marți, 25 septembrie 2012

Importanţa contactului vizual

Nu aş vrea să fac un articol despre secretele contactului vizual sau mai ştiu eu ce alte prostii, ci aş dori mai degrabă să spun de ce cred că relaţiile la distanţă au o şansă foarte mică de a rezista. Deşi poate că pare evident, sunt multe persoane care susţin că pot avea relaţii la distanţă, doar că mie mi se pare că asta înseamnă doar că nu au reuşit să gasească pe cineva acolo unde sunt ei. Şi am să şi explic de ce.

Presupun că toată lumea ştie că limbajul (singura modalitate prin care pot comunica două persoane aflate la distanţă) transmite doar 8% din informaţii. Restul de 92% sunt reprezentate de comunicarea nonverbală si paraverbală, dintre care cea nonverbală are o pondere de aproximativ 55%. Deci dacă vorbeşti la telefon se va transmite aproximativ 45% din informaţia pe care o doreai, dar asta înseamnă totuşi sub jumătate din informaţii. Iar chestiile de genul camerelor web sunt pur şi simplu artificiale, pentru că o imagine nu va putea înlocui o realitate fizică, atunci când cineva foloseşte camera web nu va observa decât o imagine mişcată a celui cu care vorbeşte, care poate părea, la o adică, iluzorie. Să nu mai spun că nu va putea observa decât o persoană care stă aproximativ nemişcată în faţa calculatorului. Deci presupun că e destul de clar de ce comunicarea nonverbală este foarte importantă.

Ce cuprinde comunicarea nonverbală ştie toată lumea: gesturi, mişcări, expresii, etc. Să nu uităm de contact fizic propriu zis, atingeri, etc. Ideea este că atunci când vorbeşti la telefon (caz fericit, în care se vor transmite multe informaţii, faţă de mult mai relele alternative cum ar fi vorbitul pe chat sau trimisul mesajelor pe telefon, ceea ce este aproape inutil în ceea ce priveşte menţinerea unor relaţii puternice) singurul aspect care îţi aduce aminte de persoana cu care vorbeşti este vocea, care este şi ea distorsionată, datorită microfoanelor destul de slabe pe care le au telefoanele. Aşa că diferenţa dintre a vorbi cu o persoană de care îţi pasă şi una cu care vorbeşti destul de rar este minimă. Menţinerea unei relaţii doar prin intermediul vorbitului este destul de greu de realizat, deoarece nu îţi oferă satisfacţia pe care o ai atunci când vorbeşti faţă în faţă. Ca idee, cineva poate să îi imite vocea si expresiile persoanei respective, deci practic nu poţi sesiza exact cine este la telefon. Iar o dată cu trecerea timpului lipsa contactului vizual afectează reprezentările memoriei, astfel încât când vei revedea persoana respectivă s-ar putea să fii puţin dezamăgit. 

Am vorbit puţin despre tipurile de comunicare şi de ineficienţa vorbitului la telefon pentru a menţine o relaţie. Acum voi încerca să analizez de ce este nevoie neapărat de prezenţa unei entităţi fizice concrete, pe care o putem vedea şi simţi. Fără contact vizual, ca să mă exprim aşa, amintirile despre o persoană ajung să se altereze, astfel încât oricât de mult îţi pasă de cineva, după o anumită perioadă de timp (mai mare sau mai mică, depinde de la caz la caz) sentimentele se vor diminua vizibil, deoarece lipsa contactului fizic va face în primul rând ca oamenii să uite de existenţa concretă a celuilalt, ajungand să se considere mai degrabă entităţi psihologice decât oameni în care şi oase, iar în al doilea rând va dispărea încrederea, pentru că imaginea pe care o ai despre celălalt nu va mai putea fi verificată. Toată lumea face greşeli când se exprimă, iar dacă celălalt observă contradicţii în ceea ce i se spune va avea senzaţia că este minţit, şi nu va mai putea avea aceeaşi încredere de persoana respectivă. 

Pe lângă aceste aspecte, legate mai mult de relaţia dintre doi oameni, există un aspect care se referă la fiecare dintre cei doi, în parte. Orice om îşi doreşte să poate avea contact vizual cu persoana la care ţine. Dar când persoana respectivă este la sute de kilometri distanţă, atunci va ajunge să vorbească "face-to-face" cu alte persoane, astfel încât este destul de probabil să găsească pe altcineva a cărui prezenţă să îl facă fericit. O persoană concretă, pe care o poţi atinge, este de preferat unei persoane cu care poţi doar să vorbeşti la telefon, sau în cel mai bun caz să vezi nişte imagini care nu transmit nimic la camera web. De aceea este foarte greu să uiţi pe cineva atunci când eşti nevoit să îl vezi zilnic (acelaşi loc de muncă, aceeaşi facultate, etc), în schimb absenţa contactului vizual pentru o perioadă de timp va produce uitarea. 

Sper că am putut arăta de ce relaţiile la distanţă sunt, mai mult sau mai puţin, sortite eşecului. Lipsa unui contact vizual, fizic, afectează ambii parteneri, iar, în timp, fiecare va găsi pe altcineva în a cărui prezenţă să fie fericit. Vorbitul la telefon sau prin mesaje nu pot înlocui contactul fizic, deoarece nu simţi cine este în spatele telefonului, ar putea fi foarte bine o persoană cu o voce asemănătoare. Încrederea dispare, la fel ca şi amintirile legate de senzaţiile pe care le aveai în prezenţa respectivului.

Acum o să fiu puţin mai rău, şi ştiu că mulţi m-ar înjura pentru asta, dar, ca de obicei, nu mă interesează. De ce totuşi sunt cazuri în care relaţiile la distanţă au succes? Răspunsul meu este destul de clar: pentru că niciunul dintre cei doi parteneri nu a fost în stare să găsească pe cineva acolo unde se află el care să îl mulţumească suficient. Iar decât deloc, mai bine să stai cu cineva cu care vorbeşti doar la telefon şi te vezi o dată la 2 luni. Însă prima oară când unul dintre cei doi va găsi pe altcineva, relaţia se va rupe. Bine, veţi spune că este vorba de un angajament, nici eu nu spun că se rupe relaţia imediat, dar după ce unul dintre cei doi va petrece suficient timp (depinde de fiecare ce înseamnă suficient) cu cineva care îl atrage, atunci ori relaţia se va rupe, ori va încerca să stea cu ambele persoane în acelaşi timp. În orice caz, nu va fi bine ceea ce se va întâmpla. Aşa că sfatul meu este următorul: găsiţi doar persoane pe care le puteţi vedea suficient (termen relativ, iar) de des :)

marți, 18 septembrie 2012

10 motive pentru care NU îmi plac pensionarii

În acest articol vreau să discut părţile rele ale pensionarilor. Poate că voi fi acuzat de discriminare sau mai ştiu eu ce, nu mă interesează, pur şi simplu vreau să enumăr părţile rele în mod obiectiv, tratând problema pensionarilor subiectiv. Acuma să nu înţelegeţi că nu îi suport sau ceva de genul acesta, pur şi simplu cred că ar trebui impuse anumite reglementări... Un coleg de-al meu zicea că dacă s-ar tăia pensiile ţara ar duce-o mult mai bine, pentru că bătrânii care au copii vor fi îngrijiţi de aceştia, iar cei care nu au şi nu au nici bani strânşi înseamnă că au făcut umbră pământului degeaba şi merită duşi la azil :)) Iniţial am zis că e ciudat, dar după am realizat că omul avea un punct de vedere...  Dar mai bine nu mai spun nimic şi enumăr motivele. Puteţi trata articolul ca pe o glumă, dacă vreţi, nici eu nu cred chiar tot ce am spus aici, dar este amuzant de citit.

1. Cel mai enervant la pensionari este că se plimbă în autobuze fără să plătească bilet, însă au pretenţia ca ceilalţi, care plătesc bani grei ca să circule cu autobuzul, să le dea locul. Pe lângă faptul că în felul ăsta prejudiciază statul, autobuzele sunt mereu pline de bătrâni care nu au ce face acasă, şi se plimbă aiurea. Părerea mea este că ori ar trebui scoasă gratuitatea pentru pensionari, ori, şi mai bine, ar trebui introduse autobuze pentru pensionari, care să vină o dată la o oră, că şi aşa pensionarii nu au ce face, nu îi deranjează să aştepte. Şi aşa se plimbă toată ziua cu autobuzul (nu cu metroul, că ala coastă bani), aşa că dacă mai stau în staţie cu alţii ca ei ar fi chiar super, poate îşi mai fac prieteni.

2. Pensionarii se cred atotştiutori, invocă mereu vremea lor, ca şi cum pe atunci ar fi fost altfel, şi nu acceptă niciodată, dar absolut niciodată, să fie criticaţi sau să admită că au greşit. Ce spun ei este lege, anii pe care îi au sunt un motiv suficient pentru a refuza să accepte alte argumente. Pot să aibă cele mai tâmpite convingeri, nu are nicio importanţă. Pensionarii sunt încăpăţânaţi şi nu vor să asculte de nimeni, preferă să trăiască în convingerile lor proaste decât să accepte alte păreri.

3. Oarecum legat de ce spuneam mai sus, mă scoate din sărite ideea că pensionarii au drept de vot. Cine nu munceşte, nici să nu voteze. Pe lângă faptul că votează aiurea, pe raţionamente subiective (mi-a luat pensia, nu îl mai votez, nu contează că alţii luau mai mult), pensionarii nu mai sunt ancoraţi în realitatea cotidiană pentru a li se permite să voteze. Toţi pensionarii încă se gândesc la perioada comunistă, şi acţionează ca atare. De asta şi numărul mare de simpatizanţi USL: ori pensionari, ori copii sau nepoţi de pensionari care au fost educaţi prost.

4. Pensionarii au reducere la medicamente. Păi ce e asta, eu dacă mă îmbolnăvesc dau bani grei ca să iau câteva doctorii, iar pensionarii au medicamente compensate, şi se mai întreabă oamenii de ce sistemul sanitar se duce de râpă... Să fim serioşi, pensionarii sunt cei care cumpără majoritatea medicamentelor, păi dacă sunt preţurile aproape de pomană normal că industria farmaceutică se duce de râpă, şi o dată cu ea şi sistemul sanitar..

5. Pensionarii nu ascultă ce spui, dar vorbesc într-una, fără să le pese dacă ai ceva de făcut, sau vorbeşti la telefon. Nu îmi spuneţi că nu aveţi bunici sau alte rude moşnege care vorbesc tare, fără rost, şi te întrerup orice ai spune. Evident, dacă le răspunzi, o să te pună să repeţi de atâtea ori până o să îţi vină să îţi pui o piatră de gât şi să te arunci în Herăstrău. Şi la sfârşit nu o să înţeleagă nimic. Dar ei vor rămâne cu impresia că au avut o discuţie interesantă.

6. Pensionarii se enervează foarte repede. Orice ai face, indiferent că vrei sau nu, reuşeşti să enervezi zilnic câte un pensionar. În familie, pe stradă, în autobuz sau în metrou, peste tot găseşti pensionari care nu au ce face şi se enervează din orice: fie se iau de cum arăţi, fie cer diverse explicaţii la care dacă nu răspunzi cum trebuie încep să facă urât, sau nu ştiu, strănuţi, habar nu am, sunt o sumedenie de motive pentru care se enervează.

7. Pensionarii au tot felul de obiceiuri enervante. Începând de la modul în care se îmbracă până la felul în care mănâncă, tot ce fac pensionarii este de fapt ceva ce s-a mai întâmplat. Nimic nu este nou la ei, pensionarii nu se pot adapta la schimbări (asta aşa, ca un 7.2) şi din cauza asta tot  ceea ce fac este inspirat din trecut. Mănâncă aceleaşi chestii în fiecare săptămână, se duc în aceleaşi locuri, urmăresc aceleaşi emisiuni, şi evident, votează acelaşi partid, PCR, cu formele lui până azi (FSN, PDSR, PSD, USL).

8. Pensionarii se cred amuzanţi. Probabil aţi întâlnit bătrânei care încearcă să facă diverse glume tâmpite în parcuri cu copiii, la care, evident, râd doar ei. Se bagă în seamă aiurea, încearcă să lege conversaţii, pentru că acasă nu mai au cu cine, şi sfârşesc prin a te enerva. Nu zic, poate râzi de prostiile pe care le spun, dar până la urmă nu contează ce zic, tot ajungi să te plictiseşti. Sfat: dacă un pensionar face glume, nu râdeţi. Pentru că dacă râdeţi o să rămână cu senzaţia că v-a amuzat, şi va continua. Şi vă spun eu, nu vreţi asta.

9. Nu ştiu de ce nu am pus asta chiar din start, poate pentru că este valabilă doar pentru o parte a pensionarilor, ăia cei mai enervanţi: cei foarte bătrâni. Pensionarii bătrâni primesc pensie, deşi nu ar trebui să mai primească nimic. Să o luăm aşa: să zicem că cineva a muncit vreo 40 de ani la o fabrică, timp în care a pus, să zicem, echivalentul a 200 de lei la casa de pensii. Ok, dacă pensia lui este de 400 de lei, să zic, atunci după 20 de ani ar trebui să nu mai primească nimic. Dar nu, va continua să primească pensie până când crapă, indiferent dacă asta se întâmplă la 100 de ani, pentru că sistemul se bazează pe faptul că majoritatea trăiesc mai puţin, aşa că cine moare la 70 de ani rămâne păgubit de stat, iar cine moare la 100 mănâncă şi banii altora. Aşa că ar trebui desfiinţat acest sistem tâmpit şi introduse pensii private: cum îţi aşterni, aşa dormi.

10. Să închei în forţă. Pensionarii se plâng în orice moment din zi în care nu mănâncă sau nu dorm (activităţile lor de bază, pe lângă cumpăratul de medicamente sau mersul la casa de pensii). Fie că se plâng din cauza banilor, din cauza sănătăţii, a generaţiilor oribile de azi sau din cauză că au fost treziţi de un telefon, asta este activitatea lor principală. De parcă i-ar păsa cuiva. Să fim serioşi, societatea în care trăim este una de tip Hobbes, războiul fiecăruia împotriva tuturor. Aşa că ar putea foarte bine să lase văicăreala şi să încerce să facă ceva, orice. Se plâng că nu au bani. Păi ce, noi avem? Sau spun că au probleme cu sănătatea. Şi ce, noi, dacă o să ajungem la vârsta lor, o să fim terminaţi, o să avem sănătatea distrusă, la câte chimicale băgăm în noi. Aşa că să ne lase în pace, să îşi vadă de viaţa lor, cum şi noi ar trebui să ne vedem de a noastră.

Sper că v-a plăcut =))))

duminică, 16 septembrie 2012

Admiterea la UPB

Nu ştiu cum de nu m-am gândit să fac un articol pentru cei interesaţi de admiterea la poli. Probabil toată lumea ştie că se dă mate şi fizică, pentru facultăţile mai bune, sau algebră şi trigonometrie, în cadrul secţiilor unde nu este aşa concurenţă, iar de curând s-a introdus la unele facultăţi admitere pe bază de dosar (ceea ce mi se pare complet stupid). Ideea e că examenul durează 3 ore pentru fiecare materie şi sunt 18 grile de rezolvat.

Câte ceva despre materia de examen. La algebră intră mai complicat doar polinoame şi câteva noţiuni legate de grupuri, oricum, foarte simple. La analiză, în principiu, intră cam toată materia de liceu. Eu nu m-am pregătit special pentru proba asta, am lucrat doar mate pentru bac, iar nivelul de la bac este mai ridicat decât cel de la admitere, aşa că nu trebuie să vă faceţi griji. La probă 15 grile le-am făcut în ceva gen 20 de minute, iar la cele 3 grile puţin mai grele am mai stat în jur de o oră (am greşit una, poate dacă stăteam mai mult mă prindeam, că nu era mare chestie).

La fizică mi-am făcut mai multe probleme, poate pentru că nu dădeam la bac, se dă din mecanică, electricitate şi termodinamică, eu am învăţat dintr-o carte special făcută de editura politehnicii, numai cu grile de fizică. Oricum, nivelul aici este mult sub bac, din 18 grile 17 erau numai de formulă, le-am făcut în 15 minute. O singură grilă nu am fost în stare să o fac, trebuia să ştiu transformarea stea-triunghi, doar că nu văzusem nicăieri asemenea probleme şi nu ştiam teoria respectivă. În fine, per total admiterea mi s-a părut destul de ok, în afară de stresul care era datorită faptului că ştiam că am voie să greşesc maxim 2 grile, totul a fost lejer. Multă baftă celor care dau admiterea în anii următori :)

sâmbătă, 15 septembrie 2012

Începe şcoala, dar nu şi pentru mine...


Acum câţiva ani văzusem un articol cu aproximativ acelaşi titlu, sau oricum, aceeaşi temă, şi m-a impresionat suficient pentru a scrie şi eu unul acum. Este prima oară în ultimii 13 ani când şcoala începe peste 2 zile, iar pentru mine asta nu mai înseamnă nimic. Sau bine, aproape nimic, o să mă duc şi eu la deschidere cu nişte foşti colegi, pentru a ne saluta profesorii. Întrebarea care se pune este următoarea: ce au însemnat aceşti 12 ani pentru mine şi pentru cei care au terminat? Ceea ce cred este că anii de şcoală reprezintă cea mai frumoasă parte din viaţa oricui, şi ori de câte ori îmi voi aminti de şcoală şi de liceu îmi voi aminti de acea perioadă a vieţii când eram, să zic aşa, mai inocent, fără multe griji, şi oarecum fericit.

Orice copil este fericit, chiar dacă nu realizează (vorbesc în general, nu zic că nu există şi copii defavorizaţi). Singurele lui griji sunt să ia note mari, să îşi facă temele, iar mai târziu se adaugă mici probleme sentimentale, care chiar dacă la vârsta aceea par ceva foarte grav, peste ani va realiza că de fapt nu era nimic serios. Un elev nu trebuie să muncească pentru bani, nici să îşi întreţină familia. Tot ce are de făcut este să stea la şcoală 6 ore pe zi, şi să se pregătească acasă încă puţin, pentru a face faţă la ore. Cine spune că adolescenţa şi copilăria nu sunt cele mai frumoase părţi ale vieţii înseamnă că încă este adolescent sau copil, pentru că altfel nu poate realiza ceea ce spune. Nu zic că restul vieţii nu este frumoasă, dar în adolescenţă şi în copilărie ai foarte puţine griji.

În timpul şcolii am învăţat cele mai importante informaţii legate de modul în care trebuie să mă comport, modul în care abordez situaţiile şi mai ales legate de modul în care văd lumea. După această perioadă nu cred că se mai adaugă decât nişte informaţii seci, care o să mă ajute în ceea ce fac, dar caracterul şi modul de a fi este în mare măsură format în timpul şcolii.

Cu toate acestea nu înseamnă că viaţa nu mai are farmec, o dată terminată această perioadă. Desigur, simt un oarecare gol că s-a terminat, mi-aş dori să dau timpul înapoi, poate, dar asta nu înseamnă că pot face asta, dacă aş continua să mă gândesc mereu la ce am pierdut nu aş putea să mai fiu fericit vreodată, aşa că trebuie să mă concentrez pe ce am de făcut de acum înainte, şi să şterg din preocupările mele ceea ce s-a întâmplat în trecut. Am auzit de curând pe cineva care spunea că viaţa fiecăruia dintre noi este o banalitate, la urma urmei, şi că nu ne ramâne să discutăm decât despre întâmplările banale din viaţa noastră, ce am mai făcut, cu cine ne-am mai întâlnit, ce am mai cumpărat, şi alte chestii mărunte lipsite de orice relevanţă. Trebuie să spun că am rămas oarecum şocat că cineva poate să creadă astfel, pentru că viaţa gândită ca o banalitate nu îţi oferă niciodată posibilitatea fericirii. Viaţa este o minune pe care mulţi dintre noi nu sunt în stare să o vadă, dacă am analiza ce se întâmplă în jurul nostru am rămâne fascinaţi, dar nu ne mai putem uita decât la banalităţile cotidiene, şi avem senzaţia că asta este totul... Viaţa este mult mai mult de atât, viaţa este o fascinaţie continuă, dacă am discuta doar despre ce extraordinară e viaţa şi despre elementele minunate pe care le conţine nu am termina niciodată. Dar noi preferăm să umplem timpul cu prostii, ne fascinează limbajul, cum ar spune Wittgenstein, şi preferăm să vorbim doar ca să ne auzim, să povestim diverse chestii fără nicio concluzie, doar de dragul de a le spune. Ceea ce mi se pare foarte trist. Şcoala ar fi trebuit să ne înveţe că viaţa este fascinantă, dar mulţi au transformat ideea de şcoală într-un chin, prin şcoală se gândesc doar la învăţat informaţii inutile pe dinafară, aşa că nu mai e de mirare că au ajuns să considere viaţa ceva banal.

Admit că şcoala are multe greşeli, dar cred că am reuşit să abordez aceşti ani în aşa fel încât să fiu cât mai câştigat. Am învăţat tot timpul doar la ce mi-a plăcut, iar la ce nu mi-a plăcut am învăţat fix de 2 ori pe semestru, la teste, ca după să uit tot (la biologie, de exemplu). Dar mi-a plăcut să îmi formez măcar o idee despre lumea care ne înconjoară, aşa că am învăţat de plăcere, pentru mine, şi nu am făcut din asta o obligaţie sau o muncă, mi-a făcut plăcere să învăţ.

Ca o concluzie, chiar dacă şcoala nu mai începe pentru mine sunt fericit să pot afirma că nu mi-am pierdut vremea degeaba în aceşti 12 ani, că am învăţat să mă comport, să interacţionez cu cei din jur, dar mai ales să descopăr că viaţa merită trăită, datorită suprizelor şi elementelor extraordinare pe care le întâlnim la fiecare pas, dar nu mai avem ochi pentru ele. V-aş spune să priviţi stelele, dar Bucureştiul este prea poluat pentru a mai putea observa vreo stea noaptea. Mergeţi la munte :)

luni, 10 septembrie 2012

De ce îmi place muzica metal

În acest articol voi încerca să dau anumite explicaţii celor cărora nu le place metalul în general, dar si metalului extrem, în particular. Pentru cei care cunosc, există două mari categorii în care se poate împărţi metalul. O categorie se numeşte "extreme metal", şi cuprinde stiluri ca thrash, doom, black, death şi derivatele acestora. Această categorie cuprinde o muzică agresivă, ceea ce se vede atât în versuri, dar şi în distorsul chitărilor sau în blast beat-uri (ritmuri foarte rapide de baterie) sau în growl-uri  (sau cum spun unii, "urletele alea"). Ei bine, nu cu această categorie vreau să încep, ci cu cea de-a doua, care cuprinde atât metalul tradiţional (heavy metal, power metal), cât şi stiluri mai noi (progressive metal), şi nu se folosesc growl-uri, blast beat-uri sau alte chestii de genul ăsta. Ce vreau eu să fac prin acest articol este să arăt, mai întâi, că acest tip de metal este ascultat de persoanele cu anumite cunoştinţe despre muzică, ba chiar de oameni intelectuali, apoi îmi voi justifica preferinţa personală pentru extreme metal.

Aşa cum am spus, vreau să arăt că metalul este o muzică oarecum cultă, pe care nu o pot înţelege decât cei cu studii în domeniul muzicii, sau măcar cei cu gusturi muzicale mai elevate, de obicei oamenii intelectuali. Sper că toată lumea este de acord că oamenii cu cel mai ridicat gust muzical, dacă pot spune aşa, ascultă muzică clasică. Toată copilăria mea, în loc să ascult ceea ce se dădea pe atunci la radio, am ascultat muzică clasică, am zeci de CD-uri în bibliotecă numai cu acest fel de muzică, şi pot spune că încă îmi place şi mai ascult uneori, când îmi mai amintesc. Cei care cântă la un instrument ştiu că cea mai complexă muzică este cea clasică, de aceea cine cântă la un instrument de obicei ascultă şi muzică clasică, pentru că asta se învaţă în toate şcolile de muzică. După ce am ascultat ani buni muzică clasică am trecut la jazz: swing, be-bop, apoi jazz fusion. Jazzul este foarte apropiat de muzica clasică, din punct de vedere muzical, ba chiar mai complex, se folosesc foarte multe moduri, scări muzicale si acorduri neutilizate de muzica clasică, apar studii de specialitate în ceea ce priveşte acordurile, progresiile şi relaţia acord-mod. Din punctul meu de vedere, jazzul a fost şi rămâne cel mai complex gen muzical, în ceea ce priveşte instrumentele. După ce am mai crescut, am început să devin obsedat de chitara electrică, m-a fascinat instrumentul şi am început să ascult melodii în care acest instrument este folosit. Iniţial ascultam jazz fusion, apoi blues, peste puţin timp am început să ascult Eric Clapton, iar într-un final am ajuns direct la heavy metal, trecând peste pasul intermediar care ar fi fost rockul clasic. Apoi am realizat că muzica heavy metal şi cea înrudită cu ea se inspiră foarte mult, ca instrumental, din canoanele muzicii clasice şi ale jazz-ului, prin progresii, acorduri şi moduri. Cine ştie muzică nu are cum să nu aprecieze melodii de o complexitate foarte ridicată, cum ar fi cele aparţinând metalului progresiv, făcute de muzicieni profesionişti, care au terminat universităţi renumite de muzică. Toţi oamenii care apreciază muzica de calitate ar trebui să aprecieze muzica metal, prin structura acesteia şi prin calitatea melodiilor.

Să vorbesc puţin despre muzica comercială, fie ea house, rap sau pop. În primul şi în primul rând, aceste stiluri abordează o muzică extrem de simplă, bazată pe 3-4 acorduri, în general aceleaşi progresii, iar în al doilea rând este compusă artificial, fără instrumente, doar cu ajutorul unor programe pe calculator, sau în cel mai bun caz cu niste sintetizatoare de sunet. Am fost într-o tabără vara asta şi auzeam nişte melodii house sau ceva de genul ăsta la radio, şi ce m-am gândit: hai să scot chitara şi să acompaniez. După vreo 5 melodii deja nu mai suportam, toate aveau 4 acorduri, si în absolut toate am întâlnit aceleaşi progresii, m-a şi întrebat cineva: auzi, da' nu cumva cânţi cam acelaşi lucru? Nu sunt absurd, nu spun că nu există melodii comerciale care pot fi drăguţe, dar asta doar dacă folosesc instrumente adevărate, iar vocile nu sunt modelate cu ajutorul calculatorului.

Acum câte ceva despre vocile întâlnite în metal. Majoritatea trupelor care au ajuns mari au nişte vocalişti cu adevărat excepţionali, şi mă refer aici la Robert Plant, Rob Halford, Bruce Dickinson  sau mulţi alţii, vocalişti cu o gamă vocală foarte largă. Deşi majoritatea vocaliştilor sunt bărbaţi ( ca de altfel şi instrumentiştii, ceea ce a făcut să se considere că metalul este o muzică, în general, masculină) există şi trupe care au niste vocaliste foarte bune, care cântă chiar muzică de operă, şi toată lumea a auzit de Nightwish, Epica, Within Temtation, sau multe alte trupe, care au nişte vocaliste de excepţie. Există chiar un gen numit metal simfonic, unde se folosesc chiar voci de operă, ceea ce mi se pare fenomenal, şi recomand tuturor să asculte Haggard.

OK, sper că am reuşit să justific de ce metalul este o muzică mai elevată, care nu poate fi ascultată şi înţeleasă decât de oameni cu studii muzicale sau cu un gust mai rafinat, în general oameni intelectuali. Acuma despre extreme metal. Mulţi oameni care ascultă heavy metal nu pot suporta metalul extrem, în special datorită vocilor de tip growl. Metalul extrem, din punct de vedere muzical, este mai puţin complex decât metalul tradiţional, dacă vorbim de doom sau de black, deşi când ne uităm la subgenuri cum ar fi technical death metal observăm o complexitate extraordinară a melodiilor. Cu toate astea, în general metalul extrem nu este chiar aşa de complex (cel puţin asta mi se pare mie). Totuşi metalul extrem are ceva ce metalul tradiţional nu are, transmite o anumită stare de spirit care nu poate fi regăsită în niciun alt stil muzical. Bine, o să spuneţi că au versuri legate de satanism, mutilare, moarte şi violenţă, dar eu vă răspund că nu ascult versurile la melodiile de genul ăsta, îmi place să consider vocea un alt instrument, şi încerc să ignor semnificaţia versurilor (asta pentru că şi eu sunt, oarecum, un muzician). Poate că metalul extrem e mai greu de înţeles, sau chiar de agreat, şi nici nu pot face un demers raţional prin care să pot convinge pe cineva că metalul extrem e o muzică interesantă. Dacă am scoate chitările din priză aţi vedea că din punct de vedere al melodiei metalul extrem este, totuşi, o muzică elaborată (bine, nu comparăm cu progresiv, dar totuşi, mult mai elaborată decât alte genuri). Deşi growl poate face multă lume şi nu este nevoie de o voce extraordinară,  mie îmi place să ascult muzică ce conţine growl. Iniţial nici eu nu suportam acest mod de a cânta, dar ascultând mai multe melodii am ajuns la concluzia că este chiar interesant. Oricum, probabil ideal este să se combine growlul cu clean vocals, aşa cum fac unele trupe cum ar fi Opeth.

Sper că am reuşit să fac o viziune de ansamblu asupra metalului, sper că am arătat de ce merită ascultat, iar în continuare las câteva melodii care merită ascultate.






duminică, 9 septembrie 2012

Cum raţionalizăm iubirea (ca eros)


Am promis pe celălalt blog că voi face un articol legat de abordarea raţională a erosului, iar în urma unui curs la care am asistat săptămâna asta mi-am amintit de acest articol. În cursul respectiv era vorba că ştiinţa naturalizează inclusiv fenomenele supranaturale, şi că putem discuta în mod ştiinţific despre orice. Acuma nu zic că vă pot da o metodă exactă de a aborda iubirea şi că nu puteţi greşi, dar în orice caz, cred ca pot vorbi despre eros în termeni aproape ştiinţifici, şi pot să dau anumite "sfaturi", dacă se pot da la modul general.

Aş putea să dau definiţii pentru eros, unele mai bune, altele mai proaste, dar eu vă spun ceva mai interesant: iubirea este un triunghi. Nu ştiu câţi au mai auzit teoria asta, dar mie mi se pare perfect adevărată. Fiecare dintre cele 3 vârfuri ale triunghiului definesc caracteristici ale iubirii: prietenia, angajamentul şi pasiunea. Să luăm pe rând cele 3 proprietăţi. Despre prietenie am mai discutat, este evident vorba despre prietenia cea mai înaltă, friendship of character, în sensul că eşti atras de caracterul celuilalt şi îţi place să stai în prezenţa lui, simţi că îi poţi spune orice şi te poţi baza pe el. Angajamentul reprezintă decizia făcută raţional de a sta cu celălalt indiferent ce se va întâmpla, iar pasiunea... cred că ştie oricine ce înseamnă, este componenta "fizică" a unei relaţii, care probabil în viziunea lui Freud este cea mai importantă.

În funcţie de caracteristica dominantă, se pot obţine 7 tipuri posibile de dragoste (ca la submulţimi, 2^3-1, pt ca nu poate exista dragoste corespunzătoare submulţimii vide). Să analizez pe rând toate cele 7 tipuri de dragoste.

1. Domină prietenia, avem de a face cu dragoste simpatetică. Acest tip de dragoste este specifică mai ales copiilor şi adolescenţilor, care găsesc o persoană în care au încredere şi le place să stea unul cu celălalt, dar nu se angajează în ceva serios, şi nici nu sunt interesaţi de componenta pasională, sau pur şi simplu nu simt o atracţie de natură sexuală foarte ridicată. Acest tip de dragoste se va duce la prima piedică, este suficient să apară o ceartă mai serioasă ca să se termine totul.

2.  Domină angajamentul, avem de a face cu aşa numita dragoste raţională. Acest tip de dragoste este specific căsătoriilor din interes, care chiar dacă sunt lipsite de orice fel de afecţiune au şanse foarte mari să rămână aşa. Nu înseamnă că prietenia trebuie să lipsească, dar ceea ce face ca 2 oameni să stea împreună în acest tip de dragoste este angajamentul, preocupări şi interese comune.

3. Domină pasiunea, avem de a face cu o dragoste oarbă, lipsită de angajament sau de prietenie. Acest tip este specific aşa numitei "dragoste la prima vedere", unde nu este vorba de o dragoste în adevăratul sens al cuvântului, ci de o atracţie sexuală foarte puternică, ce creează aparenţa că ţii la persoana respectivă, chiar dacă scopul este altul. Evident, şansele ca acest tip de dragoste să reziste sunt minime, cum va dispărea acea persoană va dispărea şi tensiunea sexuală.

4. Domină prietenia şi pasiunea, avem de a face cu dragostea de tip romantic, specifică adolescenţilor şi tinerilor. Persoanele implicate simt atracţie sexuală una faţă de cealaltă, le place caracterul celuilalt şi au încredere în acesta, dar nu sunt angajate în ceva serios, de aceea de multe ori acest tip de dragoste se duce, când drumurile celor 2 ajung să se despartă, persoanele în cauză hotărăsc că e mai bine să rupă relaţia, chiar dacă se înţeleg bine. Oricum, în timp este posibil să apară şi angajamentul, ceea ce face acest tip de dragoste unul cu şanse mai mari de reuşită decât altele.

5. Domină pasiunea şi angajamentul, avem de a face cu dragostea prostească. Să dau un exemplu, doi oameni care au trecut printr-un divorţ se cunosc, simt atracţie sexuală unul faţă de celălalt, şi din cauză că amândoi au trecut printr-o perioadă grea decid să se căsătorească, fiind convinşi că e bine să fie împreună. Peste un an ajung să divorţeze, deoarece căsătoria lor nu avea la bază prietenia şi încrederea dintre ei, de aceea acest tip de dragoste, pe lângă că e aproape imposibil să reziste, cauzează şi cea mai mare suferinţă, întrucât trebuie să accepţi că angajamentul făcut iniţial a fost o decizie proastă.

6. Domină prietenia şi angajamentul, avem de a face cu dragostea de tip matrimonial. Acest tip de dragoste se întâlneşte la persoanele căstătorite de ceva timp, care au o prietenie sinceră între ei, şi au anumite motive care îi angajează la acea relaţie (copii, interese, etc). Chiar dacă pasiunea a dispărut dintre cei doi, acest tip de dragoste are mari şanse să rămână, fiind caracteristică în majoritatea căsătoriilor.

7.  Toate cele trei caracteristici sunt prezente, în măsură aproximativ egală. Avem de a face cu dragostea perfectă, către care aspiră toată lumea, dar care este destul de greu atins, şi oricum, în principiu doar pentru o perioadă limitată, pasiunea dispare o dată cu timpul, această chestie este demonstrată. Dragostea, în general, se spune că scade o dată cu timpul, datorită pasiunii care scade. Angajamentul şi prietenia pot rămâne, în general, constante.

Cam asta ar fi despre cele 7 tipuri de dragoste. Doar că lucrurile nu sunt atât de simple, deşi sunt 7 tipuri de triunghiuri acestea pot varia destul de mult.  Să presupunem că fiecare latură reprezintă una din cele 3 caracteristici. Pot fi doua triunghiuri pentru care latura corespunzătoare pasiunii să fie dominantă, să zicem, dar unul să aibă această latură mai mare, comparativ cu celălalt triunghi. Triunghiurile variază, deci, şi în funcţie de intensitatea prieteniei, a angajamentului sau a pasiunii.De ce este foarte greu să se ajungă la dragostea perfectă? Altfel spus, de ce mulţi ajung să se despartă? Răspunsul este simplu, într-o relaţie nu există un singur triunghi, ci vreo 3... Aşa ca o paranteză, e amuzant cum apar cifrele basmice, 3, 7 :) De ce spun că există 3 triunghiuri? Există, pe de o parte, triunghiul real al relaţiei, care este unic, dar există triunghiul ideal al lui şi triunghiul ideal al ei. Triunghiul real este un fel de compunere dintre triunghiul privit din perspectiva lui şi triunghiul privit din perspectiva ei, dar nu există decât un singur triunghi corespunzător realităţii. Pentru a se ajunge la compatibilitate ar trebui ca triunghiul ideal al lui si cel ideal al fetei să coincidă cu cel real...Angajamentul şi prietenia trebuie să se regăsească reprezentate destul de bine, chiar dacă cele 3 triunghiuri coincid, aşa că privind din această perspectivă dragostea perfectă pare deja ceva imposibil.

Încă ceva, triunghiurile pot evolua în timp, iar pentru exemplificare voi analiza un caz fictiv, o relaţie între două persoane şi cum au evoluat cele două triunghiuri. Să presupunem că B a cunoscut-o pe F, cei doi au început să vorbească din ce în ce mai des, iar la un moment dat au decis să fie împreună. La momentul respectiv, triunghiurile celor doi coincideau, în mare măsură, fiind vorba de o dragoste simpatetică, în care pasiunea este destul de bine reprezentată. Pe măsură ce a trecut timpul, triunghiul a suferit nişte schimbări. Privind din perspectiva lui B s-a intensificat angajamentul, iar prietenia a început să scadă, el simţind că F îi arată o oarecare lipsă de încredere. În schimb, pentru F pasiunea a scăzut, aşa încât triunghiul rezultat a ajuns să fie aproape inexistent, la B fiind prezente angajamentul şi pasiunea, iar la F doar prietenia, deci niciuna dintre cele 3 componente nefiind prezentă la amândoi. Dându-şi seama de diferenţele dintre cei doi, B şi F au decis să se despartă, ba chiar mai mult, prietenia fiind prezentă doar în cazul lui F, au încetat orice fel de legătură.

Ca o concluzie, este bine să analizaţi din când în când ce se mai întâmplă cu triunghiurile, iar dacă prietenia este reprezentată suficient de bine ar trebui să discutaţi cu celălalt cum stau sentimentele voastre, pentru a putea îndrepta eventualele neajunsuri, a evita consilierea psihologice, şi în cele din urmă chiar despărţirea.
Mult noroc :)

sâmbătă, 8 septembrie 2012

Ce vreau să realizez cu blogul ăsta

Că tot nu am ce face acasă m-am gândit să mai scriu câteva rânduri. Ce vreau să realizez cu blogul e destul de simplu de înţeles, vreau să apară primul la căutare google atunci când tastezi student la poli. Momentan sunt destul de jos, dar sunt sigur că prin muncă şi perseverenţă voi aduce blogul pe primul loc. :)

 Problema ar fi că sunt mult mai puţini interesaţi despre detalii legate de facultate decât cei interesaţi de liceu, poate părea paradoxal, dar copiii de 14-15 ani sunt disperaţi să socializeze şi caută diverse informaţii, aşa că blogul despre Vianu avea un număr impresionant de vizitatori, având în vedere că aborda un domeniu restrâns. Acum vreau să scriu mai multe articole, pe diverse teme, şi sper să ajung cu acest blog la vizualizările celuilalt.

joi, 6 septembrie 2012

Curs de filosofie...

Am fost săptămâna asta la un curs de filosofie, cu un titlu foarte pretenţios: teism versus ateism. Trecând peste faptul că între cei doi termeni nu se poate pune "versus", pentru că nu există o comparaţie posibilă a celor două, orice argument putând fi interpretat în ambele moduri, cursul acesta m-a cam dezamăgit.O să iau acum toate zilele şi voi face o scurtă prezentare a ceea ce a fost acolo.

În prima zi prima prelegere a ţinut-o însuşi decanul facultăţii. Trecând peste faptul că parea destul de nehotărât, se cam bâlbâia şi nu părea stăpân pe subiect, subiectul pe care a încercat să-l atingă, raţiune publică şi credinţă, a fost tratat ca pentru nişte elevi care abia acum sunt la primul lor contact cu filosofia. A făcut o clasificare a unor posibile abordări ale lui Dumnezeu complet superficială, ceva la modul Dumnezeu  cel sfânt, Dumnezeu cel supranatural, Dumnezeu cel care a creat lumea, Dumnezeu dincolo de experienţa noastră, pur şi simplu nu mi-a venit să cred, era o împărţire clară: transcendent sau imanent... Ok, am zis că poate a fost ceva mai lejer, fiind prima prelegere. A doua prelegere a fost relativ ok, erau prezentate nişte argumente pentru existenţa lui Dumnezeu date de Toma d'Aquino, apoi era prezentat teismul clasic în comparaţie cu teismul de proces (sau panteism, cam asta era ideea). Nu mai comentez că Heraclit si Platon erau băgaţi în aceeasi oală, să spunem că a fost ok. Ultima prelegere a fost legată de epistemologie, nu a atins foarte tare tema din păcate, dar ceea ce s-a spus era ok, erau nişte informaţii cât de cât interesante.

Ce mi s-a părut foarte aiurea era modul în care reacţiona audienţa, nu îmi venea să cred, oameni mari şi fără minte... Parcă fiecare voia să spună ce are pe suflet, indiferent dacă are legătură cu tema. Să dau un exemplu, după prelegerea decanului s-a ridicat un tip şi a spus că el crede că ştiinţa şi religia sunt o afacere. Iar decanul, în loc să îi spună că e în afara subiectului, i-a dat dreptate...

În a doua zi au fost două persoane care au vorbit total, total în afara temei. Un inginer (chiar de la automatică) a vorbit despre tehnologii, supercalculatoare şi automatizări, iar un medic a vorbit despre nişte concepţii asupra omului de-a lungul istoriei. A mai fost o prelegere destul de interesantă, în care era vorba de faptul că ştiinţa naturalizează, fenomenele supranaturale putând fi tratate în manieră ştiinţifică. Ultima prelegere a fost cea mai bună din toate zilele, a venit un diacon care avea specializări în mate, fizică, psihologie, teologie şi filosofie şi a vorbit despre descoperiri recente ale fizicii, nu a pronunţat niciodată numele Dumnezeu, în schimb te făcea să te gândeşti că toate aceste descoperiri arată că lumea nu este creată la întâmplare. Tot respectul pentru acest om.

O fază amuzantă a fost la un moment dat când medicul i-a spus cuiva că nu îi doreşte să aibă schizofrenici sau depresivi în familie (asta după ce comentase aiurea), la care ăla a răspuns că de asta e fericit de fiecare dată când se uită în oglindă. Medicul nu a rămas fără răspuns, i-a spus că cine e schizofrenic nu ştie că este aşa.

Miercuri s-au prezentat nişte argumente în favoarea existenţei lui Dumnezeu. Primul profesor a prezentat un argument propriu, inspirat de un argument dat de Kant. Deşi avea un concept cu care eu nu sunt de acord, greşeli morale inevitabile şi de neiertat, prelegerea a fost ok. Ce cred eu e că nu există greşeli pe care să nu ni le putem ierta tot restul vieţii, dar asta rămâne totuşi ceva subiectiv. Al doilea profesor a vorbit despre argumentul eutaxiologic (legat de ordine), în comparaţie cu argumentul teleologic (telos = scop). Ultimul profesor, deşi avea 3 doctorate, în arhitectură, teologie şi filosofie, a abordat un subiect fără mare legătură, ca să nu zic chiar fără legătură, cu tema: arhitectura memoriei. Mi s-a părut foarte plictisitor şi din păcate nu am fost deloc impresionat.

La sfârşitul zilei ar fi trebuit să fie o masă rotundă, o dezbatere cu un profesor foarte bun, din câte am auzit, care din păcate nu a mai venit, ceea ce de asemenea m-a cam dezamăgit. Oricum, nu îmi pare aşa rău având în vedere de mulţimea de fanatici din sală, care nu puteau concepe că există şi alte păreri în afară de cea a lor, indiferent de ce natură.

Joi a venit o profesoară de biologie care a dat nişte argumente de natură ateistă, fiind de altfel singura care a abordat această latură, deşi în mod normal trebuia să fie mai multe discuţii legate de ateism. În fine, păcat că a spus despre Kant că ar fi raţionalist, în rest prezentarea ei a fost destul de bună. După a venit un preot, dar genul acela de om închis şi care nu acceptă să fie contrazis, care în loc să spună ceva interesant s-a apucat să ţină o predică din aceea plictisitoare, cu comentarii pe marginea Bibliei. Şi ca să fie complet şi-a şi citit prelegerea, ceea ce mi s-a părut sub orice critică. Când a venit pauza de masă el încă vorbea, aşa că jumătate din sală a plecat, dar au existat suficienţi obsedaţi care au rămas acolo încă o oră să îi pună întrebări. Următoarea prelegere a fost ţinută de un preot catolic, decanul facultăţii de teologie romano-catolică, mi-a plăcut oarecum modul în care a vorbit, deşi părea mason, vorbea despre ecumenism şi încerca să convingă sala că acesta este visul de aur al omenirii, ca să spun aşa. Ultima prelegere nu mi-a fost clar ce a vrut să spună, s-a prezentat viaţa sfântului Bernard de către un profesor de limbi străine, fiind deja târziu nu am mai stat până la capăt.

Mâine sper să fie ceva interesant, e un curs intitulat "Dumnezeu a murit demult. Cum scăpăm de infinit". Dacă nici acest curs nu este bun pot spune că părăsesc această "şcoală de vară" destul de dezamăgit.

L.E.: Am fost azi la curs, tipul cu "Dumnezeu a murit" a fost absolut genial, nu încerc să descriu exact ideea lui, dar voi prezenta ideea generală. Pornind de la premisa că există lumi epistemologice diferite, care nu pot interacţiona una cu cealaltă, se rezolvă toate problemele de genul interacţiunea minte-corp, interacţia micro-macro, etc, înainte de big bang fiind o lume epistemologică în care spaţiul şi timpul nu existau. Apoi a luat cele 4 antinomii ale lui Kant şi le-a făcut praf pe toate, majoritatea au rămas pur şi simplu cu gura căscată, era ceva foarte ambiguu, şi totuşi imposibil de contrazis din punct de vedere logic. După a venit cineva şi a prezentat argumentul ontologic sub forma logicii predicatelor, ceea ce mi s-a părut destul de interesant. La sfârşit mai era un singur curs, ţinut de un profesor de sociologie, dar nu am mai rămas, aşa că nu pot spune cum a fost. Oricum, ziua de azi m-a făcut să mă simt bine.

Profesorul care a organizat totul a spus la sfârşit că nu crede că va mai exista un astfel de curs, din cauza celor din sală, care s-au comportat total neadecvat. Asta observasem şi eu, chiar mă miram de ce nu ia nimeni atitudine, dar acum chiar pot spune că sunt mulţumit, a fost o experienţă interesantă. Cred că voi evita de acum discuţiile despre religie, am avut parte de prea multe şi nu vreau să argumentez cu persoane care nu ştiu despre ce e vorba.