miercuri, 24 iulie 2019

In cautarea muntelui alb

Zilele astea am incercat sa urc pe Mont Blanc alaturi de un coleg de facultate. N-a fost sa fie, ne-am oprit la aproape 4400 de metri, la refugiul Vallot, la doar 90 de minute de mers pana pe varf - vantul batea foarte tare si a trebuit sa ne intoarcem, deoarece muchia finala este foarte ascutita si nu puteam sa o urcam in conditii de siguranta. M-am gandit ca sunt multi interesati de o asemenea tura, asa ca am zis ca ar fi util sa povestesc aici un pic.

Logistica a fost relativ complicata, din fericire stiam deja zona de la Tor Des Geants. Am luat avion pana la Milano Bergamo, bus pana in centru, metrou pana in Lampugnano, Flixbus pana in Chamonix, iar acolo am stat intr-un camping unde puteai ajunge daca mergeai 3km pe jos sau daca luai un tren, ii zice camping de la Mer de Glace. Evident, toata distractia asta dureaza cam o zi intreaga. Ca si costuri, am ales sa merg cu un ghid prin intermediul Flo Adventure (ii stiam de la scoala de iarna din Retezat), un italian atestat UIAGM, am mers eu cu colegul meu de master, Mihai, cu el, fiecare trebuind sa plateasca 600 de euro pentru ghid. Avionul a mai fost vreo 200 de euro, am cheltuit acolo cam 500 de euro, inclusiv cazarea la camping, mancare, cazare la refugiu la Tete Rousse, o vizita la Aiguille du midi care costa 60+ euro pentru aclimatizare, si in plus mi-amluat si bocanci de iarna care au fost 300+ euro, deci in total sa zicem ca a fost pe la 1600-1700 de euro toata "distractia". O galagie de bani, ce sa faci, distractia costa... Acuma daca va intrebati de ce am optat pentru ghid si daca merita, eu stau foarte prost cu orientarea, noaptea am avut conditii foarte nasoale, vizibilitate practic 0, oamenii fara ghid au avut probleme serioase de orientare, unii chiar s-au intors din drum la Gouter, in plus iti ofera o siguranta mai mare psihica, mai ales ca nu sunt obisnuit cu zonele alpine (pana acum altitudinea maxima unde am fost era de 3300), asa ca nu regret absolut deloc ca am dat bani pentru ghid. Desigur, daca ai un partener de incredere si te descurci la orientare, poti merge si fara ghid, dar eu prefer sa ma las pe mana cuiva care a mai fost de multe ori acolo (ghidul nostru ne-a zis ca mai fusese de vreo 20 de ori doar pe traseul asta).

Am pregatit totul cu lux de amanunte, am fost cu Mihai pe Omu pe un traseu mai riscant decat ce am
facut acolo (bine, doar partea de zapada zic acum), pe hornuri, in perioada cand erau avalanse. Pe atunci Mihai era mai putin antrenat si recunosc ca am avut dubii legat de modul in care se va descurca, dar s-a descurcat cel putin onorabil, am reusit sa fim chiar sub timpii prevazuti de ghid. In afara de asta, a trebuit sa ii spun exact ce echipament ii trebuie, a facut si el investitii mari pentru a putea veni. O alta problema a fost legata de raul de altitudine, eu sunt un om caruia ii place sa spuna lucrurilor pe nume asa ca o sa recunosc ca am folosit Acetazolamida.  Stiu ca e considerat dopping in competitii, dar acum nu era o competitie si nu voiam sa mi se faca rau asa ca am preferat sa iau cateva pastile preventiv, am luat 2 pastile vineri, cu o zi inainte de traseu, si 2 pastile sambata. Nu le pot recomanda totusi, tine de alegerile fiecaruia, am avut mici efecte secundare - furnicaturi in degete, buze si chiar pe obraji uneori, e un medicament destul de dubios dar avantajul e ca n-am resimtit absolut nicio problema inclusiv la Vallot, care e aproape de 4400, am auzit ca unii au reactii adverse mai naspa, a fost un risc pe care mi l-am asumat, pentru ca stiam ca altfel n-aveam cand sa ma aclimatizez.

Acuma, despre drumetie... Am plecat joi din Bucuresti, am ajuns joi seara in Chamonix fara niciun eveniment spectaculos pe drum. Am gasit campingul, a fost totul ok, 14 euro de persoana la camping, folosind acelasi cort, destul de scump. A doua zi am mers la Aiguille du Midi pentru o mica "aclimatizare" mai degraba psihologica, pentru ca fizic oricum nu te poti aclimatiza decat dupa minim o saptamana. M-a amuzat ca am dat in camping de Alex Capitanu, un alergator din Cluj pe care il stiam de pe internet, care era sansa sa ne intalnim fix acolo in acelasi camping? :) Am fost la Aiguille du Midi si m-a lovit un pic dupa ce am urcat cateva scari pe acolo, efectiv ma simteam ametit din cauza lipsei de oxigen, desi abia urcasem, sa zic, 200 de trepte. Mihai era la fel, asa ca am zis ca nu merge asa, hai sa bagam ceva antrenament mai calumea - am facut treptele alea de 11 ori, fiecare urcare avea cam 90 de trepte, deci spre 1000 de trepte urcate. Dupa primele 300 restul au mers mai usor :) Si cam asta a fost ziua de vineri, totul frumos, am dormit bine la cort, nimic rau.

Sambata am plecat sa ne vedem cu ghidul in Les Houches (am aflat si eu ca se citeste "lez'uş”, taranul de mine mereu pronunta "les huces").  Am luat telecabina + tren pana la Nid d'aigle, punctul de plecare (scumpa rau si aia, 40+ euro dus intors). Se putea ajunge si pe jos dar nu era ceva greu sau spectaculos ca sa merite efortul, insemnau doar niste ore pierdute pe un traseu simplu. Am plecat de la 2370 si am urcat in 90 de minute pana la 3167, la Tete Rousse. Traseu usor, fara mari dificultati, doar un pic faptul ca era totusi destul de sus.


   citat din ghid - hai sa va fac poza inainte, ca dupa cine stie

Cand am ajuns acolo, am vazut infamul "grand couloir" de la distanta. Am uitat sa povestesc partea cea mai relevanta - ca sa ajungi pe varf exista mai multe trasee - din Nid D'aigle, din Courmayeur, de la Aiguille du Midi, si teoretic ruta clasica e cea mai usoara si e cea pe care am mers noi. Acuma, riscul sa o mierlesti pe Mont Blanc e real si este destul de mare - pe ruta clasica exista culoarul asta unde au murit peste 100 de oameni din 90' pana acum, pe la Aiguille pe traseul 3 monts (Mont Blanc de Tacul, Mont Maudit, Mont Blanc) au fost avalanse, unele chiar tragice, cu multi morti, pe la Courmayeur e mai tehnic si riscul sa cazi e mai mare, fiind zone mai expuse... deci oricum ai lua-o, pleci de acasa cu ideea ca e posibil sa o mierlesti. Eu m-am bazat, ca de obicei, ca o sa ma ajute Dumnezeu sa ies cu bine si din aventura asta - consider ca daca reusesc sa ajung undeva inseamna ca e ok si ca o sa fie bine, daca nu sunt sigur ca n-as ajunge acolo. De exemplu la UTMB n-am fost tras la loterie 2 ani la rand si in ultimul an nu am avut puncte, poate n-a fost pentru mine acolo. Deci daca am ajuns acolo, am plecat cu credinta ca ma voi si intoarce acasa, chiar am avut asa un sentiment la modul "ma voi intoarce acasa in siguranta, de varf nu se stie", si fix asa s-a intamplat. Oricum, ideea cu acest Grand Couloir e ca in primul rand cad pietre imense si sunt avalanse de pietre tot timpul acolo, care te pot omori, in al doilea rand e in panta si poti aluneca - daca ai cazut, ai mierlit-o cu probabilitate 1, cazi vreo 300 de metri fara sa te mai poti opri. Eu din poze si din filmulete vazusem ca era totusi decent, in general era inghetat, era un drum clar pe care puteai merge, nu parea asa abrupt peretele.. Cand l-am vazut in realitate, efectiv am innebunit, era mult mai nasol decat credeam. Ghidul ne-a speriat si el, a zis ca ne face poza inainte, ca dupa cine stie, si tot ne zicea ce naspa e culoarul si cum moare lumea acolo.

    Grand Couloir si drumul spre Gouter

Dupa am dormit o ora la pranz, efectiv nu ma puteam calma, aveam puls 95-100 stand in pat, pana la urma am reusit sa adorm si a fost relativ ok. Cand m-am trezit si am mers la masa, nu intelegeam de ce am atatea fire de par in mancare, si cand mi-am pus mana in cap nu mi-a venit sa cred, am ramas cu vreo 10 fire de par in mana, imi cadeau asa instant din cauza stresului... Am dormit si seara un pic, undeva pe la 2-3 ore, apoi am pornit pe traseu. Am dat de niste romani care mergeau fara ghid, un cuplu, dar nu pareau sa se descurce prea bine mergeau foarte incet. Am ajuns la culoar... Ne-a zis ghidul ca e totul ok, ca nu cad pietre si vom traversa toti 3 deodata. Nu ne-am legat in coarda, nu eram asigurati, nimic, pentru ca daca a cazut unul mor toti 3, e inutil. Era un cablu de care ne puteam lega cu coarda, dar te incetinea foarte tare pentru ca era destul de sus si trebuia sa mergi incet si riscai sa vina avalansa de pietre intre timp. Deci pe langa ca e abrupt si aluneca, trebuie sa mergi si repede, e cum nu se poate mai nasol. Ah, n-am mentionat - vantul batea destul de nasol, vizibilitatea era efectiv 0, si inainte tocmai ce plouase, asa ca tot culoarul era ud. Diferea complet fata de ce vazusem in poze - nu aveai niciun indiciu legat de unde trebuie sa pasesti, nu era efectiv un drum, era practic ca un nisip miscator in care trebuia sa intuiesti unde e mai sigur. Ghidul a traversat destul de repede, parea si el stresat, eu am intrat in panica pentru ca nu puteam merge asa repede ca el pentru ca imi era frica sa nu alunec, am ramas in urma si a trebuit sa ma descurc cam singur. Pe primii metri am intrat intr-un rau format dezapada care se topise - evident ca aluneca. Am folosit pioletul pentru echilibru dar nu ajuta foarte tare, fiind pietris peste tot. Pe la mijloc am simtit cum pun piciorul un pic gresit si incepe sa se miste si sa cada pietre sub mine, mintea mea deja era blocata total, nu mai puteam sa ma gandesc la nimic, m-am tinut de ceva piatra parca, am continuat sa merg aproximativ pe unde a luat-o ghidul. Pe ultima portiune nu mai puteam merge drept pentru ca era o mica pojghita de gheata, pe care daca as fi calcat sigur alunecam cu sanse maxime de a o mierli. Italianu' tot striga dupa mine "right, right", ca sa ocolesc gheata, eu eram blocat total, nu stiam ce sa fac, am incercat sa pun un pic pioletul in gheata, am coborat un pic, am simtit cum incep sa alunec si efectiv nu pot sa descriu sentimentul trait, a fost cea mai la limita chestie pe care am trait-o, mintea blocata, panica totala, viata in fata ochilor, gandeam doar "nu, nu, nu, nu, nu se poate, nu, nu asa, nu", am luat in brate culoarul, m-am pus in patru labe... Doi pasi si am ajuns la capat, in zona de siguranta. Groaznic a fost... Cosmarul nu se terminase totusi pentru ca Mihai era in spate inca - reuseste si el sa traverseze, panicat total si el, in mare soc. Apoi erau si cei 2 romani care s-au chinuit destul de rau pe culoar, au stat vreo 2-3 minute cred in conditiile in care trebuie sa il faci cat mai repede...

Si a trecut culoarul... Imi venea sa plang de la soc, nu stiam cum sa reactionez, iar cateva minute mai tarziu am auzit o mare avalansa de pietre pe culoar, a durat un minut cred..  In fine, poate pentru unii mai experimentati pe partea asta de alpinism nu pare cine stie ce, dar pentru mine a fost absolut traumatizant, riscul la care te expui si mai ales conditiile alea - vizibilitate aproape 0, vant si ploaie recenta, au facut mult mai greu de traversat portiunea. A doua zi pe lumina a fost mult mai decent, dar ajung si acolo imediat. Dupa culoar, am urcat vreo 500m diferenta de nivel pe un traseu de via ferata cu multe lanturi si stanci, nu foarte complicat dar pe ceata era chiar nasol, pana si ghidul avea probleme sa gaseasca traseul iar romanii din spatele nostru au avut probleme mari, au ratacit foarte rau, nu stiu ce au facut, Mihai zice ca i s-a parut ca ii vede un pic dupa Gouter cand noi deja coborasem, deci la ore distante de noi. Deci de asta nu mi-a parut rau de banii pentru ghid... La Gouter am dat de unii care se intorceau pentru ca viziblitatea era 0. Noi am continuat, traseul era lejer, o plimbare pe zapada, dar nu se vedea nimic, doar ghidul stia ce face, cred ca ninsese proaspat (mai mult ca sigur, de fapt) si nu se mai vedeau nici urme. A fost interesant cand a inceput sa se lumineze, vedeai o lumina alba, foarte puternica din spate, dar nu stiai ce e - era soarele care se reflecta in zapada prin nori, n-am mai vazut asa ceva. Era amuzant totusi ca avea momente cand se enerva pentru ca se mai intampla ca Mihai sa calce coarda, si era super haios ca se intorcea si incepea sa o dea pe italiana, il auzeai "tension!! tension in the rope! porco dio!" si dupa incepea sa boscorodeasca in italiana lui =))  La un moment dat a ratacit si el un pic si am dat de o crevasa, moment in care a facut o reconfigurare de traseu si am facut stanga pe langa crevasa. Am ajuns la Vallot destul de inghetat, se oprise la un momentat dat ghidul sa se schimbe si imi inghetau mainile, cred ca erau resimtite undeva spre -20, vantul avea 60-70km/ ora.. Mihai facuse greseala sa isi scoata manusile ca sa manance, dupa a realizat ce prostie a facut si nu stia cum sa le mai puna la loc, nu i-a mai trebuit nici mancare, nici nimic. Am avut manusi si supramanusi si tot mi-ar fi trebuit o manusa prim strat de rezerva, pentru ca pe prima am folosit-o initial fara supramanusa, aveam nevoie de degete ca sa urc mai bine pe stancile de pe traseu si evident ca manusa s-a udat destul de rau, asa ca supramanusa nu prea mai avea efect.. Si am vrut sa iau la mine, dar eu ca prostul m-am bazat pe temperatura de pe google, scria -2 grade si vant de 10 / ora, am zis ok, deci nu e nimic. La Vallot ne-a zis ca nu putem urca pe varf, ca nu se pune problema, noi n-am avut nimic de comentat, i-am zis dinainte ca o sa mergem 100% pe mana lui, daca ne spune sa ne oprim, ne oprim fara nicio discutie, pentru ca stiu ca asa mor oamenii - se ambitioneaza sa faca un varf pentru care au dat bani, dar nu inteleg ca viata lor e mai importanta decat banii aia.


  un pic obosit si infrigurat la aproape 4400m altitudine

Drumul de intoarcere a fost mult mai ok, fiind vizibilitate buna, asa ca n-am intampinat dificultati pana la culoar, chit ca initial eram asa panicat ca ma gandeam daca ma pot lua aia cu elicopterul de acolo ca sa nu mai traversez culoarul. Pe lumina a fost mai decent, era si mai uscat, am traversat fix pe urmele ghidului, care chiar a alergat pe o portiune, am inceput sa alerg si eu, iar la final m-a ajutat el putin pentru ca trebuia sa fac un pas mare fix in raul de care ziceam inainte si era sa alunec, dar per total chiar a fost safe fata de noapte. Am bagat acolo cateva cruci, am scapat... Luasem cu mine si o bratara pe care mi-o daduse tata, in general nu cred in chestii de genul dar am luat-o asa mai mult de amuzament, era ceva bratara cu niste cruci, am pierdut-o pe acolo, imi place sa zic ca eu am supravietuit, bratara a ramas undeva prin Alpi.   Mai rau a fost ca m-a durut stomacul cu 20 de minute inainte de culoar, psihicul meu stia ca urmeaza ceva naspa si incepuse sa imi dea semnale fizice, mi-am revenit cu stomacul abia cand am ajuns jos. Si cam asta a fost... Am scapat cu viata, am ajuns la aproape 4400 de metri... Eu sunt super multumit. Acuma eu stiu sigur ca Dumnezeu m-a ajutat sa ma intorc, mereu consider ca daca ajung undeva o sa fie ok, si mai mult, consider ca tine oarecum de datoria mea sa spun asta si sa povestesc mereu ce patesc, in sensul ca eu cred ca daca povestesc mereu si le spun oamenilor cum ma ajuta Dumnezeu, ma va ajuta in continuare, altfel cine stie. Nu ma deranjeaza daca cei care citesc nu sunt de acord cu mine sau li se pare amuzant, eu totusi consider ca e de datoria mea sa spun si asa voi face mereu.

   dupa ce trecusem culoarul a doua oara

Drumul de intoarcere a fost amuzant, ne-a dus italianu' cu masina la camping dupa ce bause si el o bere ca omul, pe drum a injurat-o pe una ca bloca traficul, dar a facut-o intr-un mod foarte haios, apasa pe claxon intermitent, ca un roman as zice, si avea un zambet bolnav pe fata, noi muream de ras langa el, se vedea ca se distreaza tipul, dupa a si deschis geamul, a inceput cu "porco dio", "fanculo", din astea :)) Pe flixbus spre Milano am dat de un indian care punea seriale indiene cu grasi mustaciosi si muzica tare pe repeat la mobil, iar ne-am distrat... Pe aeroport a fost cam naspa, ne-am zgarcit sa luam avionul la 6 dimineata asa ca am dormit in aeroport ca boschetarii in sacul de dormit, am dormit doar vreo ora si am ajuns destul de rupt acasa, dar cel putin am ajuns cu bine...

   boschetar level - maxim

Concluzia - never again pe ruta clasica, poate as incerca pe 3 monts, prefer sa am o ruta mai dificila tehnic dar sa stiu ca nu imi joc viata la ruleta, si sfatul meu pentru oricine vrea sa faca varful asta, pentru sanatatea voastra fizica si psihica - nu o luati pe ruta clasica!