Acum cateva zile un coleg de-al meu de grupa a venit cu urmatoarea idee: ce ar fi sa avem si noi in Poli, asa cum exista in multe facultati americane (chiar si in cele mai slabe) un club de muzica? Ideea mi s-a parut foarte interesanta, asa ca m-am gandit cam ce ar trebui de facut pentru asta, mai ales avand in vedere ca muzica este o modalitate terapeutica extraordinara, prin muzica putem deveni mai fericiti si mai buni. Am ajuns la cateva concluzii, si sper sa ii pot convinge pe cei care stiu cat de cat sa cante la un instrument sa se bage in clubul nostru de muzica.
In primul rand, un club de muzica nu are nevoie decat de niste oameni pasionati, restul vine de la sine. Sala de repetitii (pentru amplificatoare, instrumente, etc) va aparea ca urmare fireasca a dorintei noastre de a canta. Chiar daca poate la inceput vom avea cateva intalniri in aer liber, sunt convins ca imediat va aparea si ocazia de a repeta intr-un spatiu cu anumite dotari. De ce nu, daca suntem multi putem chiar sa punem mana de la mana si sa mergem intr-un studio, sau chiar sa luam instrumentele noastre, in viitor. Deci e suficienta dorinta oamenilor de a canta pentru ca un club de muzica sa existe.
Urmatoarea intrebare ar fi: ok, ce cantam? Depinde, desigur, de numarul de doritori si de preferintele lor. Daca o sa fie, sa zicem, 10 oameni care participa, atunci putem forma 2 trupe, chiar daca repertoriul poate fi comun (folk, rock, etc). Atentie, poate fi comun, dar nu este neaparat obligatoriu. Daca la inceput vom aborda stiluri mai usor de cantat, putem evolua catre genuri mai complexe, in functie de cine vine si de cat interes este. Intr-un final putem avea mai multe trupe care abordeaza genuri diferite, pop, rock, jazz, folk, etc.
Cine poate sa vina la clubul de muzica? Raspunsul este evident, absolut orice student de la Automatica si Calculatoare (in primul rand, dar de ce nu si de la alte sectii, ramane de vazut), atata timp cat sunt dispusi sa cante alaturi de noi la un instrument sau vocal. Un avantaj al intalnirilor in aer liber ar fi ca acolo poate veni chiar oricine, chiar si pentru a asista, dar daca vom repeta intr-un cadru organizat va fi mai greu cu spatiul. Oricum, in principiu oricine este bine venit. :D
Cand ne vedem sa repetam? Cel mai probabil in week-end, daca suntem destui atunci nu conteaza ca cineva poate veni doar o data la doua saptamani, sa zic, pentru ca vor fi tot timpul oameni.
Ce obiective avem? In primul rand sa ne simtim noi bine si sa ne distram, dar, de ce nu, daca lucrurile merg bine poate chiar se formeaza una sau mai multe formatii care sa cante la diverse evenimente (balul bobocilor, de exemplu) si nu numai. Per total, este un loc unde puteti cunoaste oameni interesanti, cu preocupari comune (nu numai ingineria, dar si muzica de calitate) si chiar sper sa iasa ceva foarte bun. O sa fim in prima zi de scoala in holul facultatii cu mai multe detalii.
miercuri, 11 septembrie 2013
marți, 23 iulie 2013
Eu nu aş da România pe nimic
Ok, probabil că o să vi se pară dubios, având în vedere că acuma moda este ca toţi să înjure ţara, eventual chiar să plece, spunând că în ţară la noi sunt condiţii mizerabile, că nu avem bani, că oamenii sunt hoţi, mincinoşi, şi aşa mai departe. Eu totuşi nu aş da ţara asta. Într-adevăr, poate că aici condiţiile nu sunt cele mai bune, dar oamenii de aici nu i-aş da pe nimeni. Nu poţi compara un german, un englez, un francez sau un spaniol cu un român, din motive prea evidente pentru a le descrie. Printre străini te simţi singur, departe de cei apropiaţi, am vorbit cu foarte mulţi români aflaţi în alte ţări, şi toţi spun că stau doar printre români şi că s-ar întoarce dacă ar putea. România, aşa cum este ea, este totuşi ţara în care ne-am născut, am copilărit, ne-am făcut prieteni şi am învăţat tot ceea ce ştim. Şi noi ce facem, ne apucăm să scuipăm pământul românesc, spunând că nu este suficient de bun, şi îl dăm pentru un pământ străin, unde nu vom fi niciodată ca la noi acasă..
Recent mi s-a întâmplat ceva care m-a făcut să spun că românii sunt oameni de treabă. Am fost cu nişte prieteni la mare şi într-o seară mi-am pierdut telefonul în timp ce ne plimbam (aveam nişte buzunare mai largi). Evident că mi-a stricat puţin starea de spirit, dar m-am gândit că până la urmă este doar un obiect şi nu trebuie să las asta să îmi strice mie bucuria de a sta cu prietenii la mare, aşa că nu m-am mai gândit la asta. După două zile sună cineva pe numărul unei prietene şi îi spune că mi-a găsit telefonul, că este din Constanţa şi că să ne întâlnim în gară să mi-l dea. Am aflat că mai întâi o sunase pe sor'mea, de la ea a aflat nişte numere de pe care sunam eu acasă, şi aşa a dat de mine. Când am plecat m-am dus în Constanţa, mi-a dat mobilul şi nici măcar nu a vrut să accepte cadoul pe care i-l luasem. Ce pot să zic.. cu aşa oameni să tot stai în România :) Bine, ştiu că a fost o excepţie, dar vreau să spun că există şi oameni de treabă, la noi mult mai numeroşi decât în alte părţi. Pentru că românul, aşa sărac cum este el, pune accent mai mult pe prietenie şi pe fapte bune decât pe valori materiale, ceea ce în afară nu este aşa.
Oriunde te-ai duce în România sigur se vor găsi nişte oameni care să te cinstească cu o ţuiculică sau ceva de genul, fără a cere nimic în schimb. Îmi zicea un prieten că a mers cu trenul şi a dat de nişte tipi care l-au invitat la el în compartiment, i-au dat băutură, mâncare şi nu i-au cerut nimic în schimb. În România, chit că nu ai atât de multe posibilităţi, şi nu ai ocazia să vizitezi aşa multe ţări şi să cunoşti atât de mulţi oameni, eşti totuşi mult mai fericit, pentru că aici, printre români, ai tot ce îţi trebuie. Ai munţii, care deşi nu sunt aşa de înalţi sunt suficienţi pentru o ieşire cu prietenii, ai marea, aşa jegoasă cum e la noi şi fără condiţii, dar totuşi cu multe posibilităţi de distracţie, şi exemplele pot continua..
Deci.. indiferent ce ar fi eu nu vreau să plec. Îmi place aici, mă simt bine, îmi pot face prieteni tot timpul printre români şi chiar simt că aici este locul unde vreau să mor. Nu mă interesează foarte tare că nu o să am o viaţă dusă în lux, fericirea nu ţine cont de bani. Important este să stai cu oamenii care contează şi să simţi că eşti acolo unde trebuie să fii, printre cei care te respectă pentru ceea ce eşti.
Vacanţă plăcută în continuare, distracţie plăcută şi profitaţi la maxim de timpul acesta :)
Recent mi s-a întâmplat ceva care m-a făcut să spun că românii sunt oameni de treabă. Am fost cu nişte prieteni la mare şi într-o seară mi-am pierdut telefonul în timp ce ne plimbam (aveam nişte buzunare mai largi). Evident că mi-a stricat puţin starea de spirit, dar m-am gândit că până la urmă este doar un obiect şi nu trebuie să las asta să îmi strice mie bucuria de a sta cu prietenii la mare, aşa că nu m-am mai gândit la asta. După două zile sună cineva pe numărul unei prietene şi îi spune că mi-a găsit telefonul, că este din Constanţa şi că să ne întâlnim în gară să mi-l dea. Am aflat că mai întâi o sunase pe sor'mea, de la ea a aflat nişte numere de pe care sunam eu acasă, şi aşa a dat de mine. Când am plecat m-am dus în Constanţa, mi-a dat mobilul şi nici măcar nu a vrut să accepte cadoul pe care i-l luasem. Ce pot să zic.. cu aşa oameni să tot stai în România :) Bine, ştiu că a fost o excepţie, dar vreau să spun că există şi oameni de treabă, la noi mult mai numeroşi decât în alte părţi. Pentru că românul, aşa sărac cum este el, pune accent mai mult pe prietenie şi pe fapte bune decât pe valori materiale, ceea ce în afară nu este aşa.
Oriunde te-ai duce în România sigur se vor găsi nişte oameni care să te cinstească cu o ţuiculică sau ceva de genul, fără a cere nimic în schimb. Îmi zicea un prieten că a mers cu trenul şi a dat de nişte tipi care l-au invitat la el în compartiment, i-au dat băutură, mâncare şi nu i-au cerut nimic în schimb. În România, chit că nu ai atât de multe posibilităţi, şi nu ai ocazia să vizitezi aşa multe ţări şi să cunoşti atât de mulţi oameni, eşti totuşi mult mai fericit, pentru că aici, printre români, ai tot ce îţi trebuie. Ai munţii, care deşi nu sunt aşa de înalţi sunt suficienţi pentru o ieşire cu prietenii, ai marea, aşa jegoasă cum e la noi şi fără condiţii, dar totuşi cu multe posibilităţi de distracţie, şi exemplele pot continua..
Deci.. indiferent ce ar fi eu nu vreau să plec. Îmi place aici, mă simt bine, îmi pot face prieteni tot timpul printre români şi chiar simt că aici este locul unde vreau să mor. Nu mă interesează foarte tare că nu o să am o viaţă dusă în lux, fericirea nu ţine cont de bani. Important este să stai cu oamenii care contează şi să simţi că eşti acolo unde trebuie să fii, printre cei care te respectă pentru ceea ce eşti.
Vacanţă plăcută în continuare, distracţie plăcută şi profitaţi la maxim de timpul acesta :)
sâmbătă, 15 iunie 2013
A trecut un an??
Sincer nu ştiu când şi cum s-a întâmplat asta. Cel puţin semestrul 2 a zburat, efectiv, nu ştiu ce s-a întâmplat.. Ori am avut prea multe teme şi nu am realizat, ori chiar nu mă prind, ideea e că timpul a zburat şi cumva m-am trezit că a venit vacanţa, am terminat sesiunea şi sunt student în anul 2.. 25% din ăştia 4 ani au trecut, şi nu pot spune decât că mă bucur. Pentru că sincer, oricine e la Poli cred că 4 ani de zile se gândeşte la un singur lucru: cât mai e până se termină. Nu neapărat pentru că ar fi ceva extrem de complicat, dar pentru că e foarte mult de lucru. Mă aşteptam să fie mai interesant la facultate, dar după un an de zile pot spune că am avut trei tipuri de materii: cele complet inutile în meseria de programator (matematicile, fizica, electrotehnica, proiectare logică), cele utile, dar care nu aduceau nimic nou faţă de liceu (programare şi structuri de date) şi cele din care chiar am învăţat ceva nou: uso, unde am învăţat ceva shell scripting şi ceva comenzi în linux (evident, le-am uitat în proporţie de 90%, da' nu ar fi greu să le repet), şi metode numerice, unde am învăţat un nou limbaj (octave- versiune opersource de matlab, deci implicit şi ceva matlab), şi în plus am învăţat cum prin câteva comenzi simple, pe care le poate învăţa orice retardat, putem rezolva nişte probleme foarte grele, cum ar fi rezolvarea unor integrale şi a unor ecuaţii diferenţiale. Dar în rest.. nimic. Prin anul 2 pe semestrul 1 am înţeles că o să fie tot cam aşa, 2 materii de electronică şi 3 materii de programare, să zic, dar acuma mai e până acolo. Momentan mă bucur că am terminat..
Nu prea ştiu ce să zic despre poli.. E aceeaşi chestie tot timpul: trebuie să munceşti ca un rob. Nu trebuie să fii inteligent, nu,nu, asta nu este încurajat, trebuie doar să fii un animal de povară care bagă acolo sub nas un curs de 400 de pagini de electrotehnică, şi o să iei note bune. Dacă nu vrei să fii un sclav atunci o să fie cam nasol, există două variante, ori eşti foarte deştept, caz în care o să reuşeşti cumva să treci la majoritatea materiilor, dar cu note destul de mici şi probabil cu ceva restanţe, ori nu eşti suficient de deştept şi o să începi să o iei la vale, şi bulgărele o dată pornit foarte greu se poate opri.Credeam că facultatea promovează ideea de a fi inteligent.. Mare greşeală, nu îi pasă nimănui cât de deştept eşti sau câte ştii, important e să faci nişte chestii de rutină care ocupă foarte mult timp şi care nu te fac mai deştept cu nimic.. Bine, nu zic, nu mă plâng de temele de pe semestrul ăsta, au fost ok, la M.N. nu mi-a luat niciodată o temă mai mult de 4-5 ore, iar la S.D să zic 2 zile, parcă maxim 3, pe tema cea mai lungă, dar şi 3 ore pe ultima temă. Dar îmi amintesc de temele la USO.. nu demonstrai absolut, dar absolut nimic cu temele alea, nişte comenzi pe care trebuia să le cauţi ore întregi pe internet, bine că erau unii care au întrebat pe stack overflow şi am găsit uneori chiar un exerciţiu rezolvat complet. Iar ultima temă a fost chiar definiţia poli, 6-700 de linii de cod numai cu if-uri, chestie pe care o putea face orice idiot, însă mult, foarte mult de stat şi scris..
Eu încă mai am o doză de optimism, am auzit că în anul 3 începe să fie mai bine, avem materii care chiar ne folosesc pe viitor, asa ca s-ar putea sa fie mai ok. Iar la master (pentru că acuma oricine trebuie să îl facă şi pe ăla) am auzit că nu ar mai fi aşa stres.. În fine, momentan nu vreau să mă gândesc la asta, vreau doar să mă bucur de vacanţă şi să nu mai aud de poli până în octombrie :)) Vacanţă plăcută!
Nu prea ştiu ce să zic despre poli.. E aceeaşi chestie tot timpul: trebuie să munceşti ca un rob. Nu trebuie să fii inteligent, nu,nu, asta nu este încurajat, trebuie doar să fii un animal de povară care bagă acolo sub nas un curs de 400 de pagini de electrotehnică, şi o să iei note bune. Dacă nu vrei să fii un sclav atunci o să fie cam nasol, există două variante, ori eşti foarte deştept, caz în care o să reuşeşti cumva să treci la majoritatea materiilor, dar cu note destul de mici şi probabil cu ceva restanţe, ori nu eşti suficient de deştept şi o să începi să o iei la vale, şi bulgărele o dată pornit foarte greu se poate opri.Credeam că facultatea promovează ideea de a fi inteligent.. Mare greşeală, nu îi pasă nimănui cât de deştept eşti sau câte ştii, important e să faci nişte chestii de rutină care ocupă foarte mult timp şi care nu te fac mai deştept cu nimic.. Bine, nu zic, nu mă plâng de temele de pe semestrul ăsta, au fost ok, la M.N. nu mi-a luat niciodată o temă mai mult de 4-5 ore, iar la S.D să zic 2 zile, parcă maxim 3, pe tema cea mai lungă, dar şi 3 ore pe ultima temă. Dar îmi amintesc de temele la USO.. nu demonstrai absolut, dar absolut nimic cu temele alea, nişte comenzi pe care trebuia să le cauţi ore întregi pe internet, bine că erau unii care au întrebat pe stack overflow şi am găsit uneori chiar un exerciţiu rezolvat complet. Iar ultima temă a fost chiar definiţia poli, 6-700 de linii de cod numai cu if-uri, chestie pe care o putea face orice idiot, însă mult, foarte mult de stat şi scris..
Eu încă mai am o doză de optimism, am auzit că în anul 3 începe să fie mai bine, avem materii care chiar ne folosesc pe viitor, asa ca s-ar putea sa fie mai ok. Iar la master (pentru că acuma oricine trebuie să îl facă şi pe ăla) am auzit că nu ar mai fi aşa stres.. În fine, momentan nu vreau să mă gândesc la asta, vreau doar să mă bucur de vacanţă şi să nu mai aud de poli până în octombrie :)) Vacanţă plăcută!
miercuri, 5 iunie 2013
O mică fantezie - o lume de "breatharians"
Probabil că o să dezamăgesc oamenii care speră să fac un articol mai serios, despre facultate, joburi, sau alte chestii din astea interesante, dar de data asta am de gând să prezint o viziune oarecum S.F. asupra omenirii, la care m-am gândit pur şi simplu pentru că nu aveam chef să mai învăţ la electrotehnică, aşa că mintea mea a început să se ducă în cu totul alte direcţii.
Ok, pentru început vreau să vă introduc un termen: breatharian. Nu am un sinonim foarte bun în română, nu folosesc desc cuvinte în engleză, sunt oarecum împotriva acestei mode, dar acest cuvânt este foarte sugestiv. Pentru cine vrea să afle mai multe las un link util: http://electro-denizen.hubpages.com/hub/living-without-food-and-water-Breatharianism-is-it-possible . Am aflat despre breatharians acum o lună sau cam aşa, şi iniţial am zis că persoana respectivă are ceva probleme, îmi povestea despre oameni care pot trăi fără să mănânce absolut deloc, se hrănesc doar cu lichide, sau nici măcar. Ideea m-a fascinat de la început, dar m-am gândit că probabil omul a auzit şi el vreo porcărie pe net şi a crezut-o. Evident, cum am ajuns acasă am căutat pe google "oameni care pot trăi fără mâncare" şi am văzut o grămadă de articole. Deşi este evident că mulţi dintre breatharians sunt doar nişte escroci, este totuşi un medic care a fost supus mai multor teste, în care a rezistat fără mâncare timp de 10 zile. El spune că primele 21 de zile sunt cele mai grele, pentru că atunci încă simţi foamea, vrei mâncare, dar dacă tu crezi că o să reuşeşti atunci vei putea supravieţui fără mâncare. Au fost însă şi cazuri în care falşi breatharians au fost prinşi mâncând, sau au eşuat testelor medicale (era o tipă care după 4 zile arăta aşa rău încât doctorii au zis că nu mai pot continua, că i s-a dublat pulsul şi sunt şanse prea mari să moară). În fine, totuşi sunt câteva excepţii care au trecut testele. Mai este un fakir care spune că nu mănâncă şi nici măcar lichide nu prea consumă, şi el a trecut testele medicale, dovedind că în 10 zile nu a mâncat, nu a băut apă decât ceva de genul 100ml pe zi, şi mai mult, nici măcar nu a avut nevoi fiziologice.
Nu vreau să discut dacă breatharians chiar există sau sunt nişte mincinoşi, sunt o groază de articole pe internet legate de acest subiect şi vă las pe voi să cercetaţi şi să vă spuneţi părerea. Eu nu pot decât să fiu cel puţin sceptic, având în vedere că au fost destule persoane care au încercat şi au murit, ceea ce mi se pare destul de nasol, dar ideea de breatharian chiar m-a fascinat. Hai să presupunem că poţi trăi fără mâncare, absolut deloc, pe o perioadă nelimitată, fără să fii un fakir care face yoga 10 ore pe zi (cum probabil e cazul celui mai sus menţionat). Să luăm cazul doctorului, el este de departe cel mai fascinant, pentru că este, totuşi, un om normal, face sport zilnic, practică o meserie grea, cinstită, doar că el pretinde că nu a mai mâncat de 12 ani. Păi o dată ce ai ajuns breatharian, modul de viaţă şi perspectiva asupra lumii se schimbă total, nimic din ce a fost până atunci nu se mai aplică. (să nu credeţi că încurajez încercări de breatharian, în niciun caz).
Să ne gândim puţin ce înseamnă mâncarea, sau cel puţin ce a însemnat până în secolul 20 şi ce înseamnă în continuare în rândul oamenilor săraci. Păi mâncarea reprezintă insăşi un scop în viaţă, pentru majoritatea oamenilor fiind probabil cea mai importantă problemă, cea mai de jos nevoie: să aibă ce pune pe masă în fiecare zi. Pentru asta muncesc, se agită şi se stresează, să fie siguri că au cu ce plăti facturile, cu se se îmbrăca, dar mai ales ce mânca în fiecare zi. Să ne gândim cum ar fi dacă toţi, dar toţi oamenii ar fi, subit, breatharians, hai să presupunem că s-ar demonstra ştiinţific cum e posibil să fii breatharian, nu ştiu, să zicem nişte exerciţii fizice sau habar n-am. Păi în cazul ăsta scopul în viaţă şi grija cea mai mare a majorităţii oamenilor ar dispărea dintr-o dată. Nu mai ai nevoie de mâncare, dintr-o dată totul se schimbă, tot ce a fost până atunci scopul în viaţă a trecut. Aşa că la o adică dacă nu ai nevoie de mâncare, pentru ce să mai munceşti? Mă refer cel puţin la cei de la ţară, care oricum nu plătesc facturi, eventual îşi fac hainele singuri, din blana unor animale. Sau altfel spus: dacă nu mai trebuie să mănânci, ai găsi ceva mai important pentru care să munceşti, corespunzător unei trepte mai înalte din piramidă. Păi.. nu mai ai nevoie de mâncare, bun. Atunci poţi să călătoreşti, să descoperi oameni noi, să faci cercetări, studii, ce vrei.
Acum aş vrea să analizez evoluţia unei societăţi brusc transformată în breatharians. Primul pas este că toate fabricile de mâncare, agricultura şi tot ce ţine de acest domeniu ar da faliment, magazinele ar dispărea, nu ar mai rămâne decât să vândă lichide şi atât. O dată dispărute toate aceste întreprinderi şi magazine, lumea s-ar dezvolta incredibil de mult, toate direcţiile s-ar îndrepta înspre ştiinţă şi arte, s-ar rezolva probleme fizicii, dilemele şi conjecturile din matematică, s-ar dezvolta sistemul informatic într-un mod inimaginabil, s-ar scrie mii de cărţi, şi tot aşa. Rămân totuşi cei care nu au aptitudini pentru ştiinţă şi arte, care ar rămâne să se bucure de viaţă, să se plimbe, să descopere lumea. Pentru că dacă nu au nevoie de mâncare, la ce mai e nevoie să facă altceva? Un acoperiş deasupra capului tot au, de bine de rău, hainele se pot confecţiona, iar în cazul în care chiar doresc să facă rost de bani, pentru tehnologie şi electricitate, să zic, atunci ar putea să lucreze câteva zile pe lună ca vânzători pe undeva, sau oricum, ceva echivalent. Salariile oricum ar fi mari, pentru că toţi banii şi toată economia ar fi doar în industriile legate de maşini, componente electronice, haine şi cam atât.
Statul în sine ar deveni minimal, pentru că dacă nu mai ai nevoie de mâncare nu te mai interesează cine conduce statul, aşa încât nu ar mai fi nevoie decât de câteva guverne, penru sănătate, educaţie, ştinţă şi eventual transport. Toate războaiele ar dispărea, pentru că nu ar mai fi o bătaie pe resurse, nu ar mai fi nevoie de relaţii internaţionale. Nu mai ai petrol? Asta e, nu mai eşti oricum grăbit să ajungi la servici, din moment ce probabil oricum lucrezi câteva zile pe lună, deci te poţi deplasa cu bicicleta sau pe jos. Cumva societatea s-ar transforma în multe comunităţi hippie, ca să fac o comparaţie, oamenii s-ar ajuta mai mult între ei, ar dispărea ideea de rivalitate, poate doar legată de cercetare şi manifestări artistice. Probabil că vi se pare oarecum haotică societatea descrisă, dar eu cred că dacă am putea trăi fără mâncare totul ar fi mai bine. Până atunci, trebuie să luptăm pentru a putea rezista în lumea din jur..
Sper că v-a plăcut ideea, ştiu că e idealizat totul, dar cel puţin sună bine :)
Ok, pentru început vreau să vă introduc un termen: breatharian. Nu am un sinonim foarte bun în română, nu folosesc desc cuvinte în engleză, sunt oarecum împotriva acestei mode, dar acest cuvânt este foarte sugestiv. Pentru cine vrea să afle mai multe las un link util: http://electro-denizen.hubpages.com/hub/living-without-food-and-water-Breatharianism-is-it-possible . Am aflat despre breatharians acum o lună sau cam aşa, şi iniţial am zis că persoana respectivă are ceva probleme, îmi povestea despre oameni care pot trăi fără să mănânce absolut deloc, se hrănesc doar cu lichide, sau nici măcar. Ideea m-a fascinat de la început, dar m-am gândit că probabil omul a auzit şi el vreo porcărie pe net şi a crezut-o. Evident, cum am ajuns acasă am căutat pe google "oameni care pot trăi fără mâncare" şi am văzut o grămadă de articole. Deşi este evident că mulţi dintre breatharians sunt doar nişte escroci, este totuşi un medic care a fost supus mai multor teste, în care a rezistat fără mâncare timp de 10 zile. El spune că primele 21 de zile sunt cele mai grele, pentru că atunci încă simţi foamea, vrei mâncare, dar dacă tu crezi că o să reuşeşti atunci vei putea supravieţui fără mâncare. Au fost însă şi cazuri în care falşi breatharians au fost prinşi mâncând, sau au eşuat testelor medicale (era o tipă care după 4 zile arăta aşa rău încât doctorii au zis că nu mai pot continua, că i s-a dublat pulsul şi sunt şanse prea mari să moară). În fine, totuşi sunt câteva excepţii care au trecut testele. Mai este un fakir care spune că nu mănâncă şi nici măcar lichide nu prea consumă, şi el a trecut testele medicale, dovedind că în 10 zile nu a mâncat, nu a băut apă decât ceva de genul 100ml pe zi, şi mai mult, nici măcar nu a avut nevoi fiziologice.
Nu vreau să discut dacă breatharians chiar există sau sunt nişte mincinoşi, sunt o groază de articole pe internet legate de acest subiect şi vă las pe voi să cercetaţi şi să vă spuneţi părerea. Eu nu pot decât să fiu cel puţin sceptic, având în vedere că au fost destule persoane care au încercat şi au murit, ceea ce mi se pare destul de nasol, dar ideea de breatharian chiar m-a fascinat. Hai să presupunem că poţi trăi fără mâncare, absolut deloc, pe o perioadă nelimitată, fără să fii un fakir care face yoga 10 ore pe zi (cum probabil e cazul celui mai sus menţionat). Să luăm cazul doctorului, el este de departe cel mai fascinant, pentru că este, totuşi, un om normal, face sport zilnic, practică o meserie grea, cinstită, doar că el pretinde că nu a mai mâncat de 12 ani. Păi o dată ce ai ajuns breatharian, modul de viaţă şi perspectiva asupra lumii se schimbă total, nimic din ce a fost până atunci nu se mai aplică. (să nu credeţi că încurajez încercări de breatharian, în niciun caz).
Să ne gândim puţin ce înseamnă mâncarea, sau cel puţin ce a însemnat până în secolul 20 şi ce înseamnă în continuare în rândul oamenilor săraci. Păi mâncarea reprezintă insăşi un scop în viaţă, pentru majoritatea oamenilor fiind probabil cea mai importantă problemă, cea mai de jos nevoie: să aibă ce pune pe masă în fiecare zi. Pentru asta muncesc, se agită şi se stresează, să fie siguri că au cu ce plăti facturile, cu se se îmbrăca, dar mai ales ce mânca în fiecare zi. Să ne gândim cum ar fi dacă toţi, dar toţi oamenii ar fi, subit, breatharians, hai să presupunem că s-ar demonstra ştiinţific cum e posibil să fii breatharian, nu ştiu, să zicem nişte exerciţii fizice sau habar n-am. Păi în cazul ăsta scopul în viaţă şi grija cea mai mare a majorităţii oamenilor ar dispărea dintr-o dată. Nu mai ai nevoie de mâncare, dintr-o dată totul se schimbă, tot ce a fost până atunci scopul în viaţă a trecut. Aşa că la o adică dacă nu ai nevoie de mâncare, pentru ce să mai munceşti? Mă refer cel puţin la cei de la ţară, care oricum nu plătesc facturi, eventual îşi fac hainele singuri, din blana unor animale. Sau altfel spus: dacă nu mai trebuie să mănânci, ai găsi ceva mai important pentru care să munceşti, corespunzător unei trepte mai înalte din piramidă. Păi.. nu mai ai nevoie de mâncare, bun. Atunci poţi să călătoreşti, să descoperi oameni noi, să faci cercetări, studii, ce vrei.
Acum aş vrea să analizez evoluţia unei societăţi brusc transformată în breatharians. Primul pas este că toate fabricile de mâncare, agricultura şi tot ce ţine de acest domeniu ar da faliment, magazinele ar dispărea, nu ar mai rămâne decât să vândă lichide şi atât. O dată dispărute toate aceste întreprinderi şi magazine, lumea s-ar dezvolta incredibil de mult, toate direcţiile s-ar îndrepta înspre ştiinţă şi arte, s-ar rezolva probleme fizicii, dilemele şi conjecturile din matematică, s-ar dezvolta sistemul informatic într-un mod inimaginabil, s-ar scrie mii de cărţi, şi tot aşa. Rămân totuşi cei care nu au aptitudini pentru ştiinţă şi arte, care ar rămâne să se bucure de viaţă, să se plimbe, să descopere lumea. Pentru că dacă nu au nevoie de mâncare, la ce mai e nevoie să facă altceva? Un acoperiş deasupra capului tot au, de bine de rău, hainele se pot confecţiona, iar în cazul în care chiar doresc să facă rost de bani, pentru tehnologie şi electricitate, să zic, atunci ar putea să lucreze câteva zile pe lună ca vânzători pe undeva, sau oricum, ceva echivalent. Salariile oricum ar fi mari, pentru că toţi banii şi toată economia ar fi doar în industriile legate de maşini, componente electronice, haine şi cam atât.
Statul în sine ar deveni minimal, pentru că dacă nu mai ai nevoie de mâncare nu te mai interesează cine conduce statul, aşa încât nu ar mai fi nevoie decât de câteva guverne, penru sănătate, educaţie, ştinţă şi eventual transport. Toate războaiele ar dispărea, pentru că nu ar mai fi o bătaie pe resurse, nu ar mai fi nevoie de relaţii internaţionale. Nu mai ai petrol? Asta e, nu mai eşti oricum grăbit să ajungi la servici, din moment ce probabil oricum lucrezi câteva zile pe lună, deci te poţi deplasa cu bicicleta sau pe jos. Cumva societatea s-ar transforma în multe comunităţi hippie, ca să fac o comparaţie, oamenii s-ar ajuta mai mult între ei, ar dispărea ideea de rivalitate, poate doar legată de cercetare şi manifestări artistice. Probabil că vi se pare oarecum haotică societatea descrisă, dar eu cred că dacă am putea trăi fără mâncare totul ar fi mai bine. Până atunci, trebuie să luptăm pentru a putea rezista în lumea din jur..
Sper că v-a plăcut ideea, ştiu că e idealizat totul, dar cel puţin sună bine :)
joi, 18 aprilie 2013
Despre fetele din Poli si nu numai
"Fetele la Poli sunt baieti de treaba", sau "Are mama doua fete, una frumoasa si una la poli" - doua dintre cele mai folosite replici legate de reprezentantele sexului feminin din Politehnica. Am observat ca toata lumea, dar absolut toata lumea, cand vine vorba de cum e viata de student, in afara de materii si toceala, ma intreaba cum sunt fetele. Contrar asteptarilor, fetele de la Poli nu sunt nici "baieti de treaba", nici cazul de fata urata din familie care merge la Poli pentru ca daca tot e urata macar sa faca ceva in viata. Nu vreau acum sa zic ca fetele din Poli sunt cele mai frumoase, in niciun caz, ceea ce vreau eu este sa corectez doua "mituri" legate de studentele din facultate. Cel mai cunoscut mit este ca fetele de la Poli sunt urate: grasane, hidoase, tocilare cu cosuri, si asa mai departe. Al doilea mit este ca fetele de la Poli ocupa un procent neinsemnat in comparatie cu baietii. Atentie, nu ma refer la Automatica si Calculatoare, ci la toata Politehnica, pentru ca daca vine vorba strict de Calculatoare atunci da, fetele sunt undeva in jur de 30% din numarul total (ceea ce totusi nu este chiaar asa de putin, fata de ce se vorbeste).
Ok, o sa incep cu partea a doua, pentru ca ia mai putin timp. Toata lumea crede ca la Poli e un fel de loc pentru baieti obsedati de eletronice si calculatoare, iar fetele au aterizat acolo din greseala, dar daca mergeti la faultatea de Chimie, sau la FAIMA, sau la FILS, sau la Inginerie Medicala, o sa vedeti ca acolo fetele sunt predominante. Deci, per total, in facultate sunt destule fete, poate nu chiar 50%, dar oricum, cu siguranta sunt peste doua cincimi.
Asa, acum despre prima parte... Hai sa analizam putin mai atent: contrar barfelor, aspectul fizic nu este ceva ce influenteaza performantele intelectuale sau pasiunea pentru domeniile tehnice. Se spune ca fetele frumoase sunt preocupate de aspectul lor in defavoarea invatatului, dar sunt ferm convins ca indiferent cum ar fi aratat preocuparile lor ar fi ramas aceleasi. Chestia asta ca fetele frumoase sunt, cumva, mai proaste, e o barfa scoasa de fetele urate pentru a explica, intr-un fel, de ce nu sunt frumoase, dar si pentru a isi arata superioritatea in fata unei figuri angelice, dar cu putina minte. Ca sa spun parerea mea personala, cred ca am intalnit mai multe fete frumoase si destepte decat fete urate si destepte. Oamenii destepti, prin definitie, sunt o minoritate, sa zicem maxim 10% din populatie, desi sunt cam generos. De altfel, parerea mea este ca si fetele urate sunt o minoritate. Bine, poate ceva mai mult de 10%, dar oricum, tot o minoritate raman. Asa ca daca facem un calcul simplu fetele urate si destepte sunt foarte, foarte putine comparativ cu restul categoriilor. Asa ca pot sa roada osul si sa nu mai spuna ca frumusetea implica prostia (ma refer doar la cele care o fac). A, sa nu uit, am cunoscut fete foarte frumoase si foarte destepte, intr-adevar o minoritate, dar cu toate acestea exista si arata ca se poate.
OK, am stabilit, sper, ca frumusetea si performantele intelectuale nu au nimic in comun. Si acum, ca tot sunt la Poli, o sa consider A= evenimentul ca o fata sa fie frumoasa. Cum acest eveniment este independent, rezulta ca pe orice multime am studia aceasta proprietate, probabilitatea ca evenimentul sa se intample va ramane aproximativ la fel, daca multimea este suficient de mare, comform legii numerelor mari. Politehnica are in jur de ... 20.000 de studenti? Ceva de genul asta, oricum, un numar foarte mare. Dintre care vreo 7-8000 sunt fete, un numar destul de mare.. deci pe un esantion asa de mare, probabilitatea ca evenimentul A sa se intample este, in principiu, foarte aproape de probabilitatea exacta calculata, sa zicem, pentru toate fetele intre 18-30 de ani din tara. Asa cum am mai zis, fetele urate sunt o minoritate, mai ales la varsta aceasta, unde frumusetea consta in primul rand in tinerete si in bucuria de a trai. Deci, acestea fiind spuse, se poate trage concluzia ca fetele urate sunt o minoritate si la Poli. Chestia cu fetele la Poli sunt baieti de treaba e doar o barfa, asemenea celei cu fetele frumoase sunt proaste, doar ca de data aceasta barfa este scoasa de fetele de la ASE sau alte facultati mai slabe, invidioase fiind ca ele nu au fost in stare sa ajunga la o facultate mai buna. Asa ca prefera sa spuna ca fetele din Poli sunt urate, pentru ca macar au o consolare, ceva la modul "bai, sunt eu la Spiru, da' decat sa fiu la Poli sa fiu urata cu spume mai bine asa, gasesc un prost cu bani si uratele de la Poli o sa munceasca toata viata si tot eu o sa fiu mai tare.. ". Ce pot sa zic, cine sta cu o tipa pentru asta la fel de bine o va inlocui cu alta mai tanara si mai frumoasa.
Si cam asta cu fetele... Eu va spun sincer ca vad des fete dragute prin facultate, nu neaparat la modul ca sunt modele, dar pur si simplu, sunt simpatice, in schimb fete urate sunt ceva mai rar.
P.S: Argumentul meu merge doar in cazul in care considerati ca si mine ca fetele urate sunt o minoritate. In caz contrar, imi pare rau pentru voi, sunteti niste oameni tristi care nu stiu sa vada ce e mai bun in fiecare :))
Ok, o sa incep cu partea a doua, pentru ca ia mai putin timp. Toata lumea crede ca la Poli e un fel de loc pentru baieti obsedati de eletronice si calculatoare, iar fetele au aterizat acolo din greseala, dar daca mergeti la faultatea de Chimie, sau la FAIMA, sau la FILS, sau la Inginerie Medicala, o sa vedeti ca acolo fetele sunt predominante. Deci, per total, in facultate sunt destule fete, poate nu chiar 50%, dar oricum, cu siguranta sunt peste doua cincimi.
Asa, acum despre prima parte... Hai sa analizam putin mai atent: contrar barfelor, aspectul fizic nu este ceva ce influenteaza performantele intelectuale sau pasiunea pentru domeniile tehnice. Se spune ca fetele frumoase sunt preocupate de aspectul lor in defavoarea invatatului, dar sunt ferm convins ca indiferent cum ar fi aratat preocuparile lor ar fi ramas aceleasi. Chestia asta ca fetele frumoase sunt, cumva, mai proaste, e o barfa scoasa de fetele urate pentru a explica, intr-un fel, de ce nu sunt frumoase, dar si pentru a isi arata superioritatea in fata unei figuri angelice, dar cu putina minte. Ca sa spun parerea mea personala, cred ca am intalnit mai multe fete frumoase si destepte decat fete urate si destepte. Oamenii destepti, prin definitie, sunt o minoritate, sa zicem maxim 10% din populatie, desi sunt cam generos. De altfel, parerea mea este ca si fetele urate sunt o minoritate. Bine, poate ceva mai mult de 10%, dar oricum, tot o minoritate raman. Asa ca daca facem un calcul simplu fetele urate si destepte sunt foarte, foarte putine comparativ cu restul categoriilor. Asa ca pot sa roada osul si sa nu mai spuna ca frumusetea implica prostia (ma refer doar la cele care o fac). A, sa nu uit, am cunoscut fete foarte frumoase si foarte destepte, intr-adevar o minoritate, dar cu toate acestea exista si arata ca se poate.
OK, am stabilit, sper, ca frumusetea si performantele intelectuale nu au nimic in comun. Si acum, ca tot sunt la Poli, o sa consider A= evenimentul ca o fata sa fie frumoasa. Cum acest eveniment este independent, rezulta ca pe orice multime am studia aceasta proprietate, probabilitatea ca evenimentul sa se intample va ramane aproximativ la fel, daca multimea este suficient de mare, comform legii numerelor mari. Politehnica are in jur de ... 20.000 de studenti? Ceva de genul asta, oricum, un numar foarte mare. Dintre care vreo 7-8000 sunt fete, un numar destul de mare.. deci pe un esantion asa de mare, probabilitatea ca evenimentul A sa se intample este, in principiu, foarte aproape de probabilitatea exacta calculata, sa zicem, pentru toate fetele intre 18-30 de ani din tara. Asa cum am mai zis, fetele urate sunt o minoritate, mai ales la varsta aceasta, unde frumusetea consta in primul rand in tinerete si in bucuria de a trai. Deci, acestea fiind spuse, se poate trage concluzia ca fetele urate sunt o minoritate si la Poli. Chestia cu fetele la Poli sunt baieti de treaba e doar o barfa, asemenea celei cu fetele frumoase sunt proaste, doar ca de data aceasta barfa este scoasa de fetele de la ASE sau alte facultati mai slabe, invidioase fiind ca ele nu au fost in stare sa ajunga la o facultate mai buna. Asa ca prefera sa spuna ca fetele din Poli sunt urate, pentru ca macar au o consolare, ceva la modul "bai, sunt eu la Spiru, da' decat sa fiu la Poli sa fiu urata cu spume mai bine asa, gasesc un prost cu bani si uratele de la Poli o sa munceasca toata viata si tot eu o sa fiu mai tare.. ". Ce pot sa zic, cine sta cu o tipa pentru asta la fel de bine o va inlocui cu alta mai tanara si mai frumoasa.
Si cam asta cu fetele... Eu va spun sincer ca vad des fete dragute prin facultate, nu neaparat la modul ca sunt modele, dar pur si simplu, sunt simpatice, in schimb fete urate sunt ceva mai rar.
P.S: Argumentul meu merge doar in cazul in care considerati ca si mine ca fetele urate sunt o minoritate. In caz contrar, imi pare rau pentru voi, sunteti niste oameni tristi care nu stiu sa vada ce e mai bun in fiecare :))
miercuri, 6 februarie 2013
Vreau să fiu mare...
Presupun că toţi am spus cândva fraza asta, "vreau să fiu mare", vreau să pot face ce vreau, vreau să fiu liber, dar în acelaşi timp responsabil... Vreau să fiu mare, când o să fiu mare... Fraze care mi-au umplut copilăria.Mă îndrept vertiginos către vârsta de... 20 de ani. Sincer nici nu îmi vine să cred, acum 5 ani să zic când auzeam de un om de 20 de ani deja mă gândeam la un adult, dar acum, că mai am mai puţin de două luni şi ajung acolo, îmi dau seama ce puţină dreptate aveam. Da, am aproape 20 de ani, dar viaţa mea este la fel ca la 16-17 să zic. În afară de câteva idei şi de aspect am rămas acelaşi Eu, acelaşi David Iancu, acelaşi om care îşi vede de treabă şi încearcă să nu îşi facă duşmani, ferindu-se în acelaşi timp de falşi prieteni..În continuare, majoritatea dintre noi, generaţia '92-'94, primim bani de la părinţi, deci din punctul ăsta de vedere am rămas la fel. Ce înseamnă 20 de ani? Poate o treime din viaţa mea.. Când mă gândesc că a trecut deja o treime parcă îmi pare rău... Dar dacă stau şi mă gândesc mai bine realizez că din ăştia 20 de ani doar în ultimii 5 am fost cel ce sunt acum, până atunci eram mai mult un copil care nu prea ştia ce vrea (nu că acum aş ştii prea bine). Deci deja de la o treime ajung la 5 ani din 45, ceea ce deja sună mai bine.
Ce vreau eu să zic? Toată viaţa am crezut că la 20 de ani eşti mare.. Şi acum realizez: niciodată nu eşti mare.. Tot timpul în sufletul tău vei rămâne acelaşi, nu ştiu dacă neapărat ca la 16 ani, dar oricum, niciodată nu eşti mare.. Aceleaşi tentaţii sunt şi la 17, şi la 30 de ani. Nu sunt mare, nu vreau să fiu mare... Vreau să rămân eu cel de la 17 ani, pe David acela vreau să îl fac mândru de mine... Am mai avut discuţia asta cu prietenii, dacă David de la 13 ani m-ar fi văzut acum ar fi rămas de-a dreptul şocat, cu totul alt om, nu ar fi fost deloc mândru de mine.. În schimb David de la 15-16 ani chiar ar fi. În toţi aceşti ani nu m-am îndepărtat de la modelul pe care l-am vrut. Când mă întreba lumea la 15-16 ani ce vreau de la viaţă spuneam "vreau să fiu liber... vreau să fiu un rocker adevărat". Ştiu că nu sună deloc matur sau cum vreţi voi să îi spuneţi, cei care aţi uitat cine aţi fost la 15 ani şi credeţi că v-aţi născut direct la facultate, dar exact asta am făcut, şi exact asta am de gând să fac în continuare. O fi bine, o fi rău, nu ştiu şi nu mă interesează. Vreau ca David să fie mândru de mine. Iar pentru cele care spun că bărbaţii nu se maturizează niciodată, eu vă spun că este adevărat şi în cazul vostru... Tot fetele alea cu fiţe în cap de 16 ani, care se cred mai mature decât sunt, aţi rămas. Nici voi nu v-aţi maturizat... I-am zis cuiva din familie ceva de genul "credeam că la 20 de ani eşti mare... şi nu mă simt deloc aşa". Iar persoana respectivă, care a trecut de 40, mi-a spus "ce, crezi că eu mă simt? Niciodată nu eşti mare". Îmi permit să fac referire la trestia cugetătoare a lui Pascal, chiar dacă în alt sens decât a vrut el să o spună. Suntem într-adevăr o trestie, nu din raţiuni religioase, ci pentru că niciodată nu suntem pregătiţi să înfruntăm viaţa cu problemele ei, sau mai ales moartea... Ne credem mari, inteligenţi, dar când vine o problemă peste noi ne trezim că suntem aceiaşi copii care au făcut o prostie şi le e frică de ce o să spună părinţii...
Nu sunteţi mari nici voi. Suntem nişte trestii, care chiar dacă au mai mulţi ani sau mai puţini tot la fel de uşor le ia vântul. Cât timp ne merge bine nu vrem să recunoaştem, spunem că am muncit să formăm Eul propriu, dar la prima piedică serioasă simţim cu ne în cap cade casa din hârtie pe care ne-am construit-o, şi ne doare.. Şi te simţi mic şi neînsemnat în faţa problemelor care apar, sau mai ales în faţa morţii. Tot ce facem este să supravieţuim, iar pentru fiecare bucurie să plătim un preţ.. Fiecare moment de fericire pe care îl avem este un compromis, pentru că după trebuie să ne asumăm şi rezultatele. În fine... nu încercaţi să fiţi mari, sau mai ales mai mari decât sunteţi. E o prostie, nu trebuie şi nici nu se poate. Păstraţi-vă sufletul de la 16 ani :)
Ce vreau eu să zic? Toată viaţa am crezut că la 20 de ani eşti mare.. Şi acum realizez: niciodată nu eşti mare.. Tot timpul în sufletul tău vei rămâne acelaşi, nu ştiu dacă neapărat ca la 16 ani, dar oricum, niciodată nu eşti mare.. Aceleaşi tentaţii sunt şi la 17, şi la 30 de ani. Nu sunt mare, nu vreau să fiu mare... Vreau să rămân eu cel de la 17 ani, pe David acela vreau să îl fac mândru de mine... Am mai avut discuţia asta cu prietenii, dacă David de la 13 ani m-ar fi văzut acum ar fi rămas de-a dreptul şocat, cu totul alt om, nu ar fi fost deloc mândru de mine.. În schimb David de la 15-16 ani chiar ar fi. În toţi aceşti ani nu m-am îndepărtat de la modelul pe care l-am vrut. Când mă întreba lumea la 15-16 ani ce vreau de la viaţă spuneam "vreau să fiu liber... vreau să fiu un rocker adevărat". Ştiu că nu sună deloc matur sau cum vreţi voi să îi spuneţi, cei care aţi uitat cine aţi fost la 15 ani şi credeţi că v-aţi născut direct la facultate, dar exact asta am făcut, şi exact asta am de gând să fac în continuare. O fi bine, o fi rău, nu ştiu şi nu mă interesează. Vreau ca David să fie mândru de mine. Iar pentru cele care spun că bărbaţii nu se maturizează niciodată, eu vă spun că este adevărat şi în cazul vostru... Tot fetele alea cu fiţe în cap de 16 ani, care se cred mai mature decât sunt, aţi rămas. Nici voi nu v-aţi maturizat... I-am zis cuiva din familie ceva de genul "credeam că la 20 de ani eşti mare... şi nu mă simt deloc aşa". Iar persoana respectivă, care a trecut de 40, mi-a spus "ce, crezi că eu mă simt? Niciodată nu eşti mare". Îmi permit să fac referire la trestia cugetătoare a lui Pascal, chiar dacă în alt sens decât a vrut el să o spună. Suntem într-adevăr o trestie, nu din raţiuni religioase, ci pentru că niciodată nu suntem pregătiţi să înfruntăm viaţa cu problemele ei, sau mai ales moartea... Ne credem mari, inteligenţi, dar când vine o problemă peste noi ne trezim că suntem aceiaşi copii care au făcut o prostie şi le e frică de ce o să spună părinţii...
Nu sunteţi mari nici voi. Suntem nişte trestii, care chiar dacă au mai mulţi ani sau mai puţini tot la fel de uşor le ia vântul. Cât timp ne merge bine nu vrem să recunoaştem, spunem că am muncit să formăm Eul propriu, dar la prima piedică serioasă simţim cu ne în cap cade casa din hârtie pe care ne-am construit-o, şi ne doare.. Şi te simţi mic şi neînsemnat în faţa problemelor care apar, sau mai ales în faţa morţii. Tot ce facem este să supravieţuim, iar pentru fiecare bucurie să plătim un preţ.. Fiecare moment de fericire pe care îl avem este un compromis, pentru că după trebuie să ne asumăm şi rezultatele. În fine... nu încercaţi să fiţi mari, sau mai ales mai mari decât sunteţi. E o prostie, nu trebuie şi nici nu se poate. Păstraţi-vă sufletul de la 16 ani :)
marți, 5 februarie 2013
Generaţia emoticoanelor
Tot mai mult, în comunicarea pe internet sau prin sms-uri, am ajuns să folosim emoticoane. Dacă la început emoticoanele se foloseau doar pentru sms-uri, si erau câteva chestii simple,gen :-) sau :-(, acum emoticoanele au invadat toate mijloacele de comunicare scrisă, şi au ajuns să nu mai însemne nimic doar prin forma lor, aşa cum era faţa veselă sau faţa tristă la început. Nu m-ar mira să găsesc peste 10 ani articole în ziare de calitate scrise cu asemenea simboluri. Şi acum vine întrebarea: oare e de bine sau de rău? Eu sunt de părere că răspunsul este undeva la mijloc. Poate că în comunicarea informală emoticoanele chiar oferă un real avantaj, acela de a descrie anumite stări (care în comunicarea formală nu este necesar să fie transmise), gen bucurie, tristeţe, amuzament, sau mai ştiu eu ce. Cu toate acestea, emoticoanele au făcut din comunicare un limbaj oarecum sec, şi aici mă refer la abuzul de emoticoane. Când nu auzi ce îţi spune cineva şi vrei să pari atent dai din cap, spui "da", sau chiar mai bine de atât, râzi. Probabilistic vorbind, există o şansă foarte mare ca dacă râzi cel cu care vorbeşti să creadă că eşti atent. Pentru că de obicei oamenii sunt dispuşi să spună mai mult chestii amuzante, lipsite de importanţă, astfel încât să se simtă bine şi să nu se gândească la problemele lor. Aşa şi cu emoticoanele... nu ştii ce să răspunzi, nu ai citit cu atenţie sau nu te interesează, pui ":))". E simplu, pot pune pariu că toată lumea a încercat. Se ajunge la situaţia penibilă în care într-o discuţie apar mai multe emoticoane de genul ":))" sau "=))" decât cuvinte. Asta este problema principală.. Eu cel puţin folosesc foarte des aceste emoticoane, pentru ca să arăt că sunt amuzat, parcă dacă nu le pun cel cu care vorbesc o să creadă că nu mi-a plăcut ce a zis. Uitaţi diferenţa dintre "genial!" si "genial :)) ". Cu totul altceva :)) .
Dar să analizăm principalele emoticoane, cele de genul :), :D sau chestii de genul acesta. Ele toate la un loc înseamnă, de fapt şi de drept, fix nimic. În loc să pui punct la o propoziţie pui :D . Dă mai bine. Şi eu fac la fel, nimic de zis, prefer să pun emoticoane în loc de semnele clasice de punctuaţie, pentru că a ajuns să mi se pară că punctul sugerează, oarecum, rigiditate şi seriozitate. Dar dacă stăm puţin şi ne gândim ele nu înseamnă absolut nimic.
În genul emoticoanelor care înlocuiesc punctul sunt emoticoanele care înlocuiesc semnul întrebării sau punctele de suspensie, gen :-?, :-?? sau :-s. Nici astea nu înseamnă nimic. Ultimul să spunem că mai are o oarecare semnificaţie, că eşti speriat, dar este acelaşi lucru să spui "cred că pic la algebră..." sau "cred că pic la algebră :-s" Ba chiar prima variantă sună ceva mai trist, emoticonul din a doua variantă face să pară că situaţia nu este aşa gravă. De obicei când dau un mesaj ceva mai important nu folosesc emoticoane, pentru că altfel s-ar puteea crede că glumesc.
O altă categorie sunt emoticoanele care arată tristeţea, gen :) sau :(( sau =((. Şi astea, la rândul lor, nu înseamnă de fapt şi de drept nimic.. Dacă spui "îmi pare rău :(" sau "îmi pare rău..." este echivalent, ba chiar a doua variantă sună mai bine, emoticonul ăla pare pus mai mult din politeţe. Nu că eu nu le-aş folosi, nimic de zis, dar la o analiză mai atentă se observă câtă falsitate se desprinde din emoticoane. Menite să ne ajute să transmitem mai mult cu mai puţin, emoticoanele au ajuns să transforme mesajele text şi chatul într-o minciună. Dacă pui de câteva ori ":))" într-o discuţie, probabil celălalt va crede că esti fericit, că te simţi bine, chiar dacă adevărul este cu totul altul.
Până una alta, rămânem generaţia emoticoanelor... Toţi, dar absolut toţi le folosim. Este o trăsătură caracteristică, ce poate spune multe despre noi. Mă întreb cum o să fie peste 30 de ani, ar fi amuzant să se schimbe emoticoanele, sau nu ştiu, să se înlocuiască cu altceva, poate cu nişte chestii şmechere 3D, cu sunete sau oricum, ceva mai interesant, şi când o să trimitem nepoţilor mesaje cu emoticoane o să zică "ia uite săracu' bunicu', a rămas cu alfabetul chirilic..." :)) Ca o concluzie, nu folosiţi emoticoane abuziv :) (acum sper că pare evident că faţa aia nu înseamnă nimic :)) ).
Dar să analizăm principalele emoticoane, cele de genul :), :D sau chestii de genul acesta. Ele toate la un loc înseamnă, de fapt şi de drept, fix nimic. În loc să pui punct la o propoziţie pui :D . Dă mai bine. Şi eu fac la fel, nimic de zis, prefer să pun emoticoane în loc de semnele clasice de punctuaţie, pentru că a ajuns să mi se pară că punctul sugerează, oarecum, rigiditate şi seriozitate. Dar dacă stăm puţin şi ne gândim ele nu înseamnă absolut nimic.
În genul emoticoanelor care înlocuiesc punctul sunt emoticoanele care înlocuiesc semnul întrebării sau punctele de suspensie, gen :-?, :-?? sau :-s. Nici astea nu înseamnă nimic. Ultimul să spunem că mai are o oarecare semnificaţie, că eşti speriat, dar este acelaşi lucru să spui "cred că pic la algebră..." sau "cred că pic la algebră :-s" Ba chiar prima variantă sună ceva mai trist, emoticonul din a doua variantă face să pară că situaţia nu este aşa gravă. De obicei când dau un mesaj ceva mai important nu folosesc emoticoane, pentru că altfel s-ar puteea crede că glumesc.
O altă categorie sunt emoticoanele care arată tristeţea, gen :) sau :(( sau =((. Şi astea, la rândul lor, nu înseamnă de fapt şi de drept nimic.. Dacă spui "îmi pare rău :(" sau "îmi pare rău..." este echivalent, ba chiar a doua variantă sună mai bine, emoticonul ăla pare pus mai mult din politeţe. Nu că eu nu le-aş folosi, nimic de zis, dar la o analiză mai atentă se observă câtă falsitate se desprinde din emoticoane. Menite să ne ajute să transmitem mai mult cu mai puţin, emoticoanele au ajuns să transforme mesajele text şi chatul într-o minciună. Dacă pui de câteva ori ":))" într-o discuţie, probabil celălalt va crede că esti fericit, că te simţi bine, chiar dacă adevărul este cu totul altul.
Până una alta, rămânem generaţia emoticoanelor... Toţi, dar absolut toţi le folosim. Este o trăsătură caracteristică, ce poate spune multe despre noi. Mă întreb cum o să fie peste 30 de ani, ar fi amuzant să se schimbe emoticoanele, sau nu ştiu, să se înlocuiască cu altceva, poate cu nişte chestii şmechere 3D, cu sunete sau oricum, ceva mai interesant, şi când o să trimitem nepoţilor mesaje cu emoticoane o să zică "ia uite săracu' bunicu', a rămas cu alfabetul chirilic..." :)) Ca o concluzie, nu folosiţi emoticoane abuziv :) (acum sper că pare evident că faţa aia nu înseamnă nimic :)) ).
Abonați-vă la:
Postări (Atom)