joi, 23 ianuarie 2014

Câte ceva despre alergat

De ce să învăţ pentru sesiune când pot să scriu pe blog? Mă gândeam astăzi că ţin minte prima oară când am alergat o distanţă mai importantă: prima mea tură de Herăstrău fără pauză (6 km), primii mei 9 km, 12, 18, 21, 24 şi, mai nou, 30. Sper să urmeze, în următoarele 4 luni, 36 şi 42.  Poate interesează pe cineva care se gândeşte să alerge.

Primii mei 6 km au venit după aproape 0 antrenament. Mai alergasem o dată sau de 2 ori 6 km, dar cu o pauză sau două, atât. Cred că a fost cea mai grea alergare pe care am făcut-o vreodată, având în vedere oboseala instantanee. Nu mai puteam să respir, eram varză, transpirat tot.. (o luasem şi repede, ce e drept). A fost destul de greu, şi sincer şi a doua oară a fost aproape la fel de greu, abia după am început să îmi intru în ritm.. Oricum, mi se pare că primii 6 km sunt cei mai grei, pentru că trebuie să se obişnuiască organismul cu pulsul de alergat, şi picioarele cu ritmul de alergat, după totul este oarecum mecanic.

Prima oară când am făcut 9 km a fost la puţin timp după primii mei 6, şi a fost destul de nasol, mai ales ultimii 3 kilometri, pentru că mă dureau picioarele destul de tare, dar sincer nu s-a observat o mare diferenţă. Doar că după restul de 3 km până terminam tura de Herăstrău i-am mers, mare greşeală, aşa că am ajuns acasă destul de obosit. De atunci am renunţat să mai fac jumătăţi de tură, am zis că nu are sens, ca e prea nasol să mergi 3 km după ce ai alergat, nu mai ai chef.

Primii mei 12 km... Nu mai ţin minte foarte bine ce s-a întâmplat atunci, ştiu că am fost fericit că pe ultimii 3 km m-am simţit foarte bine, aproape că mă tenta să mai fac o tură, dar am zis să nu forţez. Nu prea e o distanţă specială, diferenţa dintre 9 şi 12 e aproape 0, părerea mea.

Cred că cea mai frumoasă experientă, în afară de primul semimaraton, am avut-o când am alergat prima oară 18 km. Nu voiam să fac 18, îmi propusesem doar 12, dar pur şi simplu mă simţeam aşa de bine încât am zis că nu se poate să fac doar 12, că pot mai bine de atât, aşa că am început a treia tură cu moralul foarte, foarte ridicat. Deja începusem să calculez procente din maraton pe care le-am făcut, la 14 km eram la 33% si mă gândeam că nu pare ceva foarte complicat.. Doar că o dată ce am ajuns la vreo 16 km s-a dus entuziasmul, au început să mă doară picioarele, îmi era foarte sete, şi am fost foarte fericit să termin, eram conştient că nu mai puteam mai mult de 2-3 km.

De semimaraton am tot povestit.. A fost ca o transă, nici nu mă uitam la drum, îmi fixasem un om în faţa mea şi am încercat să mă ţin după el, am reuşit vreo 15 kilometri, după am renunţat. Pe ultimii 3 a fost foarte greu, simţeam că nu mai pot, eram extrem de obosit, am avut totuşi un moment de fericire când mi-am dat seama că indicatorii de pe margine arătau caţi km ai parcurs, nu la ce km ai ajuns, şi când am văzut 21 şi linia de finish la 100 de metri în faţă am fost foarte încântat. M-au durut picioarele o săptămână după, nici acum nu înţeleg cum de am scos un timp aşa de bun.

Când am băgat prima oară 24 mi-a fost foarte rău. O singură dată mi-a fost mai rău de atât, la o distanţă asemănătoare, un pic mai puţin totuşi, când nu mâncasem nimic cu mult timp înainte şi nici în timp ce am alergat. Primii 18 km au fost lejeri, n-am avut nicio problemă specială (evident, cele uzuale, un pic splina, un pic ficatul, toată lumea are şi din astea), Următorii 3 au fost grei, dar totuşi suportabili, deşi mi se făcuse un pic rău, pentru că rămăsesem fără resurse. Ultimii 3, însă, au fost ceva îngrozitor, simţeam că nu se mai termină o dată, simţeam că o să cad acolo pur şi simplu, dar am continuat să alerg şi într-un fnal am reuşit să termin ce mi-am propus. Rezultatul: una din unghiile mele de la picioare încă este neagră.De atunci am înţeles că alergatul nu este atât despre muşchi si rezistenţă, cât este despre nutriţie.

Acum o lună am băgat pentru prima oară 30 (chiar 31, dacă e să fiu exact). Era ceaţa destul de densă în parc, nu era aproape nimeni şi era destul de frig, ceea ce dădea parcului un aer oarecum horror, dar am încercat să nu mă gândesc la asta, îmi propusesem să fac 5 ture şi asta aveam de gând. După primii 18 km, care au trecut relativ ok (poate doar ultimii 3 au fost un pic obositori, mi se făcuse sete), am luat o jumătate de baton proteic şi am reuşit cumva să fac următoare tură, fără mari bătăi de cap, doar mă dureau puţin picioarele. Ultima tură a fost oribilă toată. Am luat restul de baton la început, ceea ce m-a ajutat destul, dar tot mă dureau rău picioarele. Bine că am dat de un tip care alerga în ritmul meu şi mă mai motiva. Totuşi, când am terminat tura, am fost în stare să alerg în continuare până la metrou şi după simţeam că as mai fi putut, ceea ce mi s-a părut incredibil.

Sper ca în martie să pot povesti cum a fost să bag 36 pentru prima oară :).