaton. Daca imi pare rau? Cu siguranta bine nu imi pare, dar nu pot spune nici ca sunt foarte suparat, am mers fix cat sa nu ma distrug prea tare,  100 de km nu ii resimt foarte mult timp din punct de vedere muscular, mai mult timp am febra dupa un maraton montan alergat tare decat dupa 100km pe sosea alergati in 11-12 ore. De de am abandonat, atunci, daca nu ma resimteam foarte tare muscular? Mai multe motive - oboseala generalizata, cauzata de caldura si poate de o nutritie deficitara in cursa (desi eu cred ca am mancat destul de bine), gradul de durere atinsese totusi cote mari mai ales cand mergeam, ma dureau talpile, muschii, tot, dar posibil asta datorita epuizarii (si din nou, poate mi-a lipsit ceva pe nutritie, cine stie), ma durea undeva in spate, la omoplat, cand respiram, cred ca datorita miscarii repetitive a bratului... Si nu in ultimul rand, poate chiar in primul rand, am primit feedback de la Marinescu (biciclistul meu) ca nu arat prea bine, ca m-am tras la fata, asa ca in momentele acelea in care nu mai esti foarte lucid ii crezi mai mult pe cei din jur decat pe tine, mi-a zis ca nu arat bine, am considerat ca are dreptate si ar fi bine sa ma opresc (si probabil asa a fost).

Ok, acum dupa acest incipit ex abrupto, ca sa zic asa, sa o iau cu inceputul. Despre Ultra Balaton am mai scris si in 2017, cand am mai participat - 220 de km pe plat, in jurul lacului Balaton, prin caldura ziua (fara pic de umbra) si frig seara, si cu ceva diferenta de nivel (nu foarte mare, totusi, dar se simte). Dupa ce am abandonat acolo am zis ca nu mai merg a doua oara, dar acum m-am razgandit si am mai vrut sa vad o data showul, si pot spune ca nu am fost dezamagit. Pentru curiosi, taxa e pe la 600 de lei, transportul, fie ca mergi cu avion, tren sau masina (noi am optat pentru tren) te va costa intre 300 si 600 de lei, cazarea acolo e foarte scumpa, 4 nopti de cazare costa minim 800 de lei / camera, deci 400 lei de persoana.. Nutritia si mancarea ne-am cam carat-o din tara, ca sa iesim foarte ieftin, plus 2-3 drumuri la Tesco, undeva pe la 300 de lei cred, cu totul, nu am calculat, posibil mai mult. Prin urmare, cine vrea sa participe trebuie sa se astepte sa dea undeva pe la 1500 - 2000 de lei pe toata distractia.

Antrenamente am facut destule pe plat, nu foarte mult ca volum, pentru ca nu imi permite timpul si nici nu ma refac, nu inteleg cum pot face unii 150-200 km pe saptamana fara sa se degradeze constant, pe mine incep sa ma doara toate alea daca alerg 4-5 zile consecutiv fara nicio pauza, asa ca ma axez mai mult pe odihna, avand un volum mult mai mic decat ar trebui. Practic, incerc sa obtin cat pot dintr-un volum mai mic, facand multe alergari de timp tempo, cel putin 1 antrenament de tempo pe saptamana, si doar un long run la o saptamana sau chiar mai rar. Pana acum a mers aceasta strategie, cel putin pana in 100km ma simt destul de bine, dar poate ar trebui sa cresc un pic volumul pe viitor. Am avut longuri de 40, 50, 60 si chiar 100 de km inainte de cursa, si toate au mers bine. Ce e drept, temperatura a fost considerabil mai scazuta, la modul ca nu se putea alerga in tricou, ba chiar multe longuri le-am facut pe timp de iarna, la 0-5 grade, dar nu vad cum as putea face altfel ca sa ma pregatesc pentru un concurs care are loc in luna mai. Ca echipament, am alergat cu Adidas Ultraboost, de care am fost un pic dezamagit pe partea de insole/ branturi/ talpic sau cum vreti sa ii spuneti. Abia ii cumparasem si noul talpic este foarte usor si subtire, asa ca dupa 2-3 alergari unul dintre talpici s-a stricat, s-a indoit si imi crea disconfort in timpul alergarii. Am cautat pe net si e o problema frecventa la UltraBoost. Asa ca ce am facut? Mi-am cumparat eu frumos la pantofi de 800 de lei, varful de gama de la Adidas, talpici de la Decathlon, nici macar alea mai scumpe, ca nu le-am gasit, am luat niste branturi de 30 de lei si au fost foarte bune, ba chiar as spune mult mai bune decat cele originale, pentru ca nu m-au deranjat. Deci cam asta e si cu firmele astea... Deci recomand branturile Decathlon, folositi-le cu incredere. In rest, am alergat cu jambiere CEP, dupa ce am renuntat definitiv la Compressport (mi-am luat niste jambiere care s-au rupt instant, mi le-au inlocuit baietii, nimic de zis, dar nu mai am curaj sa folosesc produsele lor, le fac foarte subtiri si se rup, acuma fiecare face cum crede). Compresia la CEP mi s-a parut ceva mai buna chiar decat la CS, dar dupa vreo 10 ore au inceput sa ma jeneze si cred ca le-as fi dat jos, era cam prea multa compresie pentru un timp foarte lung. In rest nu prea conteaza, tricou Compressport, colanti Deca, dar am ajuns la concluzia ca diferenta dintre Decathlon si orice alta firma e de maxim 20%, iar preturile pot fi si triple. Dar na, nu arata la fel de bine, pe partea estetica au intr-adevar mult de castigat produsele de firma, sa zic asa.

Ca nutritie, am avut multe geluri si ciocolati pe care aproape ca nu le-am folosit pentru ca in checkuri aveai foarte multe. Sincer, unul dintre motivele pentru care as reveni la Ultrabalaton cu placere este pentru ca ok, dai niste bani, dar spre deosebire de concursurile din Romania unde am incetat de mult sa mai am orice pretentie cat de mica acolo chiar te simti respectat. Practic, poti veni cu mainile goale la tine - ti se ofera apa si isotonic la fiecare 5km, 5 puncte de mancare calda, ti se dau inclusiv geluri, pastile de sare, glucoza, rosii cu sare, fructe, tot felul. Doar niste carne mai lipsea, niste sunca ceva era buna, cum era la Tor des Geants. Deci chit ca am mers doar pentru 100 de km, consider ca am avut parte de cele mai bune conditii ca sa termin ok cursa. Am inteles totusi ca nu ar oferi transport inapoi daca abandonezi, ceea ce mi se pare aiurea, dar n-a fost nevoie sa testez deoarece am niste rude care stau la 2 ore de lac si m-au putut lua cu masina. Totusi, in caz ca mergeti, e bine sa aveti o masina la suport, nu doar biciclist. Am avut si multe suplimente, calciu, magneziu, supradyn, etc, din care din nou nu am folosit aproape nimic (o greseala, probabil, poate ar fi fost nevoie de mai mult de un pliculet de vitamine, adica sigur, nu probabil).

Acuma despre cursa... Ideea e simpla, ai voie sa mergi insotit de un biciclist care sa iti care boarfele. Multi triseaza noaptea si se urca pe bicicleta, dar eu nu as face asta pentru ca pana la urma m-as pacali pe mine insumi, oricum nu ii pasa nimanui ca am alergat eu sau nu 200km, doar mie, alergam pentru noi, asa ca mi se pare absurd sa trisezi la o cursa. Iar ce am vazut e ca multi folosesc si diverse substante mai mult sau mai putin legale, o femeie isi injecta ceva in fund prin tufisuri la km 86, nu stiu ce si sincer nici nu ma intereseaza, dar din nou cred ca te pacalesti pe tine, scopul ar trebui sa fie sa vezi ce poti face tu fara sa iti pui sanatatea in pericol folosind diverse substante. Pana si un amarat de nurofen/ ibuprofen are o groaza de contraindicatii, am avut la mine dar n-am vrut sa folosesc, as fi luat doar in caz de nevoie maxima.

Am mers cu trenul - o distractie, vreo 15 ore, am stat la cuseta asa ca a fost chiar fun, si am iesit si ceva mai ieftin. Din Budapesta am mai schimbat un metrou si 2 trenuri pana in Balatonfured, locul startului. O data ajunsi acolo n-am avut mare lucru de facut, ne-am plimbat un pic, am luat kitul a doua zi, ocazie cu care am dat si de Iulian Serban, singurul roman pe care il cunosteam si stiam ca participa,  si cam atat.  A, si am vazut cursa de 6 zile din oras, foarte interesant ce fac oamenii aia acolo... Castigatorul, Dan Lawson, are si recordul pe Balaton, 18 ore 30, acum a alergat peste 900 km, pur si simplu incredibil. Am dormit destul de bine, mai putin in noaptea de dinainte, cand m-am tot perpelit. Din fericire startul a fost la 7, nu la 5 ca acum doi ani, asa ca am dormit cred ca pe la 6-7 ore (incluzand aici si trezirile din timpul noptii), psihic am fost foarte bine, nici vorba de anxietati sau alte chestii. M-am dus de dimineata la start, m-am vazut cu Iulian, Flavius si inca un roman la start, Mihaly Zsolt, ne-am urat succes si am plecat in cursa. Primii 7km am alergat alaturi de Iulian, asteptand biciclistii care nu mai veneau. Am avut o prima lovitura la km 7, pentru ca pe ceasul lui Iulian aveam aproape 8 km, si totusi eram la km 7 oficial - pe clasament se poate vedea ca am fi alergat primii 7km cu 6'44", desi noi am avut sub 6 media. Te loveste un pic la moral, pentru ca te gandesti ca cine stie cati km reali are cursa - e posibil sa fie un pic peste 220 dar nu cred ca mult, au mai fost mici neconcordante cu kilometrajul de pe bicicleta, dar pana in 2km in primii 100. Apropo, am uitat sa spun, am sperat ca daca ajung cu trenul de la linia 13, la editia XIII, avand numarul 65 (13*5), o sa fie cu noroc, pare ca totusi n-a fost sa fie, m-a amuzat totusi coincidenta. Urmatoarea lovitura a fost ca nu aparea Marinescu cu bicicleta, il tot sunam si nimic, m-a sunat dupa o ora si ceva ca trecuse de km 15, eu abia eram la km 10, dupa da-i cu share location, ne-am vazut abia dupa vreo 2 ore, eu deja imi faceam calcule ca la 4-5 ore fara biciclist abandonez ca nu am apa suficienta. Ce facuse el - o luase pe traseul de biciclete, care ocolea un pic traseul alergatorilor si ajungea ceva mai inainte, el tot spera sa gaseasca alergatori asa ca a tot pedalat, nerealizand ca de fapt a trecut de primii alergatori de mult. In fine, ne-am intalnit la km 16, n-a mai contat dupa. Am incercat sa ma tin de planul de acasa, 7km alergat cu 1km mers, dar n-a mers intotdeauna, pentru ca am preferat sa merg pe unele urcari. Per total cred ca am pastrat, totusi proportia. Ce n-am luat in calcul si uitasem de acum 2 ani e ca fiind multe check pointuri si fiind si foarte cald, te opresti foarte des sa bei apa, dupa in mod evident sa iti faci nevoile, asa ca practic o medie de 8 km la ora, sa zic, inseamna de fapt ca tu ai alergat constant cam cu 9-10 si eventual ai mai mers un pic cu 6. Pana la km 50 nu prea am ce sa povestesc, am mers destul de constant, am facut vreo 5 ore jumate pe primii 50 de km sau pe acolo, 5 ore 40. Am stat destul de mult in checkpoint, fiind primul cu mancare calda, aparent acolo era si crama pe care am ratat-o anul acesta, voluntarii mi-au zis sa ma intorc in sosea, dar de fapt ar fi trebuit sa trec prin crama, am scurtat si eu fara sa vreau vreo 500m din traseu. M-am intalnit cu Iulian in checkpoint, parca, si in perioada urmatoare ne-am tot intersectat. Urmatorul punct de care imi amintesc bine e km 86, pana atunci tot alergam faceam calcule, la km 86 am mancat din nou, am dat de Iulian, de tipa care isi injecta chestii (zicea ca e din Moldova dar totusi nu voia sa vorbim in romana, ma lua pe engleza). Altfel, super motivational sa o vezi, avea in jur de 60 de ani, parul alb, imi era rusine un pic, dar stiu de la ultra ca oameni de 50-60 de ani alearga mai bine decat mine asa ca nu ma mai mira nimic, daca imi arati un tip de 70 de ani si imi spui ca alearga 300km nu ma mai mira. Il avem si noi exemplu pe nea Stan Turcu, face ultra la 70 de ani si ii depaseste pe multi si pe viteza, are sub 2 ore pe semimaraton. Aici m-am simtit un pic obosit, am zis ca daca stau prea mult o sa ma racesc, asa ca am luat-o din loc. In calculele mele, mai aveam 2 ore sau sub 2 ore de fapt pana la km 100, si ma gandeam asa - alerg pana la 91, merg pana la 92, alerg pana la 99, merg pana la 100, daca tin media de 8km/ ora constanta, fac suta sub 12 ore.

Momentul cand am cedat  psihic a fost dupa ce m-am uitat pe telefon la ora si am vazut ca as fi alergat ca timp suficient pana la km 91, apoi am luat-o la mers, m-am gandit ok trebuie sa fi trecut de 91, ajung curand la 92, dar cu toate astea am mai mers un pic si am vazut pe strada km 90. N-am inteles ce s-a intamplat, am stat prea mult in checkpoint sau scazuse tare viteza, cert e ca era clara concluzia - nu mai aveam media de 8 la ora, ajunsesem la 7/ ora desi alergam constant. Dupa km 100 ma gandeam ca mai sunt 20 de ore de parcurs cu 6/ ora, dar deja daca aveam 7/ ora si alergam aproape tot timpul insemna ca ceva se intampla - ori pierdeam mult timp cu opririle, ori scazuse media destul de tare, cert e ca insemna ca nu pot sa scad prea tare ritmul daca vreau sa termin, altfel spus trebuia neaparat sa continui sa alerg cat de cat constant. Problema era ca simteam ca nu mai pot tine ritmul de alergare suficient de mult, iar la mers era absolut groaznic, preferam sa alerg decat sa merg, cand mergeam ma dureau rau talpile, nu imi placea de niciun fel. Motivatia a fost mare, m-am rugat mereu sa termin ca sa pot sa scap de cursa asta, dar cand am ajuns in punctul acela  am inceput sa ma gandesc ca e cam mare chinul si mai bine abandonez. Probabil Dumnezeu a vrut sa imi arate ca mai am destule de invatat in domeniul alergarii, cine stie... M-a ajuat oricum si inainte de cursa sa nu gresesc cazarea, si pe drum a fost bine, dar nu iti baga in traista, trebuia sa trag si eu de mine mai mult..  Momentul in care mi-a zis si Marinescu ceva de genul ca arat rau, ca m-am tras tot la fata, a fost decisiv - oricum ma simteam rau, mi-a zis si el ca arat rau.. Am zis ok, e clar, ma simt rau, trebuie sa abandonez. Plus ca nu stiu de ce, ori de la miscarea bratelor, ori poate chestie mai veche, ma durea un pic la omoplat, in coaste in spate undeva, si se accentua cand respiram mai tare, incepuse sa devina enervant psihic, ma stresa ca la fiecare respiratie mai puternica ma durea in spate, poate pare un motiv penibil, din exterior, dar cand ai cate o obsesie din asta ajungi sa te concentrezi numai pe treaba respectiva, te gandesti la fiecare respiratie daca te doare, daca nu te doare, si o iei razna un pic, asa ca am cedat, am zis ok nu mai vreau durerea aia in coasta. Si aia a fost, am abandonat, au venit niste rude sa ne ia cu masina, apoi am ajuns la cazare si m-am culcat.

A doua zi i-am vazut pe cei care terminau, cei care erau cam in rand cu mine, sa zic, terminau pe la 31 de ore, deci cam ala ar fi fost si timpul meu... Si aratau cam rau, unii erau inclinati intr-o parte, altii abia mai mergeau, dar parca imi parea rau un pic ca eu ma simteam relativ bine... Ce e drept, ma cam dureau chestii, am mers toata ziua doar pana la start si inapoi, sa predau chip-ul electronic, si m-a obosit si aia, dar oricum. Am plecat luni inapoi cu trenul, am facut o scurta plimbare prin Budapesta, apoi ne-am intors acasa (alte 15 ore cu trenul), am ajuns acasa, un dus, apoi la birou direct :D.

Ce am invatat din asta... Pai destul de multe. In primul rand am invatat sa fiu umil, din nou. Incerc sa fiu, sa las capul jos si sa nu ma consider mai bun, dar un ultra cred ca te invata asta mai bine decat alte experiente. Am invatat ca nu mereu in viata e cum vrei tu sa fie... Si mai ales, am invatat sa ma bucur de ce am. Am avut un singur moment in care m-am bucurat intens de peisaj si mi-am spus "David, esti un om norocos". Dumnezeu m-a ajutat sa ajung din nou la Balaton, sa fiu acolo la o cursa speciala, sa pot alerga 100 de km... Sunt atatia oameni cu probleme de sanatate, fara picioare sau fara maini, cu probleme de inima sau alte probleme, suntem asa de norocosi ca putem alerga.. Pur si simplu, daca poti iesi din casa si sa alergi, fara sa ai stresul ca ceva rau se poate intampla, deja esti cel mai fericit om de pe pamant. Practic am cea mai frumoasa viata pe care o pot avea, daca pot iesi din casa, ma pot bucura de aerul curat, de miscare.. e suficient. Si asta va incurajez si pe voi sa faceti, nu neaparat sa va testati limitele la maxim sau sa faceti o distanta anume, ci pur si simplu sa fiti recunoscatori pentru ceeea ce aveti. :)