miercuri, 10 octombrie 2018

Tor des Geants 2018 - jumatate de cursa

Nu cred ca voi putea sintetiza bine experienta mea de la TDG. Planificarea si emotiile au tinut nu cateva zile, ci jumatate de an, de cand am aflat ca sunt inscris pana am plecat de acolo. Pentru cei carora le e lene sa citeasca fac un TL;DR - am parcurs aproape 200 km din cei 340, cu 18.000 + din cei 30.000+, deci peste jumatate, in jumatate din timp (75 ore / 150), as fi fost in grafic dar am avut probleme cu respiratia/ plamanii (tuse, wheezing), si am preferat sa ma opresc. Ulterior am aflat ca majoritatea concurentilor au intampinat probleme similare, dar eu sunt de parere ca nu are rost sa te chinui - adica ok, ultra, ultra, nesomn, dureri musculare, basici, dar deja cand apar chestii mai nasoale, la modul entorse, dureri puternice de genunchi, spate, sciatic, probleme cu respiratia, rinichii, puls (desi la ultra mai greu sa ai puls prea mare), mai bine te retragi, pentru ca pana la urma sanatatea e mai importanta si nici nu sunt sportiv profesionist. Nu zic, poate puteam termina asa chinuit, dar cred ca deja in momentul in care dispare orice placere de a continua, fizica si psihica, nu mai merita.

Primul pas a fost sa platesc taxa, deloc mica (660 euro) si sa imi cumpar echipamentul lipsa - coltari de alergare, tricouri si pantaloni suplimentari, lenjerie, manecute, etc. Am cheltuit o gramada cu acest concurs si sincer nu stiu daca m-as mai intoarce din acest motiv, e foarte scump. Muscular nu e un efort deosebit dar trebuie antrenament la altitudine mare, si din pacate Varful Omu nu prea se compara cu altitudini apropiate sau chiar peste 3000. In fine, am reusit sa imi pregatesc tot echipamentul, am luat si cazare la un camping, am luat si bilet de avion, totul pregatit.

Am ajuns in Courmayeur joi la pranz, avion pana in Milano apoi Flixbus. Din pacate de la aeroport pana la Lampugnano a trebuit sa iau taxi, m-a costat 60 de euro pentru 17 km, pentru ca eram la limita sa ratex busul si urmatorul era abia la 1 dimineata. Imi calculasem asta, oricum, dar m-am ofticat putin cand am vazut ca a intarziat juma' de ora Flix-ul.. As fi putut merge cu maxim 5 euro cu un autobuz local si metrou, dar eram la limita si nu puteam risca. Am ajuns in Courmayeur, am vazut poarta de start, deja emotiile au inceput sa isi faca loc, apoi am mancat o pizza la un restaurant local. Cred ca am facut greseala suprema, am cerut ketchup la pizza, mi-a aruncat chelnerul o privire urata si mi-a zis ca nu folosesc asa ceva, apoi mi-am amintit ca italienii considera ca strici pizza daca pui ketchup si ca e o moda de la americani :)) Intre timp, la restaurant o gagica din Noua Zeelanda m-a abordat sa ma intrebe ce fac, etc, i-am zis ca la concurs, ca trebuie sa ajung la 5-6km de centru in camping (era deja noapte, nu am realizat ca nu mai e autobuz la ora aia si va trebui sa merg cu trollerul 6km pe jos). Mi-a zis ca e cam tarziu, ca ea sta la un hotel acolo si e 40 de euro camera si daca vreau pot sta si eu acolo cu ea ^_^.  M-am gandit un pic, sincer imi era sila sa merg drumul ala, dar am zis ca cine stie ce voia fata de fapt, asa ca avand prietena a trebuit sa o refuz politicos si am plecat in drum, prin noapte. Ce nu stiam eu e ca jumatate din drum a fost in bezna, am zis ca nu e adevarat, bezna, urcare, si un troller in spate. Imaginati-va. A fost creepy.. Am ajuns intr-un final la cazare, dar ma cam luase panica pe drum..

Am stat 3 nopti la camping inainte de start - joi seara, vineri seara si sambata seara. N-a fost seara sa nu ma apuce panica si sa ma gandesc ca poate nu iau nici startul macar. Le-am si zis prietenilor ca daca iau startul deja e peste asteptari, in prima seara deja imi cautam avion de intoarcere in ziua urmatoare, in halul ala am fost de panicat. In a doua zi m-am dus in Chamonix cu intentia de a face o aclimatizare la Aiguille de Midi. Ghinionul meu a fost ca nu era deschis cablul pana sus, asa ca am mers doar pana la 2300. Am facut cunostinta cu un roman random care era si el pe acolo, aveam un tricou pe care scria ceva in romana (maratonul zapezii), tipul m-a vazut si m-a abordat, si asa am ajuns sa cobor cu el pe jos desi platisem telecabina, am fost la Mer de Glace, apoi am coborat in Chamonix, a fost dragut. Dupa asta m-am intalnit cu unul dintre concurenti, Cristi Manole, care m-a dus pana la camping cu autorulota lui smechera si am discutat un pic de echipament. Seara m-a prins o oboseala nefireasca, ce e drept in prima noapte dormisem putin si foarte prost, m-am trezit de o gramada de ori de emotii, si m-am culcat vreo 10-12 ore cred vineri spre sambata. Sambata a venit Vlad Munteanu la camping, vorbisem cu el sa stam in acelasi loc, am mai glumit cu el si m-am inveselit, ne-am luat echipamentul, am stat 3 ore la coada sa ne verifice echipamentul obligatoriu (singurul defect din organizarea lor, altfel impecabil), am lasat drop-bagul, apoi am fost la cina festiva, unde ne-am intalnit cu mare parte din romani - Viorica Malai, Alex Petrut, Cosmin Rugina. Mihai Serban si Costica Anghel au lipsit dar i-am vazut a doua zi la start. Ne-au pus un filmulet motivational cu niste oameni care nu puteau sa mearga, aveau ceva probleme neorologice parca.. Oricum deja eram in lumea mea, nu prea am fost atent la ce se intampla, ma gandeam la ce avea sa urmeze. In seara aia am avut din nou emotii, inclusiv cu manifestari fizice, dar eram constient ca asa va fi si nu m-am speriat. Am avut tot timpul la mine Extraveral pentru stari de anxietate dar nu am folosit niciodata, l-am avut doar asa moral ca sa stiu ca e acolo in caz de ceva. Am mai carat si imodium si acetazolamida pentru rau de inaltime, si in dropbag am mai avut nurofen parca.

Din fericire startul e la 12, asa ca am dormit bine si sambata seara dupa ce mi-au trecut emotiile. Duminica am ajuns la start cu Vlad Munteanu, ne-au activat trackerul GPS (foarte linistitor sa stii ca ai asa ceva la tine, unul din motivele pentru care as avea curaj sa ma bag la asa ceva e ca oamenii dispun de multe elicoptere si te salveaza daca apesi pe butonul de panica) si am intrat in zona de start. Acolo am stat pe jos vreo 30 de minute, efectiv pe jos, pe asfalt, ca sa economisim energia. Am stat cu Cosmin Rugina sa barfim lumea, majoritatea erau peste 40 de ani, si era motivarea mare sa stii ca daca pot si unii de 50-60 de ani atunci trebuie sa putem si noi, nu? Am vazut un tip care cred ca avea 70, venise cu ochelari de vedere la el, aducea a Iliescu acum niste ani (dupa l-am cautat pe net si am vazut ca era cunoscut, facea ultra de vreo 20 de ani, nu stiu daca a terminat ca i-am uitat numarul dupa ce l-am cautat prima oara). Cred ca oamenii de varsta lor rezista pentru ca ritmul nu e unul rapid, adica am mers toata cursa, cu exceptia primilor 2-3 km unde am alergat, plus prima coborare. Diferenta e ca poate traiesc la munte si au organismul mai adaptat la altitudine, asta e singura mea explicatie.

A venit startul, eram cam toti romanii grupati - eu, Vlad, Cosmin, Mihai si nea Costica. Alex Petrut cu Viorica si cu Cristi Manole o luasera in fata, dar teoretic ei nu erau romani, ca reprezentau Italia, Moldova, respectiv Spania. Am inteles ca a fost si Georgiana Popa in cursa dar a abandonat devreme si nu am vazut-o. Oricum, o felicit pentru curaj, cine are curaj sa participe la asa ceva clar nu e sanatos la cap, deci tot respectul. Am ajuns la concluzia ca per total e un efort supraomenesc TDG - chiar daca il poate face oricine bine antrenat, dar tot supraomenesc ramane. Asa cum mi se pare un efort supraomenesc si sa mergi 6 zile la Cercul Polar (chiar daca nu e neaparat o performanta, dar efortul tot ramane supraomenesc - cum ziceam, chiar daca l-ar putea face oricine bine antrenat). Pe prima urcare s-a mers cam tare, nu prea mi-a placut, chiar ma luase un pic panica si ma gandeam sa abandonez pe prima urcare sau cel mult dupa prima coborare. Ca sa imi spuna Vlad Munteanu ca un tip chiar a abandonat la 1 ora de la start, pe prima urcare - probabil un atac de panica ceva.M-am gandit ca e bine, nu sunt primul care abandoneaza. Totusi, in cursa, incet incet am scapat de starile de stres si frica, asta mi s-a parut incredibil, si am intrat asa treptat intr-o transa, ignorand orice problema care ar fi putut aparea. Am terminat prima urcare ok, am mai redus ritmul, cred ca incepusem prea tare de fapt, apoi am inceput sa alerg pe prima coborare. M-am intalnit cu Mihai si nea Costica, eram cu Cosmin Rugina, ne-au zis sa nu alergam pe coborare ca nu are rost, dar nu i-am ascultat, si mi-a parut rau, pe final de coborare simteam un pic ficatul, asa ca am zis ca nu voi mai alerga deloc in cursa aia. Si asa am facut - 3 zile de mers. Prima urcare se termina pe la 2600, deci din start peste vf Moldoveanu. Prima coborare a mers rapid, dar urmatoarea urcare m-a gasit lipsit de energie. M-am intalnit cu Cristian Matei care era la sustinere pentru nea Costica, ne-am luat in brate si m-a energizat un pic ca l-am vazut acolo, am plecat un pic mai optimist. Am ajuns pe la 2000 si ceva si i-am gasit in checkpoint pe Mihai si pe nea Costica, am mers cu ei o bucata pana pe primul varf de 2800. Nu stiu daca a fost doar in capul meu, dar mi-a fost greu dupa ce am trecut de 2500, asa am patit si anul trecut la Irontrail. Cred ca fiecare are o limita de unde nu se mai simte comfortabil -daca la 1500 nu simt nicio diferenta in respiratie, de la 2000 deja parca, parca, nu mai respir la fel, iar de la 2500 devine chiar nasol, si cand trec de 2700-2800 am vazut ca nici macar nu mai pot sa merg, trebuie sa fac pauze direct, ca nu rezist. Pe urcarea spre 2800 l-am vazut pe Ion Iliescu in varianta ultramatonist, era transformat, tragea acolo pe urcare, am innebunit, am zis mama, ma face asta la 70 de ani, am tras un pic si l-am depasit. A venit coborarea, destul de tehnica, si am ajuns la urmatorul punct de control. Aici am ajuns cand plecau Mihai si cu Costica Anghel, l-am vazut si pe Cristi Manole si pe urmatoarea urcare l-am depasit pe Vlad Munteanu, deci eram cam toti romanii grupati. Urmatoarea urcare a fost oribila. O R I B I L A. S-a ajuns din nou la 2800, dar mult mai abrupt, a fost o portiune nasoala de stanci, lanturi, unde puteai clar sa o mierlesti. Pe coborarea care a urmat cineva chiar a mierlit-o, un chinez, acum vreo 5-6 ani. :( Are si monument, e cunoscut cazul. Si chiar era periculos, era rapa, noapte.. Am si vazut pe cineva care era sa cada chiar aproape de zona respectiva. Aici era Col Crosatie, inainte fusesem la Passo Alto. Ce mi s-a parut super fascinant, fata de Carpati, Col-urile astea ale lor, ajungi pe un varf, intri pe creasta, si pe cealalta parte e alt munte!! Si nu e doar un Col, sunt zeci!! Absolut incredibil. La noi nu vezi asa ceva. Pe coborarea de pe Col Crosatie am vorbit cu un italian, i-am zis ca sunt din Romania, mi-a zis ca a auzit de Robert Hajnal (bravo Robert, ne-ai facut cunoscuti), si ca nu am mai fost niciodata la 3000 sau mai mult. Pana la base vita a durat o gramada, speram sa ajungem cum se termina coborarea, dar nu.. Au mai fost vreo 7 km de plat. Incredibil - 50 de km facuti in 13 ore. Eu speram initial sa fac 10-11.

Am dormit 1 ora jumate, si momentul in care m-am trezit practic mi-a aratat ca deja intrasem in transa de ultra, care m-a tinut vreo 2 zile. M-am uitat in stanga, in dreapta, dupa 90 de minute de somn, i-am zis unui tip de langa mine "Show must go on!!" si am plecat. Distractia continua. Urcarea spre Col Fenetre a fost dura, inceputul a fost ok dar am vazut ca dupa ce treceai de 2500 se strica panta. Pana la 2500 e ok, esti in padure, pe la 2200 incepeau sa se duca brazi, dar macar erai inconjurat de pasuni alpine.. Iar pe final aveai un "atac", asa l-am numit, toate urcarile deveneau mai abrupte la final. Atacul de la Col Fenetre m-a cam rupt, m-a si intepat in stanga la coaste, si cred ca n-a mai fost de la anxietate, care in mod miraculos disparuse complet, ci de la lipsa de oxigen - te mai inteapa una alta cand nu ai oxigen suficient. Nu m-am speriat deloc, am continuat urcarea, eventual cu mici pauze. Pe coborarea de pe Col Fenetre m-au apucat nevoile fiziologice si a trebuit sa ma ascund undeva sa imi rezolv problema. In urmatoarele 2 dimineti (se facuse dimineata) m-am lovit de exact aceeasi situatie, asa ca deja ma gandeam ca ziua buna incepe cu o ... in padure. :)) Finalul coborararii m-a gasit un pic rupt, dar in plan era sa continui pe Col Entrelor si m-am tinut de plan. Nu stiu daca mi s-a parut sau chiar a fost asa, dar urcarea pe Col Entrelor a fost groteasca, mi s-a parut cea mai grea din tot concursul (din ce am apucat eu sa vad, mai bine zis). Horror absolut. De jos a fost abrupta si m-a rupt, dar sus am facut cred ca 20 de pauze ca sa ajung. Imi imparteam vizual drumul in bucatele de 100 de metri, in halul ala eram. Si cand in final am ajuns sus de tot, ghici ce? Mai era un pic!! Putin de tot ce e drept, dar deja eram rupt.. Am ajuns intr-un final, am facut niste poze si am continuat drumul. Coborarea mi s-a parut ok, dar am ajuns jos relativ distrus, si am realizat ca nu pot face inca o urcare la peste 3000 fara somn, asa ca am dormit un pic - in jur de o ora, as fi vrut mai mult dar nu am putut, m-am trezit ca era prea cald. Oricum, in check pointuri totul a fost excelent - slanina, prosciuto fungi, cascaval, branza, prune uscate (alea au fost preferatele mele), si multe altele. Efectiv, nici nu mi-am folosit gelurile si am ajuns acasa cu aceeasi greutate, deci nutritia a functionat foarte bine, am slabit 0 pe parcursul a 3 zile, stiu ca altii se mai plangeau. Oricum la mine am vazut ca merge bine nutritia, si la europene am slabit 0... Urcarea pe Col Loson a fost mult mai blanda, chiar si "atacul" final a fost mai decent, asta sau ma obisnuisem eu. A, si luasem si o pastila de rau de altitudine. Am mai avut si supradyn, bagam cate 2 in fiecare check, omega, calciu si magneziu.. da' nu am folosit decat supradyn-ul. A fost cam subtire, trebuia sa iau si eu niste vitamine mai de calitate, asta e, probabil sistmul imunitar s-a stricat in timp de la efort si nesomn si de asta si problemele.. Coborarea de pe Col Loson e extrem de periculoasa - cea mai periculoasa zona din concurs. Si de asemenea, extrem de lunga. Pe coborarea asta au aparut primele halucinatii - am vazut caini, o fata in genunchi care plangea, vaci.. Psihicul era bun, inca ma amuzam ca vad chestii, adica bine stiam ca nu sunt acolo, dar se insera si vedeam aiurea de la oboseala + lumina slaba. Coborarea a durat o gramada, si mai rau, din oras a mai durat o gramada pana in check point. Incepusem sa simt destul de nasol basicile si am decis sa fac ceva in privinta asta pentru ca nu se mai putea continua asa. Am ajuns intr-un final la Cogne, am dormit nu mai putin de 3 ore, si m-am trezit mai rupt decat m-am culcat. M-am dus la asistente sa imi repare picioarele - mi-au intepat basicile si mi-au pus bandaje si am fost aproape ca nou - a fost super  tare, daca stiam mai de mult de asta... Am inceput apoi urcarea catre Fenetre di Champorcher. Lunga si urcarea asta dar destul de blanda. M-au apucat din nou nevoile pe final.. Urma apoi o coborare care stiam ca e lunga. Si cand zic lunga, zic de la 2800 la 300m. Deci vreo 2500-3000 diferenta de nivel negativa, ca mai si urcai la un moment dat. M-am oprit la un moment dat sa imi iau niste geluri, si cand m-am uitat din nou in zare un grup de 4-5 vaci se uitau urat la mine si ma muu-au (ca nu stiu cum sa zic altel) . De frica sa nu ma muste vacile nebune, mi-am uitat si gelul pe iarba, m-am ofticat, ca voiam gelul ala, dar n-am avut tupeu sa ma intorc dupa el, ca vacile nebune se uitau la mine.. Asta e, le-am lasat tribut.. Coborarea era impartita in vreo 3 tronsoane parca. La primul am ajuns ok. La al 2-lea am ajuns semi distrus, nu mai sportam deja coborare. La al treilea deja am zis ca voi claca psihic. Incepusem sa am halucinatii ziua in amiaza mare, am vazut steagul romaniei de cateva ori, cand a venit si urcarea am innebunit, ca stiam cat mai e de coborat.. Efectiv eram rupt, am zis ca ma innebunesc, deja ma dedublasem, vorbeam singur la plural, auzeam voci care imi raspundeau, un fel de eu versus mine.. Am ajuns pana la urma in Donnas dar rupt, mai rupt ca in celelalte, desi pe ultimii 2-3 km de plat mi-am mai revenit.

Sa nu uit. Regulile la TDG - oricat de aproape ti se pare ca e urmatorul varf.. e mai departe decat pare. Oricat de mult ti se pare ca ai parcurs, stai linistit, ai parcurs mult mai putin. Si atunci ma mai gandisem si la altele similare da' acum le-am uitat. La Donnas am dormit vreo ora, n-am reusit mai mult, si dupa a urmat urcarea urcarilor, de la 300 inapoi la 2200. Vreo 2000+ minim, ca mai si coboram ceva. Prima parte a trecut rapid, frumos, prin oras.. Am ajuns la Perloz cu resurse, am vazut si o fanfara acolo.. Aici am avut prima oara un pic de wheezing si am mai avut o senzatie dubioasa, pe care n-am mai intalnit-o pana atunci - ma furnica partea dreapta a spatelui, probabil de la transpiratie sau nu stiu, nu imi dau seama. Am ignorat si am plecat mai departe. La Sassa (1300+) in continuare am fost ok, desi m-a demoralizat sa vad un tip cu mana plina de sange din nas. L-am intrebat de 2 ori daca il pot ajuta cu ceva, dar mi-a zis ca e ok ca e doar nose bleeding, cred ca imi faceam eu mai multe griji decat el. Ultima portiune din urcare nu se mai termina. Am crezut de 2-3 ori ca e gata, dar mai era! Horror.. 6 ore urcarea. Am ajuns la Coda cu resurse, era jumatatea concursului, km 169, chiar optimist, ma gandeam, super am facut jumatate.. Cand am iesit din Coda, dintr-o data ceva s-a schimbat - deci asa, instant! Am iesit de acolo, era noapte, cam 1 dimineata, si dintr-o data tuse, wheezing, da' asa la modul nasol, plus din nou senzatia aia nasoala ca ma furnica spatele daca stateam pe loc - trecea daca incepeam sa ma misc. Foarte dubios, nu inteleg ce a fost, wheezing mai avusesem, tuse la fel, da' furnicatura??? Ma innebunea furnicatura aia. Efectiv nu intelegeam ce e. Poate stie careva din cei care citesc.. Eu cred ca eram transpirat si din cauza asta ma furnica, sau poate se saturase spaele de umezeala + tinut rucsac pe el si incepea sa ma furnice, o fi fost vreun nerv afectat. Nu stiu ce a fost da' a fost nasol. Bine, pe tot parcursul cursei m-am rugat aproape mereu si am 'vorbit' cu Dumnezeu ca sa zic asa, am stat destul de linistit, pentru ca stiam ca nu ma lasa Dumnezeu sa mor pe acolo si ma voi intoarce acasa cu bine, tot timpul am avut sentimentul asta, ceva de genul "stai linistit ca te intorci cu bine acasa, nu iti fa griji". Stiam ca nu mor, dar ma scotea din minti furnicatura. O fi doar in capul meu? Nu o fi? Oribil... De la Coda la Balma, urmatorul refugiu, sunt 9-10 km. O mizerie, nu? I-am facut in 3 ore sau peste. Cand credeam ca nu mai e mult, a mai venit o urcare nasoala.. Efectiv numai urcari si coborari, nu stiai cand se termina. Daca pana atunci traseul a fost super clar - urcarea era urcare, coborarea era coborare, etapa asta m-a innebunit - urcari si coborari ca in Fagaras, sa te termine psihic, sa nu stii cand ajungi si tu. La Balma am ajuns distrus. Am vrut sa dorm, stiam de la prietenii romani ca nu te lasa mai mult de 2 ore in refugiu. Apropo de prietenii romani, ma depasisera toti in prima noapte, mai putin Vlad Munteanu care a dormit mai mult si probabil m-a depasit in ziua a 2-a, dar eu credeam ca sunt ultimul, oricum. De fapt nu, credeam ca e Cosmin Rugina ultimul, si el de fapt era in fata mea, ca a dormit doar 7 ore in 6 nopti, de, medic, obisnuit cu nesomnul :)) Ma intreaba un voluntar cat vreau sa dorm, zic eu "i don't know.. 2 hours?" speram sa ma lase peste sincer, dar face el "i'm sorry.. it's impossible.. one hour and a quarter.. if you want!". A zis asa cu o figura semi sadica, imi venea sa il intreb cum adica ma baiatule if you want, pai nu e normal ca vreau daca am zis ca as vrea sa dorm?? In fine.. am dormit maxim 30 de minute din cele 75, ca tot venea sa ii trezeasca pe altii, erau putine locuri si oameni multi, am inteles.. Am dormit dupa inca vreo ora cred in  sala de mese, dar am dormit prost, nu stiu cat s-a pus.. M-am trezit si eram efectiv distrus. Stiam ca nici macar nu pot abandona ca eram in varful muntelui. Sa ii sun pe baieti sa ma ia cu elicopterul.. parca n-as fi riscat sa ma puna sa platesc. Eu asa aveam asigurare facuta, dar era acolo o * mica de care nu mi s-a spus la telefon, cica daca depaseai peste 3000 de metri asigurarea nu mai era valabila.. Stiam si ca cei de la TDG ne-au facut asigurare, deci salvarea cu elicopterul ar fi fost gratis, dar riscai?? Ma puneau aia sa imi amanetez casa ca sa platesc o salvare din aia.. Am zis ok, ce mai, inca 13-14 km, am estimat la vreo 6-7 ore, cred ca am facut 6. Am mers un pic, cred ca am vazut si Mont Blancul, sau cel putin asa parea, era mare si alb, apoi am sunat-o pe Cami, am zis ca daca a terminat medicina o sa stie daca e ok ca ma furnica spatele si nu pot sa respir. Am sunat-o, mi-a zis ca nu e grav, in gandul ei de fapt era ca o sa mor acolo, asa mi-a zis, ce e drept si eu am jucat poate un pic teatru, speram sa spuna sa chem elicopterul, daca imi zicea asta apasam clar pe buton, asa ca am tusit si eu un pic mai rau decat era cazul, am vorbit cu ea pe urcare, si s-a gandit direct ca am edem pulmonar sau altceva, dar nu a putut sa imi spuna decat sa incerc sa merg incet si sa vad eu. A venit o urcare, am facut-o, m-a ajutat moral si ca erau oameni care mergeau mai slab decat mine (si totusi ei au terminat, ca i-am cautat dupa). Se facuse frig, primele zile a fost super cald si frumos, senin, acum erau nori, imi era un pic frig chiar si cu manusi si geaca de goretex. Am stat la un check point facusera un foc.. apoi am continuat drumul. Am mai avut cateva urcari si coborari pana in Col della Vechia. De acolo ai fi zis ca urmeaza doar coborare, dar nu!! Urcare pe alocuri. Din nou nevoile fiziologice.. Deja incepuse totul sa para repetitiv, asa. Am zis, gata, la Niel neaparat abandonez, nu se mai poate. Am ajuns cu chiu cu vai la Niel.Aici am vazut mesajele de acasa, ma incurajau toti, sa continui, hai ca e bine ,etc (eu nu stiam ca aflasera ca nu prea sunt ok, Cami se alarmase si ii daduse mesaj sor'mii ca mor acolo). Sor'mea ce e drept mi-a zis sa nu mai continui daca simt ca e prea mult pentru mine. Am vorbit cu o tipa care cica era medic dar nu stia bine engleza, mi-a dat un paracetamol, mi-a zis ca nu e nimic grav ca ma furnica spatele atata timp cat trece la miscare.. Mi-a facut impresia ca nu prea stie nici ea ce am de fapt. Sau oare aveam ceva?? Cand m-am oprit mi-a trecut, am dormit vreo jumatate de ora, ma simteam ca nou, am zis ok hai sa mai incerc. Am luat-o la pas pe urcarea urmatoare, si cred ca facusem jumatate din ea cand recunosc ca m-am lasat invins de panica. Simteam ca nu mai am aer, ca ma tine o mana de gat, adica pe langa wheezing, parca ma tinea ceva de gat. Stiam ca asta e psihic, cel mai probabil, cum am coborat spre vale a disparut mana care ma tinea de gat, dar pur si simplu mi s-a facut sila, adica deja era prea mare chinul si n-am mai vrut sa continui, am facut mersul rusinii inapoi catre Niel dupa ce parcursesem chiar repede cel putin jumatate din urcarea urmatoare. M-am oprit cand am ajuns sus pe platou, imi pare rau intr-un fel ca n-am avut curaj sa continui pana la Gresoney ca mai era putin, si sa mai dorm, dar ma stresa prea tare ca nu respir cum trebuie si m-ar fi macinat, si m-am gandit ca nu pot continua inca 3 zile in halul ala.Asa ca m-am intors...

Cum am abandonat, s-a terminat transa. Instant panica, parca nu imi venea sa cred ce facusem, efectiv 3 zile fusesem o masina care a mers non stop aproape, cu cateva ore de somn, pentru mine a fost wow, chiar daca nu am temrinat cursa.. Am mers cu o masina pana in Gresoney cu inca un baiat, ne-am luat dropbag-ul, apoi am fost dusi in Courmayeur. Noaptea de miercuri a fost una odihnitoare, am dormit 10-12 ore neintors. Joi in schimb am fost distrus, n-am fost in stare sa merg decat prin camping pe acolo, am mancat, am dormit si cam atat. Am si vorbit cu tipa de la bucatarie, care aparent era romanca din Iasi. Multi Romani in Italia.. Aveam avion luni seara si m-am gandit ca nu mai suport sa stau inca 4 zile singur acolo, asa ca mi-am cumparat avion pentru vineri, am gasit super ieftin, mai ieftin decat mancarea in Italia pe 3 zile. Joi seara din nou nu m-am simtit prea bine psihic, m-am trezit noaptea si mi se parea ca am mainile amortite, am bagat 3 pastile efervescente de magneziu si calciu.. A doua zi am plecat din Courmayeur, am ajuns la limita la avion, imi era frica sa nu il pierd, pentru ca am ratat busul din Lampugnano spre Bergamo, n-am reusit sa imi cumpar bilet la timp si l-am luat pe urmatorul. Din fericire am ajuns cu bine la avion.. Cum am ajuns in Bucuresti, fix cand am aterizat,inainte sa ies din avion, mi-a curs sange din nas de la presiune. Meh, mai bine la final decat in cursa..

Saptamanile care au urmat am tot visat ca sunt la TDG, ba ca termin cursa, ba ca abandonez, si am fost destul de slabit psihic si fizic, dar cred ca acum mi-am revenit. Am fost din nou la MPC, pentru al 4-lea an consecutiv, si de data asta a mers bine pentru mine, am facut PB fata de 2015, ce e drept doar cu vreo 10 minute, dar in conditiile in care urcarile mi-au mers greu, mai ales pe final, si pe coborare pe alergare m-a durut un pic ficatul, dar per total am fost puternic si am trecut peste acesti factori si am terminat in 5 ore 39. Am primit si un tricou misto de la Merino, a meritat MPC anul asta :D Cam atat.. I call it a season :) Mai vedem ce urmeaza pentru anul urmator.. Important e sa fim sanatosi, restul vine de la sine.

Acum fara legatura cu alergarea. As mai fi vrut eu sa fac un articol (scriu tot pe blogul asta ca teoretic inca sunt student la doctorat, si mi-e lene sa fac altul, mai ales ca nu o sa mai postez des), despre cum poti fi fericit in cativa pasi. Poate revin la el, las aici un sumar:

1. Crede ca exista viata dupa moarte - Viata e complexa si nu te poti baza pe tine pentru orice. O viata lipsita de credinta, pentru un ateu convins de exemplu, este complet absurda, asa ca nu prea are sens sa traiesti - doar sa ai niste valori in care sa crezi si eventual sa vrei sa lasi ceva pentru cei care vin dupa noi. O viata traita din pozitia de crestin iti da speranta ca nu totul se termina aici. Cine crede ca totul se termina aici nu poate trai decat intr-o frica continua, sau intr-o apatie totala, depinde decaz. Speranta in viata de apoi ne face sa fim oameni mai buni si chiar sa fim morali (altfel, daca totul s-ar termina aici, ce motiv am sa nu ucid, de exemplu, daca am un avantaj imens din asta?  Ca oricum mor si nu mai e nimic dupa. Sunt si filosofi care isi pun intrebarile astea).

2. Fii bun cu cei din jur - nu stii niciodata cand te pot ajuta la randul lor sau cand se intoarce roata.

3. Fii optimist - o viata optimista este o viata mai buna.

4. Fa sport, daca poti - miscarea ajuta atat fizic cat si psihic. Nu trebuie totusi exagerat si trebuie facute mereu analizele sa stim daca totul e in regula. Poti face sport si cu probleme de sanatate, dar probabil mai putin/ mai moderat, sau in cazuri mai grave deloc; de asta trebuie sa stim exact ce avem.

5. Fa-ti hobby-uri si dedica-le timpul tau - munca face pe om, dar fara hobby-uri innebunesti. Fiecare are nevoie de hobby-uri ca sa poata sa se deconecteze de la ceea ce face in viata de zi cu zi. Alergarea ,de exemplu. :)

6. Interactioneaza cat mai mult cu cei din jurul tau, in special cei apropiati - asta te va ajuta la moral si iti va face viata mai frumoasa, cred ca e evident.

7. Nu complica viata, traieste cat mai simplu - viata e simpla, noi o complicam. O viata simpla e o viata fericita.

Cam atat. Sper sa ne auzim cu bine si in sezonul urmator.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu