joi, 29 septembrie 2016

24 de ore si 200 de km de alergat

Nu voi putea descrie prea bine evenimentul acesta, intrucat trebuie sa vii acolo ca sa intelegi despre ce e vorba. Emotiile, munca si pasiunea care au facut posibila aceasta cursa, atat din partea concurentilor, cat si a organizatorilor, nu pot fi descrise in cuvinte. O sa incerc totusi sa dau tot ce am mai bun.. Ce trebuie sa stiti: pe 24 septembrie 2016 a avut loc la Timisoara prima cursa din Romania de 24 de ore, si a inclus si o proba mai "scurta", de 12 ore. A fost o premiera pentru tara noastra, asa ca atat organizatorii, cat si noi, am scris istorie in ceea ce priveste ultraatletismul de la noi. Am fost o mana de oameni pasionati (poate un pic nebuni, ar zice lumea) care au alergat, un pic peste 30 la 24 de ore si inca 20 si ceva la proba de 12 ore.

Ca sa intelegeti un pic ce inseamna o cursa de 24 de ore ar trebui sa ii cunoasteti pe oamenii care au fost prezenti. Am avut si eu onoarea sa vorbesc cu o parte din alergatori. Fiecare om de acolo, fara exceptie, a facut niste sacrificii ca sa ajunga acolo. Pentru fiecare, alergarea reprezinta mai mult decat o activitate pe care o faci in week-end. De exemplu, Nicu Buceanu a venit tocmai din Irlanda (sau Germania, nu mai stiu sigur) pentru cursa asta. Eu cu Dragos Roua, cu domnul Stan, cu Nenu Mariana (care a castigat proba de 12 ore) si cu Vlad Tanase am venit din Bucuresti, ceea ce nu e chiar de ici de colo. Dragos si-a lasat afacerile ca sa vina aici, noi care lucram ne-am luat libere.. La 12 ore mai erau persoane care au venit doar sa isi testeze limitele (era o fata care nu alergase mai mult de 15 km legati niciodata, de exemplu), dar la 24 oamenii cam stiau cu ce se mananca treaba. Castigatorul, un tip din Ungaria, a venit special de acolo ca sa ia locul 1. Stiam ca el e castigatorul pentru ca a luat locul 2 la Ultrabalaton, deci nu avea cine sa il ia aici, avand in vedere ca nu a venit Florin Ionita. Razvan, cel care a iesit pe locul 2, de asemenea parea foarte pasionat, avand in vedere ca studiase lista cu concurenti ca sa vada cine ii poate pune probleme. M-a amuzat sa il aud povestind cuiva timpii mei de la 7500, desi nu ne cunoasteam pana atunci :) Asta inseamna sa fii pasionat, sa te documentezi, sa vezi cum sta treaba, sa stii cum o sa fie.

Acum un pic despre mine. Eu venisem aici pentru ca am spus ca pur si simplu nu pot rata cursa asta, vreau sa fiu acolo sa scriu si eu istorie alaturi de restul, era prima cursa din Romania si pur si simplu nu aveam cum sa o ratez. Scopul meu initial era sa scot 180 de km, dar realist macar 160 (100 de mile). 100 de km mai facusem, cu rucsac in spate si mult mers, in 16 ore, deci 150 ar fi fost ceva lejer, in principiu. Apoi, daca era sa ne luam dupa timpul de la Ciucas si formula de echivalare munte-plat (distanta + 10*diferenta de nivel), facusem 150 de km in 17 ore. Dar din nou nu era ceva neaparat valabil.. Asa ca dupa ce am auzit ca daca ai 180 poti sa te inscrii la Spartathlon am decis ca acesta este obiectivul meu principal. Nu ma interesa loc sau alte chestii. Voiam sa fac barajul pentru Spartathlon, chit ca stiam ca nu inseamna nimic, ca sunt vreo 400 de locuri si aplica vreo 2000, iar cei care fac cu 20% peste barem sunt calificati automat. Deci sansa sa fii tras la sorti e aproape nula, dar nu ma interesa, imi doream sa vad daca pot.

Ceva foarte important pentru mine si nu numai a fost echipa de suport. Eu am venit cu un prieten, Mircea, care urma sa ma ajute cu mancarea, imbracamintea si suportul moral. A fost un prieten adevarat si a stat cu mine treaz toata noaptea, pe final alerga si el cu mine la inceput de tura (nu putea sa alerge mai mult pentru ca din ce stiam regulile spun ca nu ai voie sa alergi cu cineva), mai mergea cu mine, ma incuraja.. De asemenea, a stat cu mine si Ben Ami, un tip foarte sufletist, care antreneaza oameni pe Dinamo. La inceput ii ceream lui ce consideram eu ca am nevoie (vitamine, saruri, etc), iar pe final cand pur si simplu nu mai puteam imi dadea el, mi-a si zis ca nu ma lasa sa clachez si imi tot dadea sa bag acolo diverse suplimente ca sa rezist la consumul acela incredibil. Amandoi au format echipa mea de suport si cu siguranta n-ar fi fost la fel fara ei. Pur si simplu, nu puteam sa ii dezamagesc! Oamnii aia credeau in mine ca o sa reusesc, au stat treji atata timp in frig, fara sa se miste.. Asa ca m-au motivat sa alerg cat de bine pot.

Organizarea a fost impecabila. Desi eu nu prea am folosit produsele lor - doar izotonice si ceva banane, plus pizza si supa de dupa 12 ore, se putea supravietui clar cu ce aveau ei acolo. Ah, si am luat vreo 3 pastile cu magneziu. Erau foarte bine pregatiti, nu iti lipsea nimic. Am admirat ca au stat sa ne incurajeze toata noaptea, fiecare de acolo s-a implicat emotional ca noi sa putem reusi. E greu de inteles, dar a contat foarte mult ca toate aceste aspecte sa fie asa cum trebuie. Cam despre asta a fost vorba in mare, legat de organizare, de participanti si de cursa in sinte. In continuare voi incerca sa descriu abordarea mea si cum am reusit sa fac 200.2km si sa iau locul 3 la general.

Am decis ca voi alerga 6 ture de 1.236 km, apoi voi merge una, inca de la inceput. Nu ma simteam pregatit sa alerg toate orele, asa ca asta mi s-a parut cea mai buna metoda. Prima oara cand am mers m-am simtit dubios, toata lumea alerga. Unii plecau cu 5 pe mie sau si sub.. Nu m-a interesat, mi-am vazut de cursa mea. Primele 3 ore au trecut imediat. Dupa ora 4, am postat pe fb ca facusem 28 de ture (4 calupuri, cum imi place sa spun, am incercat sa fac un calup pe ora). Ideea era simpla, daca rezistam 2 ore cu 7 ture pe calup, apoi 22 de ore cu 6 ture, faceam 180km. Am continuat totusi sa fac 7 ture pe calup. Dupa vreo 5 sau 6 ore am avut senzatia ca mi s-a pierdut o tura din cronometrare. Ma mir foarte tare pentru ca de obicei sunt in stare sa imi numar turele.. Doar am reusit sa numar 162 de ture, dar totusi atunci mi se parea dupa ceas si dupa tot ca trebuie sa am 39 de ture, dar nu aveam decat 38. M-am enervat ingrozitor, daca mai pierdeam una as fi fost in stare sa abandonez. La fiecare tura pe care o faceam am intrebat cate ture am, mi se parea ca ma fura chipul, desi nu era posibil.. Si asta era doar dupa 6 ore :) Dupa 4 ore am bagat un Supradyn. La fiecare ora mancam ceva, un gel, o ciocolata de la Ritter cu 500 kcal (nu puteam sa o bag pe toata, dar macar trei sferturi) sau macar ceva fructe de la Ben Ami. Mariana, pe care o antrena el, a reusit o cursa incredibila. A alergat toate cele 12 ore. Pe primele 12 ore nu am interactionat asa mult cu Ben, i-am cerut vreo 3 supradyn si ceva fructe, dar dupa m-a ajutat mult ca a fost acolo.Dupa 6 ore a venit pizza, am mancat niste pizza si am continuat. Parca atunci a inceput primul meu moment de low, dar mi-am revenit si am continuat sa alerg. M-a ajutat ca nu ma plictiseam deoarece imi calculam ce mancare trebuie sa iau, toata cursa m-am gandit doar la mancare, pentru ca la 12000 de kcal consumate nu iti permiti sa faci nicio greseala legata de nutritie. Dupa 8 ore am postat din nou pe fb, avem 56 de ture. La 9 ore parca am luat un magneziu, dupa la 10 ore am luat niste aminoacizi, la 11 niste saruri sau un calciu, nu mai stiu.. Dupa 11 ore jumate facusem 100 de km, ocazie cu care Mircea a postat pe fb. Jumatatea cursei m-a prins destul de fresh. A contat sfatul de la Ben, mi-a zis de la inceput: daca vrei sa ai o cursa buna, prima jumatate fa-o cat de relaxat poti. Asa am si facut, cursa pentru noi abia incepea. Nu se punea problema de clasament, erau foarte multi in fata mea. M-am bucurat cand am auzit ca Vlad Tanase este pe 3, pentru ca stiam ca nu e mult in fata mea. El a alergat de la inceput full, pana a obosit si a inceput sa si mearga. Din cand in cand il mai vedeam pe domnul Stan care parea ca se simte bine si isi face cursa asa cum vrea. La 68 de ani a alergat 153 de km, fix cat a vrut, peste 150, dand dovada de o cunoastere foarte buna a propriului organism. Dupa 12 ore am mai luat un Supradyn, dar urmatoarele 2 ore , cum s-a lasat noaptea, am avut iar un mic moment de low, m-am simtit destul de obosit, am inceput sa pierd din medie. Mi-am schimbat tricoul si a durat mult, eram obosit si eu si Mircea, am pus greu numarul de concurs.. Am uitat sa mentionez, la 6 ore mi-am schimbat si tricoul si ciorapii. Am avut niste ciorapi de la Decathlon, ceva cu un strap la mijlocul piciorului, mi s-au parut ciudatei, dar n-am facut bataturi, nimic, deci probabil au fost buni, mai ales ca a doua pereche am purtat-o 18 ore. Am inceput sa pierd un pic din ritm, calupurile nu le mai incepeam cand incepea si ora, deja le incepeam cam dupa 3-4 minute. Dupa 14 ore sau 15, nu mai stiu, am inceput sa am probleme cu muschii de la abdomen, ma durea toata burta, coastele, tot.. M-am cam speriat, asa am patit si la Ciucas si n-am mai alergat, cumva in capul meu durerea de coaste si abdomen pana spre cosul pieptului avea legatura cu inima. Dupa 14 ore, la a 14-a pauza de mers, n-am putut suporta incertitudinea si m-am oprit la cortul cu ambulanta. I-am intrebat de ce ma doare burta, si mi-au zis ca e o durere musculara din cauza pozitiei. Am fost foarte fericit sa aflu ca n-am probleme cu inima, asa ca urmatoarele 2 ore le-am zburat, asa de fericit eram. Ma simteam ca nou, alergam cel mai bine dintre toti, in afara de Levente. Ben mi-a zis ca sa stau relaxat ca am avansat bine in clasament, dupa vreo 15 ore eram deja in primii 5.. iar dupa 16 ore eram pe locul 3. Nu imi venea sa cred, cum am ajuns pe locul 3? In fata mea, la mica distanta, era Mihai Pantis. El m-a tinut in priza pana spre sfarsit, am tras tare ca sa nu ma ajunga. Am avut in plan ca pana dupa 20 de ore sa ii mai dau 3-4 ture ca sa ma relaxez pe final. Dupa 10 ore si dupa 15 ore ma gandeam cum m-am simtit la Ironman la Oradea. Acolo am facut un maraton in 5 ore dupa 10 ore de efort. Aici dupa 10 ore ma simteam mai bine decat la Oradea. Si dupa 15 ore ma simteam, culmea, mai bine.. deci stiam ca mai pot duce inca un maraton pana la 20 de ore. Dupa 18 ore am inceput un pic sa obosesc, dar deja ii mai dadusem vreo 2 ture lui Mihai. La un moment dat eram pe tura de mers si m-a depasit, probabil a crezut ca nu mai pot, dar l-am dezamagit si l-am ajuns in urmatoarea perioada. Pana au trecut 20 de ore i-am dat vreo 4 ture cum mi-am propus. Chinul a inceput dupa 19 ore, cand pentru prima oara mi-am dat seama ca ma simt mai obosit decat inainte de maratonul de la Oradea, deci urma sa imi fie greu sa mai alerg un maraton in urmatoarele 5 ore , chiar imposibil. Timpul trecea greu, se facuse frig.. Majoritatea mergeau, eram cel mai rapid din circuit, i-am intrecut pe toti concurentii de pe podium de cateva ori. Dupa 20 de ore am mai luat un Supradyn. Mai aveam 1 ora si faceam baremul de Spartathlon, Ben deja imi zicea sa o tin asa ca fac 200 de km. Eu stiam.. dar imi era foarte greu sa alerg, am continuat pentru ca nu voiam sa pierd podiumul, daca nu eram acolo nu stiu daca mai trageam in halul ala de mine. Deja ma gandeam, 4 ore inseamna 3 pauze. 146 de ture insemna 180 de km, iar 162 insemnau 200. Deja ma gandeam ca sunt rupt. Ma gandeam ca lasa, mai alerg 6 ture, inca una de mers.. inca 6 ture, una de mers, si mai ramaneau 8 ture ca sa ajung la 162, in vreo 2 ore sau un pic sub. Prima parte, pana la barajul de Spartathlon, a mers super. Tin minte ca la un moment dat Diana, organizatoarea, mi-a zambit si mi-a zis ca sunt extraordinar, pentru ca eram cel mai rapid de pe traseu, m-a bucurat mult. Urmatoarea tura de alergat mi-a fost foarte greu sa o fac, am luat apa la 2 ture, nu la 3 ca pana atunci.. Am luat si un magneziu dupa ele, deja nici mersul nu mai era rapid. Ultimul calup a fost ingrozitor, m-am chinuit teribil, imi venea sa vomit de la toate medicamentele, pur si simplu abia ma taram, alergam o tura in 8 minute jumate, poate si peste.. Daca nu erau Mircea si Ben nu as mai fi alergat turele alea, dar treceam pe langa ei si nu voiam sa ma vada mergand. Ultimele 2 ture de mers abia le-am facut, imi venea sa vomit tot drumul.. Am ajuns dupa 23 de ore si vreo 40 de minute sau 45 la tura 162 si m-am simtit eliberat, nici prin cap nu mi-a trecut sa mai fac o tura, desi mai aveam timp :)

Si cam asta a fost.. dupa am zacut pana la premiere, unde abia am reusit sa ajung. Mi-am pus tricoul cu I run with God, cu care alergasem si pe prima parte, ca sa inteleaga oamenii cum de am reusit, si mi-am luat premiul, apoi am luat trenul si am plecat acasa. Pe tot parcursul cursei m-am gandit cum de am putut eu sa fac asta, cum de am ajuns sa iau eu podium.. Unul din motive sunt sigur ca a fost ca sa urc acolo cu tricoul acela, ca lumea sa vada clar ca nu e doar un mesaj pe care il port eu, ca pe mine chiar ma ajuta, si m-am bucurat sa vad ca oamenii apreciaza si sunt multi care cred la fel. Toata cursa, de altfel, m-am rugat sa reusesc, a fost una din cele mai importante motivatii, m-am gandit ca daca am ajuns acolo nu ma lasa Dumnezeu sa mor sau sa patesc ceva grav. Sunt convins ca asta a fost motivul pentru care am reusit sa alerg atat. Cumva, am putut transmite mai departe un mesaj, catre ceilalti alergatori si nu doar. Nu zic acum ca poate alerga oricine o zi intreaga, dar e vorba despre un mod de a aborda viata, un mod care te face mai fericit si te face sa vezi lumea altfel. Am reusit sa ajung acolo, sa alerg sa ma simt bine, sa transmit un mesaj.. Si cred ca asta a contat cel mai mult, nu kilometrii sau locul pe care am terminat. Acum urmeaza Maraton Piatra Craiului, mi-e un pic frica, dar sper sa pot face fata si sa termin fara sa ma distrug prea tare, asta e tot ce vreau, nu ma intereseaza timpi sau altele. Apoi probabil MIB, daca ma simt bine si totul e in regula, si cam asta ar fi sezonul acesta. Sper sa mai am si altele la fel de pline.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu