duminică, 9 decembrie 2012

De ce nu îmi place mie Crăciunul

O să încep mai întâi cu o precizare. Nu vreau să mă refer la Crăciun din persectiva religioasă a sărbătorii. În primul rând pentru că, să fim serioşi, sărbătoarea şi-a pierdut de mult aspectul său religios, se sărbătoreşte Crăciunul de către musulmani, ca să nu mai zic că nimeni nu se gândeşte când bea şi mănâncă de Crăciun la ce reprezintă sărbătoarea, ar fi oarecum absurd să te îmbeţi şi să mănânci până nu mai poţi pentru că sărbătoreşi nu ştiu câţi ani (nu 2012, ceva mai mulţi, Iisus s-a născut probabil în anii 5-7 înaintea erei noastre) de la naşterea lui Iisus. În al doilea rând, ca sărbătoare creştină aş putea desfiinţa Crăciunul în câteva cuvinte. Fiind o sărbătoare religioasă, deci spirituală, nu ar trebui amestecate elementele de natură fizică (cum ar fi bradul şi chestiile de genul) cu cele de natură spirituală. Ca sărbătoare spirituală ar trebui să fie ţinută doar în interiorul celor care cred, mâncarea, băutura şi cadourile nu au ce căuta când vorbim despre o sărbătoare religioasă.

OK, acum că am făcut această precizare, o să încerc să analizez Crăciunul din mai multe perspective şi o să îmi spun părerea legată de faptul că această sărbătoare are la bază minicună şi falsitate, ceea ce voi încerca să demonstrez, acesta fiind punctul de vedere pe care îl susţin. Voi analiza principalele aspecte ale sărbătorii: luminile, decoraţiunile interioare, "spiritul Crăciunului" şi cadourile şi aşa zisul Moş Crăciun.

1. Poate elementul care mă dezgustă cel mai mult sunt luminile puse în centrul oraşului. Ţara arde, stă în sărăcie, iar situaţia nu este tocmai una roz pentru majoritatea, în schimb ce facem, punem mii de luminiţe, care consumă o cantitate enormă de energie electrică, doar aşa pentru că este o tradiţie de Crăciun şi trebuie să facem şi noi ce fac alţii. Toată chestia asta arată încercarea nereuşită de a arăta că trăim într-un oraş prosper, că lumea e fericită şi că ne permitem să punem mii de lumini în tot oraşul, când mai bine banii respectivi erau daţi la orfelinate, că tot e Crăciunul şi ar trebui să se bucure cât mai mulţi de această sărbătoare. Falsitate mai mare nici că se poate, punem luminiţe ca să fie frumos de Crăciun, în timp ce mii de oameni mor pe stradă fără mâncare, mai bine banii respectivi erau daţi ca să îii ajute, dar nu, se preferă să se dea pe lumini sute de mii de euro, eventual să se mai facă şi o spălare mică de bani, că tot e Crăciunul şi boierii trebuie să îşi facă daruri între ei.

2. Acelaşi lucru, la o scară mai mică, se aplică în cazul decoraţiunilor interioare: bradul, globurile, luminiţele şi beteala. Eventual, pentru a spori senzaţia de falsitate, se folosesc brazi artificiali (aşa cum, trebuie să recunosc, au şi ai mei, pentru a nu da banii pe brad aiurea). Mi se pare inutil şi complet lipsit de sens să îţi pui nişte luminiţe în casă şi un copac doar aşa, că îşi pune toată lumea, să fie frumos. Într-adevăr, arată drăguţ din exterior, dar dacă stai să te gândeşti fericirea ta nu depinde de acele decoraţiuni, poţi să le pui chiar dacă în realitate tu eşti complet nefericit. Dar punând un brad acolo o să dai senzaţia că eşti fericit, elementul cheie în această sărbătoare: fie că eşti fericit, fie că nu eşti chiar deloc, trebuie să spui că eşti foarte fericit pentru că a venit magnifica sărbătoare de Crăciun, vacanţa şi eventual ninsoarea (ca să fie perfect, să ajungi de două ori mai greu oriunde).

3. Spiritul Crăciunului. Îmi vine să vomit numai când aud sintagma asta preluată de la americani. Ce înseamnă spiritul Crăciunului? Cumva că ar trebui să fim mai buni, să iertăm şi să ne facem cadouri, sau cam aşa ceva. Părerea mea e că decât să fii bun o dată pe an, iar în rest să nu îţi pese de ce se întâmplă cu ceilalţi, mai bine să nu fii bun deloc, măcar eşti consecvent cu tine însuţi. O persoană cu anumite calităţi morale nu are nevoie de o ocazie cum ar fi Crăciunul pentru a face cadouri celor din jur, dimpotrivă, va găsi el ocazii acolo unde nu sunt. Aşa că spiritul Crăciunului mi se pare o mare minciună, ceva de genul "hai să ne facem că suntem buni, că de, e Crăciunul şi nu dă bine să fim la fel de nepăsători ca până acum". Hai să fim serioşi, cine e bun e bun tot timpul, iar cine nu e bun, nu e bun deloc. Aşa că dacă o să apară o situaţie mai neobişnuită, în care o persoană ar putea alege între a face bine şi a face rău, indiferent că este sau nu Crăciunul va acţiona în acelaşi mod dacă este la mijloc şi interesul său.

4. Cadourile şi Moş Crăciun. Presupunând că aş avea vreodată vreun copil nu i-aş spune de Moş Crăciun. Ce învaţă un copil din asta? În loc să fie recunoscător părinţilor pentru că i-au cumpărat cadouri pe care poate nu le merita o să creadă că i le-a adus Moş Crăciun, ba chiar mai mult, o să aibă senzaţia că i se cuvin acele cadouri. Iar în cazul în care un copil deştept, dar sărac, va vorbi la grădiniţă sau în clasa 1 cu un copil prost, dar bogat, şi va constata că el a primit mult mai puţine cadouri, deşi, în mod normal, el ar fi meritat mai multe, va avea o deziluzie şi va ajunge să înveţe prea devreme că lumea nu este dreaptă. Aşa că cel mai bine este să îi spui copilului tău: uite, eu îţi cumpăr cadouri de Crăciun (deşi nu ar trebui o ocazie specială pentru asta, dar să trecem peste, faci asta ca să nu se simtă copilul aiurea că alţii au primit şi el nu), şi să ştii că unii cred că există un personaj numit Moş Crăciun care le aduce cadourile, dar de fapt nu există aşa ceva, tot părinţii lor le dau cadourile. Şi chiar şi cadourile de Crăciun mi se par ceva fals: faci asta pentru că eşti obligat, dacă cineva îţi dă un cadou de Crăciun atunci trebuie să îi iei şi tu lui. Eu cel puţin am fost consecvent cu mine, nu am luat niciodată cadouri de Crăciun, pentru că mi se pare o mare falsitate, există multe alte ocazii pe care le putem folosi pentru a oferi cadouri.

Ştiu că nu o să fiţi de acord cu mine, dar cel puţin sper că mi-am susţinut bine punctul de vedere, şi poate unii o să fie de acord cu mine că, până la urmă, Crăciunul nu este decât o mare minciună.

duminică, 2 decembrie 2012

Cum mai e prin poli...

Aşa cum vă aşteptaţi, răspunsul este unul singur: cam naşpa. Începe să se strângă cercul, din ce în ce mai multe informaţii, dintre care mare parte inutile, chestii care nu o să ne folosească niciodată.

Încep cu materia mea "preferată", proiectare logică, unde absolut nimeni nu ştie nimic, trebuie să învăţăm cum funcţionează tot felul de circuite folosite în arhitectura calculatorului, şi în mod evident aşa ceva nu o să ne trebuiască niciodată, doar că de, o să dăm sesiune la aşa ceva, deci vrem nu vrem trebuie să avem măcar o idee... Să nu mai spun că trebuie să facem un proiect practic, cu sârme, rezistenţe, chestii din astea de le-am urât toată viaţa, chiar nu am idee cum o să fac aşa ceva, dar rămâne de văzut.

Apoi vine la rând USO (utilizarea sistemelor de operare). Deşi este una dintre singurele două materii care chiar contează din acest semestru, a început să nu mai îmi placă de când am dat parţial, credeam că o să dăm şi noi din ce am făcut, dar nu, trebuia să căutăm noi în manual şi în paginile din Linux, ceea ce a fost cam naşpa.. Iar ultima temă este foarte grea, şi se bazează doar pe chestii pe care trebuie să le căutăm noi pe google. În fine, la USO cel puţin învaţă toată lumea, pentru că suntem oarecum nevoiţi.

Matematicile, în special analiza, sunt foarte grele. Aşa că dacă nu v-a plăcut matematica în liceu vă dau un sfat prietenesc: nu veniţi la poli, cel puţin la Calculatoare se fac 3 cursuri de mate în primul an, pe care riscaţi să le picaţi pe toate, dacă nu ştiaţi matematică bine în liceu. Lăsând asta la o parte, la algebră pare puţin mai lejer, în sensul că nu avem exerciţii foarte grele, în schimb este foarte multă algebră. La analiză însă.. e rupere. Profii însă sunt foarte buni, la ambele matematici.

Programarea, ultima materie din care se dă examen, este cea de-a doua materie utilă, se face C la nivel de liceu şi momentan e destul de simplu, adică cine a făcut ceva informatică în liceu nu ar trebui să aibă probleme să ia note mari. Temele sunt accesibile şi nu necesită cunoştinţe foarte mari în informatică.

Mai avem o materie, introducere în informatică, opţională, la care este o plictiseală extraordinară la cursuri, se discută despre unităţile calculatorului, memoria, chestii din astea, numai chestii de toceală, care, evident, nu o să ne folosească niciodată. Dar asta e.

La sport se poate lua media 10 din prezenţă, norme şi o competiţie. A fost amuzant cum s-au dus vreo 100 de oameni la competiţie la şah, dintre care o mare parte veniseră doar să joace cât mai repede şi să plece acasă, pentru a-şi putea lua punctajul la sport.

În ultima săptămână de şcoală o să dăm 3 teste, ceea ce e nasol, mai ales că dăm la USO, introducere în info şi proiectare logică. Până atunci, însă, mai avem o temă la USO şi una la programare. Şi din câte am înţeles ăsta e cel mai uşor semestru posibil :)))

sâmbătă, 1 decembrie 2012

De ce NU mă duc la vot

Peste tot aud numai chestii legate de votarea parlamentului. Nu spun că este bine ceea ce fac, dar nu am de gând să mă duc să votez, pentru că pur şi simplu nu are niciun sens, şi o să încerc să dau câteva motive care mă fac să cred că să nu votez este cea mai bună variantă pentru mine.

În primul rând, în România nu există partide politice. Există doar oameni de afaceri care se implică în politică, de faţă cu presa se înjură şi se huiduie şi după stau la masă şi râd, şi îşi continuă afacerile liniştiţi. Există afaceri între PDL şi USL tot timpul, deci nu contează cum se numesc, eventual mai şi migrează de la un partid la altul, au rude în celălalt partid să fie asiguraţi şi aia e.

În al doilea rând, nici măcar nu am auzit niciodată de oamenii ăia. Nu am de gând să votez nişte nume aiurea, fără să ştiu cine sunt de fapt oamenii ăia. Nu pot presupune decât că sunt toţi nişte rechini care vor să ne fure, aşa cum fac ceilalţi. Aşa că pur şi simplu mi se pare lipsit de sens să votez o persoană de care nu am auzit în viaţa mea.

În al treilea rând, mi-e silă de campaniile publicitare care sunt sub orice critică de proaste. Adică mai nou PDL se numeşte ARD, au luat-o şi ei pe urmele PSD, lupii îşi schimbă părul, dar năravul ba, au făcut alianţă cu două partide de care nu a mai auzit nimeni, şi şi-au ales cel mai prost nume posibil, ARD, cum să voteze cineva alianţa asta? E ca şi cum ai spune: votaţi ARD şi vă promitem că vă ARDem... Cei de la USL imediat au profitat de ocazie să critice puţin lipsa de inspiraţie. Alianţa România Dreaptă, într-o ţară în care liberalii se unesc cu socialişii mi se pare pur şi simplu un non-sens.

De USL ce să mai spun, mi-e aşa o silă că nici nu pot spune, au bani de aruncat pe campanie, a venit bunicul meu cu o revistă color, cu pagini fine, vreo 50, tipărită probabil în zeci de mii de exemplare, în care tot ce se spunea era că în 2013 vom scăpa de Băse, ca şi cum el ar fi problema în ţara asta, iar apoi urma un program pentru următorii 4 ani cu peste 150 de puncte, efectiv mi-a venit să vomit, nu e ca şi cum s-ar realiza măcar 10% din acele 150 de puncte, nu înţeleg cine a putut avea răbdarea să mintă în halul ăla.

Ca un ultim argument, oricum se ştie deja că alegerile o să fie câştigate de USL, pentru că lumea aşa e, nu prea votează acelaşi partid de 2 ori, tot cred că dacă vine partidul celălalt o să fie mai bine, nu realizează că nu se va schimba nimic... Schimbarea ar trebui să vină de la noi, dacă fiecare român de rând din ţara asta ar încerca să fie un om cinstit atunci clar nu s-ar mai putea fura, da' cum la noi toată lumea fură atunci e clar că o să fure şi  conducerea.. În fine, noi să fim sănătoşi... Până atunci vă zic părerea mea formată de pe un vot pe facebook, ştiind că eroarea este cam 1/radical(numarul de votanti), USL o să aibă 50% din voturi şi ARD cam 30%, cu o eroare de 2.5% :)

duminică, 14 octombrie 2012

Mda, Poli...

Trecuse prima săptămână şi încă ziceam că merge, totul părea frumos, da' a venit săptămâna a 2-a şi s-au adăugat 2 ore în plus joi, laborator la introducere în info, plus vineri 2 ore de seminar la istoria religiilor, aşa că numărul de ore a crescut. Bine măcar că e o săptămână da, una nu, nimeni nu a venit la Calculatoare să studieze istoria religiilor. Nu zic, ar putea fi o materie foarte interesantă, dar proful nu pot spune că m-a impresionat. În general a fost ok, mai puţin când a zis că Cicero a fost grec, dar se vedea că nu este specializarea lui şi nu îi pasă foarte tare de asta.

La introducere în info e foarte tare, momentan facem chestii simple, transformarea unui număr dintr-o bază în alta, dar din câte cred o să fie şi o parte de tocit mai târziu. Iar la analiză e rupere... Facem probleme destul de grele în puţin timp, şi este foarte greu să înţelegi tot.

Şi încă nu îmi ştiu toţi colegii de grupă, ceea ce mi se pare frustrant, sunt câţiva pe care probabil îi ştiu după figură, dar nu ştiu cum arată, dar presupun că ar trebui să îi învăţ săptămâna viitoare. Altceva nu cred că mai am de spus, vorba unui coleg, să vedem cum o să fie după prima sesiune, până atunci normal că totul e ok.

duminică, 7 octombrie 2012

Prima mea săptămână la poli

O să fac o scurtă prezentare la ceea ce am făcut la cursuri săptămâna asta. Începe prima zi, ne ducem noi frumos la deschiderea oficială a Politehnicii, pentru a afla că nu mai sunt locuri în sală, vorbea Androneasca şi lumea s-a îngrămădit, nerăbdătoare probabil. Noi nu am pierdut vremea, am plecat de acolo şi ne-am dus la o terasă să mai "vorbim". Asta era pe la 10 şi ceva. La 1 începea deschiderea oficială a automaticii, la care am avut proasta idee să mă duc. Ceva mai plictisitor şi mai lipsit de conţinut nu cred că am auzit în viaţa mea. Adică toată lumea ne spunea de 100 de ori că Automatica e cea mai bună facultate din ţară. Ok, şi ce dacă? Până la urmă problema noastră este să avem facultăţi bine cotate în afara ţării, aşa un top intern nu prea cred că interesează pe nimeni. Aşa pot şi eu să zic că facultatea X e cea mai bună din sectorul 5, nu e chiar o fericire. Ni s-a mai spus că o să fie greu şi că trebuie să învăţăm, chestii pe care le auzisem de la toţi. În fine, se termină deschiderea, ne ridicăm frumos să plecăm acasă, când se aude o voce: nu plecaţi, că avem curs de Utilizarea Sistemelor de Operare. Suuper, tot ce putea fi mai rău, curs din prima zi. M-am dus acolo, am văzut care e şmecheria, am înţeles că de fapt e curs despre utilizarea sistemului Linux, şi după am plecat. Iar proful mi s-a părut chiar super tare, fiind mai tânăr şi cu o mentalitate mai apropiată de a noastră.

Marţi a fost o zi de forţă, 8 ore de cursuri unul după altul. Am început lejer cu proiectare logică, proful ne-a ţinut o oră de vorbă, timp în care noi ne chinuiam să înţelegem cu ce se mănâncă materia, dar nu am reuşit. Şi sincer nici acum nu prea ştiu exact ce vrea materia asta de la mine, dar presupun că o să aflu. Restul de 2 ore nu am făcut nimic, în cea de-a doua a stat proful pe hol, iar în ultima trebuia să mergem la o prezentare Intel, dar din nou am rămas fără locuri şi am stat pe afară. Următorul curs, programarea calculatoarelor, mi s-a părut cam lejer, având în vedere că începem C de la 0, dar niciodată nu poţi şti ce îţi rezervă viitorul. În fine, ultimele 3 ore au fost o forţă, am făcut algebră, şi dacă nu aş fi avut norocul să mi se fi predat la clasă noţiunile respective mai mult ca sigur că nu aş fi înţeles nimic. 

Ceva despre structură, noi suntem împărţiţi în 3 serii a câte 5 grupe, cursurile le facem cu toată seria, seminariile doar cu grupa, iar la laboratoare se fac două semigrupe, pentru a se putea lucra mai bine. Vreau să spun că după două zile nu cunoşteam mai mult de 5 colegi de grupă, ceea ce mi se părea cam nasol, având în vedre că la liceu după două zile îi ştiam pe toţi la modul nume-prenume. În fine, a venit ziua de miercuri, când am avut 3 laboratoare, aşa că cel puţin i-am cunoscut pe cei din semigrupă. Semigrupa noastră e ceva mai mare, suntem vreo 15, pentru că au fost puţini cei care au preferat să aibă luni 10 ore (chiar dacă miercuri rămâneau doar cu vreo 2). Primul laborator, cel de programare, mi s-a părut cam nasol, adică erau nişte noţiuni simple de C combinate cu nişte instrucţiuni în Linux de care nu ştiam, şi asistentul nu prea părea să se descurce în a da explicaţii. Al doilea laborator nu s-a făcut (şi chiar dacă se făcea noi nu am găsit sala), aşa că ne-am ocupat noi cumva cele două ore libere. Viaţă, nu? Ultimul laborator, cel de USO, a fost chiar tare, asistentul era chiar super. Probabil pentru că a făcut Vianu, nu ştiu :))

Joi am avut mate cu prof. Gologan, unul dintre cei mai cunoscuţi profesori de mate din ţară. Am făcut într-o sală foarte mare, dar cu o tablă foarte mică, proful a zis că el nu poate face mate pe asemenea tablă, aşa că ne-a ţinut de vorbă vreo 2 ore şi la a 3-a ne-a dat drumul. În continuare aveam opţiunea să merg la grafică inginerească, materie la alegere, dar eu am băgat introducere în info, am înţeles că e ceva mai mişto chestia aia, aşa că am mai stat puţin cu băieţii şi după am plecat acasă.

Vineri am avut norocul să nu facem (sau se ne imaginăm că nu facem, nu prea vreau să ştiu adevărul) istoria religiilor. Aşa că ne-am dus doar la seminar la mate, care a fost rupere. Numai probleme nasoale, de idee, la care dacă nu ştiai şmecheria nu prea te puteai prinde. Vorba unora, ar trebui să vorbim doar după prima sesiune :)

marți, 2 octombrie 2012

De ce NU îmi place democraţia (sau democraţia ca putere a prostiei)

Revin cu o altă postare care presupun că o să stârnească multe critici, de data asta legat de ceva politic. Nu am de gând să critic diferitele manifestări ale aşa zisei democraţii de la noi din ţară, pentru că nu are rost, sunt suficient de mulţi cei care fac asta. Indiferent de culoarea politică, toate partidele de la noi din ţară ar trebui să se supună unei forme oarecare de democraţie, fie ea liberală sau, dimpotrivă, o formă intervenţionistă, cum ar trebui să fie socialişii. Problema ar trebui abordată puţin diferit. Este oare democraţia cea mai bună formă de guvernare? Sau cel puţin o formă de guvernare care să satisfacă cerinţele obiective ale dezvoltării economice ale unei ţări? Răspunsul meu este, evident. nu. Deşi, în general, democraţia este acceptată ca fiind răul cel mai mic, întrucât majoritatea este satisfăcută, voi da câteva argumente prin care voi încerca să demonstrez de ce democraţia NU este un mod bun de organizare politică. Nu ştiu cât de mult sunteţi de acord cu argumentele mele, dar cred că este raţional să le consideraţi valabile.

1. Cel mai important motiv pentru care nu îmi place democraţia este însuşi faptul că toată lumea are drept de vot. Deşi democraţia, în originea sa grecească, nu presupunea asta. Drept de vot aveau doar cetăţenii activi, de când începeau să deţină oarecare funcţii în stat şi până la pensionare. Să nu mai spun că nu aveau drept de vot decât bărbaţii (chestie cu care nu sunt de acord), şi să nu uităm de sclavi. Aşa că din populaţia unui oraş ca Atena, să zic, cei care chiar aveau drept de vot erau undeva pe la 20%. Părerea mea sinceră este că unii oameni pur şi simplu nu au dreptul să voteze. De ce? Pur şi simplu, pentru că sunt nişte tâmpiţi care nu au habar de ce e aia politica sau cu ce se mănâncă. De ce să decidă modul în care o să meargă treburile în ţara asta nişte ţărani care au făcut 4 clase şi nu au idee nici măcar cine e prim ministru? Nu spun că îi dispreţuiesc pe acei oameni, dimpotrivă, sunt de apreciat că fac o muncă cinstită, dar când vine vorba de vot... Pur şi simplu nu îmi mai place. Ar trebui să aibă drept de vot doar persoanele cu studii superioare (da, momentan nici măcar eu nu ar trebui să am dreptul ăsta), eventual făcută o selecţie şi printre aceştia, că acuma toţi handicapaţii ajung să aibă diplomă de licenţă pe la universităţi gen Spiru Haret sau mai ştiu eu ce alte porcării. Părerea mea este că nu ar trebui să voteze mai mult de 10% din populaţie, ceilalţi ar trebui să fie puşi în banca lor şi să li se spună că nu sunt ei în măsură să decidă cum merg treburile în ţara asta. Şi cred că orice om inteligent ar trebui să fie de acord cu asta.
 Tot legat de aceeaşi chestie, ar trebui ca pensionarii să nu aibă drept de vot. Ce treabă au ei cu politica? Ei oricum nu mai sunt afectaţi decât de fondul care li se atribuie pentru pensii, aşa că ar trebui să stea în banca lor şi să nu mai voteze aiurea, pentru că au primit o bere gratis şi un mic. Majoritate celor care votează în ţară sunt pensionari, şi chiar nu mi se pare normal.

2. Fiind vorba de egalitate, care de fapt e mai mult egalizare, ajung să aibă funcţii importante tot felul de cretini. Toţi analfabeţii ajung să fie miniştri, senatori sau mai ştiu eu ce. Puterea poporului, nu? Ar trebui mai bine să redefinim termenul în "puterea prostiei". Democraţia, aşa cum a apărut ea în Grecia, consta în faptul că oamenii ăia chiar erau convinşi că persoana pe care o votează chiar merită. Ceea ce la noi nu prea se întâmplă. Singurul om în care chiar aveam încredere, deşi nu avea nicio şansă, era Nicuşor Dan, care a fost olimpic internaţional. Nu zic să avem o ţară condusă de olimpici, dar ar trebui ca cei de sus să aibă specializări în facultăţi gen filosofie, ştiinţe politice sau chestii de genul ăsta, iar miniştrii ar trebui să aibă, în plus, şi specializarea aferentă lor. Aşa că şi din acest punct de vedere cei proşti ajung să ne conducă.

3. Puterea poporului implică spiritul de turmă. Votăm cu cineva pentru că are cele mai multe şanse, nu pentru că ne place cum gândeşte. În general acţiunile noastre sunt determinate de acest spirit de turmă, care tinde să infesteze toate ramurile societăţii. Chiar şi şcoala devine doar o egalizare... Cine nu se pregăteşte suplimentar ajunge să se plafoneze. Aşa şi cu democraţia, dacă nu faci ceva din proprie iniţiativă ajungi să fii manipulat de cei de sus şi să votezi cu ei pentru că aşa s-a spus la televizor. Nu mai dau exemple, dar sunt extrem de multe posturi de televiziune care fac propagandă USL-istă. Ei nu sunt vinovaţi cu nimic, primesc bani grei pentru asta. Vinovaţi sunt cei care îi urmăresc. Încă un motiv extrem de important pentru care democraţia nu merge. Cine vrea să se dezvolte nu are toate şansele într-o societate în care domneşte puterea prostiei. La noi în ţară, cel puţin, democraţia este mai apropiată de o dirijare controlată a minţilor celor proşti şi influenţabili. Ceea ce deja se depărtează de democraţie, aşa cum era ea iniţial.

4. Birocraţia creată de democraţie împiedică majoritatea proiectelor şi a acţiunilor necesare. De exemplu mă gândeam zilele trecute la puşcăriaşi. Ăia stau şi mănâncă pe banii statului (care până la urmă sunt banii noştri), când ar putea fi trimişi zilnic la muncă la autostrăzi, metrouri sau alte chestii asemănătoare. În zece ani s-ar termina toate autostrăzile necesare în ţară, aşa cine ştie dacă o să le prind în viaţa asta. Evident, într-o societate democratică acest lucru nu este posibil, pentru că nu este considerat moral. Şi de ce nu ar fi? Cineva care a omorât, în loc să fie tratat ca atare, este trimis să mănânce şi să doarmă pe banii statului restul vieţii, când şi-ar putea repara greşeala muncind mai mulţi ani la construirea unei autostrăzi. Şi multe alte chestii, nu aş mai aminti problema românilor din Harghita şi Covasna sau altele asemănătoare. Iar ţiganii, cei care ne fac ţara de râs, ar trebui puşi direct la ocnă, fără nicio discuţie. Dar, evident, puterea prostiei ne cere să îi tratăm în mod egal.

Cam astea ar fi cele mai evidente motive pentru care democraţia nu îmi place. Ar mai fi şi altele, pe care nu le mai menţionez, pentru că se desprind, în general, tot din acestea.  Părerea mea este că cea mai bună modalitate de guvernare are democraţia ca nucleu, însă se depărtează puţin de aceasta, mergând puţin mai la dreapta. Cei care ar trebui să voteze ar trebui să fie cei inteligenţi, nu toţi cretinii cu 10 clase. De asemenea, guvernul ar trebui să aibă ceva mai multă putere, pentru a se impune măsuri mai bune. Fiind format doar din specialişti, aceştia ar trebui să asigure cele mai bune soluţii în situaţii critice. Evident, asta este imposibil, dar ar trebui să continuăm să sperăm.

marți, 25 septembrie 2012

Importanţa contactului vizual

Nu aş vrea să fac un articol despre secretele contactului vizual sau mai ştiu eu ce alte prostii, ci aş dori mai degrabă să spun de ce cred că relaţiile la distanţă au o şansă foarte mică de a rezista. Deşi poate că pare evident, sunt multe persoane care susţin că pot avea relaţii la distanţă, doar că mie mi se pare că asta înseamnă doar că nu au reuşit să gasească pe cineva acolo unde sunt ei. Şi am să şi explic de ce.

Presupun că toată lumea ştie că limbajul (singura modalitate prin care pot comunica două persoane aflate la distanţă) transmite doar 8% din informaţii. Restul de 92% sunt reprezentate de comunicarea nonverbală si paraverbală, dintre care cea nonverbală are o pondere de aproximativ 55%. Deci dacă vorbeşti la telefon se va transmite aproximativ 45% din informaţia pe care o doreai, dar asta înseamnă totuşi sub jumătate din informaţii. Iar chestiile de genul camerelor web sunt pur şi simplu artificiale, pentru că o imagine nu va putea înlocui o realitate fizică, atunci când cineva foloseşte camera web nu va observa decât o imagine mişcată a celui cu care vorbeşte, care poate părea, la o adică, iluzorie. Să nu mai spun că nu va putea observa decât o persoană care stă aproximativ nemişcată în faţa calculatorului. Deci presupun că e destul de clar de ce comunicarea nonverbală este foarte importantă.

Ce cuprinde comunicarea nonverbală ştie toată lumea: gesturi, mişcări, expresii, etc. Să nu uităm de contact fizic propriu zis, atingeri, etc. Ideea este că atunci când vorbeşti la telefon (caz fericit, în care se vor transmite multe informaţii, faţă de mult mai relele alternative cum ar fi vorbitul pe chat sau trimisul mesajelor pe telefon, ceea ce este aproape inutil în ceea ce priveşte menţinerea unor relaţii puternice) singurul aspect care îţi aduce aminte de persoana cu care vorbeşti este vocea, care este şi ea distorsionată, datorită microfoanelor destul de slabe pe care le au telefoanele. Aşa că diferenţa dintre a vorbi cu o persoană de care îţi pasă şi una cu care vorbeşti destul de rar este minimă. Menţinerea unei relaţii doar prin intermediul vorbitului este destul de greu de realizat, deoarece nu îţi oferă satisfacţia pe care o ai atunci când vorbeşti faţă în faţă. Ca idee, cineva poate să îi imite vocea si expresiile persoanei respective, deci practic nu poţi sesiza exact cine este la telefon. Iar o dată cu trecerea timpului lipsa contactului vizual afectează reprezentările memoriei, astfel încât când vei revedea persoana respectivă s-ar putea să fii puţin dezamăgit. 

Am vorbit puţin despre tipurile de comunicare şi de ineficienţa vorbitului la telefon pentru a menţine o relaţie. Acum voi încerca să analizez de ce este nevoie neapărat de prezenţa unei entităţi fizice concrete, pe care o putem vedea şi simţi. Fără contact vizual, ca să mă exprim aşa, amintirile despre o persoană ajung să se altereze, astfel încât oricât de mult îţi pasă de cineva, după o anumită perioadă de timp (mai mare sau mai mică, depinde de la caz la caz) sentimentele se vor diminua vizibil, deoarece lipsa contactului fizic va face în primul rând ca oamenii să uite de existenţa concretă a celuilalt, ajungand să se considere mai degrabă entităţi psihologice decât oameni în care şi oase, iar în al doilea rând va dispărea încrederea, pentru că imaginea pe care o ai despre celălalt nu va mai putea fi verificată. Toată lumea face greşeli când se exprimă, iar dacă celălalt observă contradicţii în ceea ce i se spune va avea senzaţia că este minţit, şi nu va mai putea avea aceeaşi încredere de persoana respectivă. 

Pe lângă aceste aspecte, legate mai mult de relaţia dintre doi oameni, există un aspect care se referă la fiecare dintre cei doi, în parte. Orice om îşi doreşte să poate avea contact vizual cu persoana la care ţine. Dar când persoana respectivă este la sute de kilometri distanţă, atunci va ajunge să vorbească "face-to-face" cu alte persoane, astfel încât este destul de probabil să găsească pe altcineva a cărui prezenţă să îl facă fericit. O persoană concretă, pe care o poţi atinge, este de preferat unei persoane cu care poţi doar să vorbeşti la telefon, sau în cel mai bun caz să vezi nişte imagini care nu transmit nimic la camera web. De aceea este foarte greu să uiţi pe cineva atunci când eşti nevoit să îl vezi zilnic (acelaşi loc de muncă, aceeaşi facultate, etc), în schimb absenţa contactului vizual pentru o perioadă de timp va produce uitarea. 

Sper că am putut arăta de ce relaţiile la distanţă sunt, mai mult sau mai puţin, sortite eşecului. Lipsa unui contact vizual, fizic, afectează ambii parteneri, iar, în timp, fiecare va găsi pe altcineva în a cărui prezenţă să fie fericit. Vorbitul la telefon sau prin mesaje nu pot înlocui contactul fizic, deoarece nu simţi cine este în spatele telefonului, ar putea fi foarte bine o persoană cu o voce asemănătoare. Încrederea dispare, la fel ca şi amintirile legate de senzaţiile pe care le aveai în prezenţa respectivului.

Acum o să fiu puţin mai rău, şi ştiu că mulţi m-ar înjura pentru asta, dar, ca de obicei, nu mă interesează. De ce totuşi sunt cazuri în care relaţiile la distanţă au succes? Răspunsul meu este destul de clar: pentru că niciunul dintre cei doi parteneri nu a fost în stare să găsească pe cineva acolo unde se află el care să îl mulţumească suficient. Iar decât deloc, mai bine să stai cu cineva cu care vorbeşti doar la telefon şi te vezi o dată la 2 luni. Însă prima oară când unul dintre cei doi va găsi pe altcineva, relaţia se va rupe. Bine, veţi spune că este vorba de un angajament, nici eu nu spun că se rupe relaţia imediat, dar după ce unul dintre cei doi va petrece suficient timp (depinde de fiecare ce înseamnă suficient) cu cineva care îl atrage, atunci ori relaţia se va rupe, ori va încerca să stea cu ambele persoane în acelaşi timp. În orice caz, nu va fi bine ceea ce se va întâmpla. Aşa că sfatul meu este următorul: găsiţi doar persoane pe care le puteţi vedea suficient (termen relativ, iar) de des :)

marți, 18 septembrie 2012

10 motive pentru care NU îmi plac pensionarii

În acest articol vreau să discut părţile rele ale pensionarilor. Poate că voi fi acuzat de discriminare sau mai ştiu eu ce, nu mă interesează, pur şi simplu vreau să enumăr părţile rele în mod obiectiv, tratând problema pensionarilor subiectiv. Acuma să nu înţelegeţi că nu îi suport sau ceva de genul acesta, pur şi simplu cred că ar trebui impuse anumite reglementări... Un coleg de-al meu zicea că dacă s-ar tăia pensiile ţara ar duce-o mult mai bine, pentru că bătrânii care au copii vor fi îngrijiţi de aceştia, iar cei care nu au şi nu au nici bani strânşi înseamnă că au făcut umbră pământului degeaba şi merită duşi la azil :)) Iniţial am zis că e ciudat, dar după am realizat că omul avea un punct de vedere...  Dar mai bine nu mai spun nimic şi enumăr motivele. Puteţi trata articolul ca pe o glumă, dacă vreţi, nici eu nu cred chiar tot ce am spus aici, dar este amuzant de citit.

1. Cel mai enervant la pensionari este că se plimbă în autobuze fără să plătească bilet, însă au pretenţia ca ceilalţi, care plătesc bani grei ca să circule cu autobuzul, să le dea locul. Pe lângă faptul că în felul ăsta prejudiciază statul, autobuzele sunt mereu pline de bătrâni care nu au ce face acasă, şi se plimbă aiurea. Părerea mea este că ori ar trebui scoasă gratuitatea pentru pensionari, ori, şi mai bine, ar trebui introduse autobuze pentru pensionari, care să vină o dată la o oră, că şi aşa pensionarii nu au ce face, nu îi deranjează să aştepte. Şi aşa se plimbă toată ziua cu autobuzul (nu cu metroul, că ala coastă bani), aşa că dacă mai stau în staţie cu alţii ca ei ar fi chiar super, poate îşi mai fac prieteni.

2. Pensionarii se cred atotştiutori, invocă mereu vremea lor, ca şi cum pe atunci ar fi fost altfel, şi nu acceptă niciodată, dar absolut niciodată, să fie criticaţi sau să admită că au greşit. Ce spun ei este lege, anii pe care îi au sunt un motiv suficient pentru a refuza să accepte alte argumente. Pot să aibă cele mai tâmpite convingeri, nu are nicio importanţă. Pensionarii sunt încăpăţânaţi şi nu vor să asculte de nimeni, preferă să trăiască în convingerile lor proaste decât să accepte alte păreri.

3. Oarecum legat de ce spuneam mai sus, mă scoate din sărite ideea că pensionarii au drept de vot. Cine nu munceşte, nici să nu voteze. Pe lângă faptul că votează aiurea, pe raţionamente subiective (mi-a luat pensia, nu îl mai votez, nu contează că alţii luau mai mult), pensionarii nu mai sunt ancoraţi în realitatea cotidiană pentru a li se permite să voteze. Toţi pensionarii încă se gândesc la perioada comunistă, şi acţionează ca atare. De asta şi numărul mare de simpatizanţi USL: ori pensionari, ori copii sau nepoţi de pensionari care au fost educaţi prost.

4. Pensionarii au reducere la medicamente. Păi ce e asta, eu dacă mă îmbolnăvesc dau bani grei ca să iau câteva doctorii, iar pensionarii au medicamente compensate, şi se mai întreabă oamenii de ce sistemul sanitar se duce de râpă... Să fim serioşi, pensionarii sunt cei care cumpără majoritatea medicamentelor, păi dacă sunt preţurile aproape de pomană normal că industria farmaceutică se duce de râpă, şi o dată cu ea şi sistemul sanitar..

5. Pensionarii nu ascultă ce spui, dar vorbesc într-una, fără să le pese dacă ai ceva de făcut, sau vorbeşti la telefon. Nu îmi spuneţi că nu aveţi bunici sau alte rude moşnege care vorbesc tare, fără rost, şi te întrerup orice ai spune. Evident, dacă le răspunzi, o să te pună să repeţi de atâtea ori până o să îţi vină să îţi pui o piatră de gât şi să te arunci în Herăstrău. Şi la sfârşit nu o să înţeleagă nimic. Dar ei vor rămâne cu impresia că au avut o discuţie interesantă.

6. Pensionarii se enervează foarte repede. Orice ai face, indiferent că vrei sau nu, reuşeşti să enervezi zilnic câte un pensionar. În familie, pe stradă, în autobuz sau în metrou, peste tot găseşti pensionari care nu au ce face şi se enervează din orice: fie se iau de cum arăţi, fie cer diverse explicaţii la care dacă nu răspunzi cum trebuie încep să facă urât, sau nu ştiu, strănuţi, habar nu am, sunt o sumedenie de motive pentru care se enervează.

7. Pensionarii au tot felul de obiceiuri enervante. Începând de la modul în care se îmbracă până la felul în care mănâncă, tot ce fac pensionarii este de fapt ceva ce s-a mai întâmplat. Nimic nu este nou la ei, pensionarii nu se pot adapta la schimbări (asta aşa, ca un 7.2) şi din cauza asta tot  ceea ce fac este inspirat din trecut. Mănâncă aceleaşi chestii în fiecare săptămână, se duc în aceleaşi locuri, urmăresc aceleaşi emisiuni, şi evident, votează acelaşi partid, PCR, cu formele lui până azi (FSN, PDSR, PSD, USL).

8. Pensionarii se cred amuzanţi. Probabil aţi întâlnit bătrânei care încearcă să facă diverse glume tâmpite în parcuri cu copiii, la care, evident, râd doar ei. Se bagă în seamă aiurea, încearcă să lege conversaţii, pentru că acasă nu mai au cu cine, şi sfârşesc prin a te enerva. Nu zic, poate râzi de prostiile pe care le spun, dar până la urmă nu contează ce zic, tot ajungi să te plictiseşti. Sfat: dacă un pensionar face glume, nu râdeţi. Pentru că dacă râdeţi o să rămână cu senzaţia că v-a amuzat, şi va continua. Şi vă spun eu, nu vreţi asta.

9. Nu ştiu de ce nu am pus asta chiar din start, poate pentru că este valabilă doar pentru o parte a pensionarilor, ăia cei mai enervanţi: cei foarte bătrâni. Pensionarii bătrâni primesc pensie, deşi nu ar trebui să mai primească nimic. Să o luăm aşa: să zicem că cineva a muncit vreo 40 de ani la o fabrică, timp în care a pus, să zicem, echivalentul a 200 de lei la casa de pensii. Ok, dacă pensia lui este de 400 de lei, să zic, atunci după 20 de ani ar trebui să nu mai primească nimic. Dar nu, va continua să primească pensie până când crapă, indiferent dacă asta se întâmplă la 100 de ani, pentru că sistemul se bazează pe faptul că majoritatea trăiesc mai puţin, aşa că cine moare la 70 de ani rămâne păgubit de stat, iar cine moare la 100 mănâncă şi banii altora. Aşa că ar trebui desfiinţat acest sistem tâmpit şi introduse pensii private: cum îţi aşterni, aşa dormi.

10. Să închei în forţă. Pensionarii se plâng în orice moment din zi în care nu mănâncă sau nu dorm (activităţile lor de bază, pe lângă cumpăratul de medicamente sau mersul la casa de pensii). Fie că se plâng din cauza banilor, din cauza sănătăţii, a generaţiilor oribile de azi sau din cauză că au fost treziţi de un telefon, asta este activitatea lor principală. De parcă i-ar păsa cuiva. Să fim serioşi, societatea în care trăim este una de tip Hobbes, războiul fiecăruia împotriva tuturor. Aşa că ar putea foarte bine să lase văicăreala şi să încerce să facă ceva, orice. Se plâng că nu au bani. Păi ce, noi avem? Sau spun că au probleme cu sănătatea. Şi ce, noi, dacă o să ajungem la vârsta lor, o să fim terminaţi, o să avem sănătatea distrusă, la câte chimicale băgăm în noi. Aşa că să ne lase în pace, să îşi vadă de viaţa lor, cum şi noi ar trebui să ne vedem de a noastră.

Sper că v-a plăcut =))))

duminică, 16 septembrie 2012

Admiterea la UPB

Nu ştiu cum de nu m-am gândit să fac un articol pentru cei interesaţi de admiterea la poli. Probabil toată lumea ştie că se dă mate şi fizică, pentru facultăţile mai bune, sau algebră şi trigonometrie, în cadrul secţiilor unde nu este aşa concurenţă, iar de curând s-a introdus la unele facultăţi admitere pe bază de dosar (ceea ce mi se pare complet stupid). Ideea e că examenul durează 3 ore pentru fiecare materie şi sunt 18 grile de rezolvat.

Câte ceva despre materia de examen. La algebră intră mai complicat doar polinoame şi câteva noţiuni legate de grupuri, oricum, foarte simple. La analiză, în principiu, intră cam toată materia de liceu. Eu nu m-am pregătit special pentru proba asta, am lucrat doar mate pentru bac, iar nivelul de la bac este mai ridicat decât cel de la admitere, aşa că nu trebuie să vă faceţi griji. La probă 15 grile le-am făcut în ceva gen 20 de minute, iar la cele 3 grile puţin mai grele am mai stat în jur de o oră (am greşit una, poate dacă stăteam mai mult mă prindeam, că nu era mare chestie).

La fizică mi-am făcut mai multe probleme, poate pentru că nu dădeam la bac, se dă din mecanică, electricitate şi termodinamică, eu am învăţat dintr-o carte special făcută de editura politehnicii, numai cu grile de fizică. Oricum, nivelul aici este mult sub bac, din 18 grile 17 erau numai de formulă, le-am făcut în 15 minute. O singură grilă nu am fost în stare să o fac, trebuia să ştiu transformarea stea-triunghi, doar că nu văzusem nicăieri asemenea probleme şi nu ştiam teoria respectivă. În fine, per total admiterea mi s-a părut destul de ok, în afară de stresul care era datorită faptului că ştiam că am voie să greşesc maxim 2 grile, totul a fost lejer. Multă baftă celor care dau admiterea în anii următori :)

sâmbătă, 15 septembrie 2012

Începe şcoala, dar nu şi pentru mine...


Acum câţiva ani văzusem un articol cu aproximativ acelaşi titlu, sau oricum, aceeaşi temă, şi m-a impresionat suficient pentru a scrie şi eu unul acum. Este prima oară în ultimii 13 ani când şcoala începe peste 2 zile, iar pentru mine asta nu mai înseamnă nimic. Sau bine, aproape nimic, o să mă duc şi eu la deschidere cu nişte foşti colegi, pentru a ne saluta profesorii. Întrebarea care se pune este următoarea: ce au însemnat aceşti 12 ani pentru mine şi pentru cei care au terminat? Ceea ce cred este că anii de şcoală reprezintă cea mai frumoasă parte din viaţa oricui, şi ori de câte ori îmi voi aminti de şcoală şi de liceu îmi voi aminti de acea perioadă a vieţii când eram, să zic aşa, mai inocent, fără multe griji, şi oarecum fericit.

Orice copil este fericit, chiar dacă nu realizează (vorbesc în general, nu zic că nu există şi copii defavorizaţi). Singurele lui griji sunt să ia note mari, să îşi facă temele, iar mai târziu se adaugă mici probleme sentimentale, care chiar dacă la vârsta aceea par ceva foarte grav, peste ani va realiza că de fapt nu era nimic serios. Un elev nu trebuie să muncească pentru bani, nici să îşi întreţină familia. Tot ce are de făcut este să stea la şcoală 6 ore pe zi, şi să se pregătească acasă încă puţin, pentru a face faţă la ore. Cine spune că adolescenţa şi copilăria nu sunt cele mai frumoase părţi ale vieţii înseamnă că încă este adolescent sau copil, pentru că altfel nu poate realiza ceea ce spune. Nu zic că restul vieţii nu este frumoasă, dar în adolescenţă şi în copilărie ai foarte puţine griji.

În timpul şcolii am învăţat cele mai importante informaţii legate de modul în care trebuie să mă comport, modul în care abordez situaţiile şi mai ales legate de modul în care văd lumea. După această perioadă nu cred că se mai adaugă decât nişte informaţii seci, care o să mă ajute în ceea ce fac, dar caracterul şi modul de a fi este în mare măsură format în timpul şcolii.

Cu toate acestea nu înseamnă că viaţa nu mai are farmec, o dată terminată această perioadă. Desigur, simt un oarecare gol că s-a terminat, mi-aş dori să dau timpul înapoi, poate, dar asta nu înseamnă că pot face asta, dacă aş continua să mă gândesc mereu la ce am pierdut nu aş putea să mai fiu fericit vreodată, aşa că trebuie să mă concentrez pe ce am de făcut de acum înainte, şi să şterg din preocupările mele ceea ce s-a întâmplat în trecut. Am auzit de curând pe cineva care spunea că viaţa fiecăruia dintre noi este o banalitate, la urma urmei, şi că nu ne ramâne să discutăm decât despre întâmplările banale din viaţa noastră, ce am mai făcut, cu cine ne-am mai întâlnit, ce am mai cumpărat, şi alte chestii mărunte lipsite de orice relevanţă. Trebuie să spun că am rămas oarecum şocat că cineva poate să creadă astfel, pentru că viaţa gândită ca o banalitate nu îţi oferă niciodată posibilitatea fericirii. Viaţa este o minune pe care mulţi dintre noi nu sunt în stare să o vadă, dacă am analiza ce se întâmplă în jurul nostru am rămâne fascinaţi, dar nu ne mai putem uita decât la banalităţile cotidiene, şi avem senzaţia că asta este totul... Viaţa este mult mai mult de atât, viaţa este o fascinaţie continuă, dacă am discuta doar despre ce extraordinară e viaţa şi despre elementele minunate pe care le conţine nu am termina niciodată. Dar noi preferăm să umplem timpul cu prostii, ne fascinează limbajul, cum ar spune Wittgenstein, şi preferăm să vorbim doar ca să ne auzim, să povestim diverse chestii fără nicio concluzie, doar de dragul de a le spune. Ceea ce mi se pare foarte trist. Şcoala ar fi trebuit să ne înveţe că viaţa este fascinantă, dar mulţi au transformat ideea de şcoală într-un chin, prin şcoală se gândesc doar la învăţat informaţii inutile pe dinafară, aşa că nu mai e de mirare că au ajuns să considere viaţa ceva banal.

Admit că şcoala are multe greşeli, dar cred că am reuşit să abordez aceşti ani în aşa fel încât să fiu cât mai câştigat. Am învăţat tot timpul doar la ce mi-a plăcut, iar la ce nu mi-a plăcut am învăţat fix de 2 ori pe semestru, la teste, ca după să uit tot (la biologie, de exemplu). Dar mi-a plăcut să îmi formez măcar o idee despre lumea care ne înconjoară, aşa că am învăţat de plăcere, pentru mine, şi nu am făcut din asta o obligaţie sau o muncă, mi-a făcut plăcere să învăţ.

Ca o concluzie, chiar dacă şcoala nu mai începe pentru mine sunt fericit să pot afirma că nu mi-am pierdut vremea degeaba în aceşti 12 ani, că am învăţat să mă comport, să interacţionez cu cei din jur, dar mai ales să descopăr că viaţa merită trăită, datorită suprizelor şi elementelor extraordinare pe care le întâlnim la fiecare pas, dar nu mai avem ochi pentru ele. V-aş spune să priviţi stelele, dar Bucureştiul este prea poluat pentru a mai putea observa vreo stea noaptea. Mergeţi la munte :)

luni, 10 septembrie 2012

De ce îmi place muzica metal

În acest articol voi încerca să dau anumite explicaţii celor cărora nu le place metalul în general, dar si metalului extrem, în particular. Pentru cei care cunosc, există două mari categorii în care se poate împărţi metalul. O categorie se numeşte "extreme metal", şi cuprinde stiluri ca thrash, doom, black, death şi derivatele acestora. Această categorie cuprinde o muzică agresivă, ceea ce se vede atât în versuri, dar şi în distorsul chitărilor sau în blast beat-uri (ritmuri foarte rapide de baterie) sau în growl-uri  (sau cum spun unii, "urletele alea"). Ei bine, nu cu această categorie vreau să încep, ci cu cea de-a doua, care cuprinde atât metalul tradiţional (heavy metal, power metal), cât şi stiluri mai noi (progressive metal), şi nu se folosesc growl-uri, blast beat-uri sau alte chestii de genul ăsta. Ce vreau eu să fac prin acest articol este să arăt, mai întâi, că acest tip de metal este ascultat de persoanele cu anumite cunoştinţe despre muzică, ba chiar de oameni intelectuali, apoi îmi voi justifica preferinţa personală pentru extreme metal.

Aşa cum am spus, vreau să arăt că metalul este o muzică oarecum cultă, pe care nu o pot înţelege decât cei cu studii în domeniul muzicii, sau măcar cei cu gusturi muzicale mai elevate, de obicei oamenii intelectuali. Sper că toată lumea este de acord că oamenii cu cel mai ridicat gust muzical, dacă pot spune aşa, ascultă muzică clasică. Toată copilăria mea, în loc să ascult ceea ce se dădea pe atunci la radio, am ascultat muzică clasică, am zeci de CD-uri în bibliotecă numai cu acest fel de muzică, şi pot spune că încă îmi place şi mai ascult uneori, când îmi mai amintesc. Cei care cântă la un instrument ştiu că cea mai complexă muzică este cea clasică, de aceea cine cântă la un instrument de obicei ascultă şi muzică clasică, pentru că asta se învaţă în toate şcolile de muzică. După ce am ascultat ani buni muzică clasică am trecut la jazz: swing, be-bop, apoi jazz fusion. Jazzul este foarte apropiat de muzica clasică, din punct de vedere muzical, ba chiar mai complex, se folosesc foarte multe moduri, scări muzicale si acorduri neutilizate de muzica clasică, apar studii de specialitate în ceea ce priveşte acordurile, progresiile şi relaţia acord-mod. Din punctul meu de vedere, jazzul a fost şi rămâne cel mai complex gen muzical, în ceea ce priveşte instrumentele. După ce am mai crescut, am început să devin obsedat de chitara electrică, m-a fascinat instrumentul şi am început să ascult melodii în care acest instrument este folosit. Iniţial ascultam jazz fusion, apoi blues, peste puţin timp am început să ascult Eric Clapton, iar într-un final am ajuns direct la heavy metal, trecând peste pasul intermediar care ar fi fost rockul clasic. Apoi am realizat că muzica heavy metal şi cea înrudită cu ea se inspiră foarte mult, ca instrumental, din canoanele muzicii clasice şi ale jazz-ului, prin progresii, acorduri şi moduri. Cine ştie muzică nu are cum să nu aprecieze melodii de o complexitate foarte ridicată, cum ar fi cele aparţinând metalului progresiv, făcute de muzicieni profesionişti, care au terminat universităţi renumite de muzică. Toţi oamenii care apreciază muzica de calitate ar trebui să aprecieze muzica metal, prin structura acesteia şi prin calitatea melodiilor.

Să vorbesc puţin despre muzica comercială, fie ea house, rap sau pop. În primul şi în primul rând, aceste stiluri abordează o muzică extrem de simplă, bazată pe 3-4 acorduri, în general aceleaşi progresii, iar în al doilea rând este compusă artificial, fără instrumente, doar cu ajutorul unor programe pe calculator, sau în cel mai bun caz cu niste sintetizatoare de sunet. Am fost într-o tabără vara asta şi auzeam nişte melodii house sau ceva de genul ăsta la radio, şi ce m-am gândit: hai să scot chitara şi să acompaniez. După vreo 5 melodii deja nu mai suportam, toate aveau 4 acorduri, si în absolut toate am întâlnit aceleaşi progresii, m-a şi întrebat cineva: auzi, da' nu cumva cânţi cam acelaşi lucru? Nu sunt absurd, nu spun că nu există melodii comerciale care pot fi drăguţe, dar asta doar dacă folosesc instrumente adevărate, iar vocile nu sunt modelate cu ajutorul calculatorului.

Acum câte ceva despre vocile întâlnite în metal. Majoritatea trupelor care au ajuns mari au nişte vocalişti cu adevărat excepţionali, şi mă refer aici la Robert Plant, Rob Halford, Bruce Dickinson  sau mulţi alţii, vocalişti cu o gamă vocală foarte largă. Deşi majoritatea vocaliştilor sunt bărbaţi ( ca de altfel şi instrumentiştii, ceea ce a făcut să se considere că metalul este o muzică, în general, masculină) există şi trupe care au niste vocaliste foarte bune, care cântă chiar muzică de operă, şi toată lumea a auzit de Nightwish, Epica, Within Temtation, sau multe alte trupe, care au nişte vocaliste de excepţie. Există chiar un gen numit metal simfonic, unde se folosesc chiar voci de operă, ceea ce mi se pare fenomenal, şi recomand tuturor să asculte Haggard.

OK, sper că am reuşit să justific de ce metalul este o muzică mai elevată, care nu poate fi ascultată şi înţeleasă decât de oameni cu studii muzicale sau cu un gust mai rafinat, în general oameni intelectuali. Acuma despre extreme metal. Mulţi oameni care ascultă heavy metal nu pot suporta metalul extrem, în special datorită vocilor de tip growl. Metalul extrem, din punct de vedere muzical, este mai puţin complex decât metalul tradiţional, dacă vorbim de doom sau de black, deşi când ne uităm la subgenuri cum ar fi technical death metal observăm o complexitate extraordinară a melodiilor. Cu toate astea, în general metalul extrem nu este chiar aşa de complex (cel puţin asta mi se pare mie). Totuşi metalul extrem are ceva ce metalul tradiţional nu are, transmite o anumită stare de spirit care nu poate fi regăsită în niciun alt stil muzical. Bine, o să spuneţi că au versuri legate de satanism, mutilare, moarte şi violenţă, dar eu vă răspund că nu ascult versurile la melodiile de genul ăsta, îmi place să consider vocea un alt instrument, şi încerc să ignor semnificaţia versurilor (asta pentru că şi eu sunt, oarecum, un muzician). Poate că metalul extrem e mai greu de înţeles, sau chiar de agreat, şi nici nu pot face un demers raţional prin care să pot convinge pe cineva că metalul extrem e o muzică interesantă. Dacă am scoate chitările din priză aţi vedea că din punct de vedere al melodiei metalul extrem este, totuşi, o muzică elaborată (bine, nu comparăm cu progresiv, dar totuşi, mult mai elaborată decât alte genuri). Deşi growl poate face multă lume şi nu este nevoie de o voce extraordinară,  mie îmi place să ascult muzică ce conţine growl. Iniţial nici eu nu suportam acest mod de a cânta, dar ascultând mai multe melodii am ajuns la concluzia că este chiar interesant. Oricum, probabil ideal este să se combine growlul cu clean vocals, aşa cum fac unele trupe cum ar fi Opeth.

Sper că am reuşit să fac o viziune de ansamblu asupra metalului, sper că am arătat de ce merită ascultat, iar în continuare las câteva melodii care merită ascultate.






duminică, 9 septembrie 2012

Cum raţionalizăm iubirea (ca eros)


Am promis pe celălalt blog că voi face un articol legat de abordarea raţională a erosului, iar în urma unui curs la care am asistat săptămâna asta mi-am amintit de acest articol. În cursul respectiv era vorba că ştiinţa naturalizează inclusiv fenomenele supranaturale, şi că putem discuta în mod ştiinţific despre orice. Acuma nu zic că vă pot da o metodă exactă de a aborda iubirea şi că nu puteţi greşi, dar în orice caz, cred ca pot vorbi despre eros în termeni aproape ştiinţifici, şi pot să dau anumite "sfaturi", dacă se pot da la modul general.

Aş putea să dau definiţii pentru eros, unele mai bune, altele mai proaste, dar eu vă spun ceva mai interesant: iubirea este un triunghi. Nu ştiu câţi au mai auzit teoria asta, dar mie mi se pare perfect adevărată. Fiecare dintre cele 3 vârfuri ale triunghiului definesc caracteristici ale iubirii: prietenia, angajamentul şi pasiunea. Să luăm pe rând cele 3 proprietăţi. Despre prietenie am mai discutat, este evident vorba despre prietenia cea mai înaltă, friendship of character, în sensul că eşti atras de caracterul celuilalt şi îţi place să stai în prezenţa lui, simţi că îi poţi spune orice şi te poţi baza pe el. Angajamentul reprezintă decizia făcută raţional de a sta cu celălalt indiferent ce se va întâmpla, iar pasiunea... cred că ştie oricine ce înseamnă, este componenta "fizică" a unei relaţii, care probabil în viziunea lui Freud este cea mai importantă.

În funcţie de caracteristica dominantă, se pot obţine 7 tipuri posibile de dragoste (ca la submulţimi, 2^3-1, pt ca nu poate exista dragoste corespunzătoare submulţimii vide). Să analizez pe rând toate cele 7 tipuri de dragoste.

1. Domină prietenia, avem de a face cu dragoste simpatetică. Acest tip de dragoste este specifică mai ales copiilor şi adolescenţilor, care găsesc o persoană în care au încredere şi le place să stea unul cu celălalt, dar nu se angajează în ceva serios, şi nici nu sunt interesaţi de componenta pasională, sau pur şi simplu nu simt o atracţie de natură sexuală foarte ridicată. Acest tip de dragoste se va duce la prima piedică, este suficient să apară o ceartă mai serioasă ca să se termine totul.

2.  Domină angajamentul, avem de a face cu aşa numita dragoste raţională. Acest tip de dragoste este specific căsătoriilor din interes, care chiar dacă sunt lipsite de orice fel de afecţiune au şanse foarte mari să rămână aşa. Nu înseamnă că prietenia trebuie să lipsească, dar ceea ce face ca 2 oameni să stea împreună în acest tip de dragoste este angajamentul, preocupări şi interese comune.

3. Domină pasiunea, avem de a face cu o dragoste oarbă, lipsită de angajament sau de prietenie. Acest tip este specific aşa numitei "dragoste la prima vedere", unde nu este vorba de o dragoste în adevăratul sens al cuvântului, ci de o atracţie sexuală foarte puternică, ce creează aparenţa că ţii la persoana respectivă, chiar dacă scopul este altul. Evident, şansele ca acest tip de dragoste să reziste sunt minime, cum va dispărea acea persoană va dispărea şi tensiunea sexuală.

4. Domină prietenia şi pasiunea, avem de a face cu dragostea de tip romantic, specifică adolescenţilor şi tinerilor. Persoanele implicate simt atracţie sexuală una faţă de cealaltă, le place caracterul celuilalt şi au încredere în acesta, dar nu sunt angajate în ceva serios, de aceea de multe ori acest tip de dragoste se duce, când drumurile celor 2 ajung să se despartă, persoanele în cauză hotărăsc că e mai bine să rupă relaţia, chiar dacă se înţeleg bine. Oricum, în timp este posibil să apară şi angajamentul, ceea ce face acest tip de dragoste unul cu şanse mai mari de reuşită decât altele.

5. Domină pasiunea şi angajamentul, avem de a face cu dragostea prostească. Să dau un exemplu, doi oameni care au trecut printr-un divorţ se cunosc, simt atracţie sexuală unul faţă de celălalt, şi din cauză că amândoi au trecut printr-o perioadă grea decid să se căsătorească, fiind convinşi că e bine să fie împreună. Peste un an ajung să divorţeze, deoarece căsătoria lor nu avea la bază prietenia şi încrederea dintre ei, de aceea acest tip de dragoste, pe lângă că e aproape imposibil să reziste, cauzează şi cea mai mare suferinţă, întrucât trebuie să accepţi că angajamentul făcut iniţial a fost o decizie proastă.

6. Domină prietenia şi angajamentul, avem de a face cu dragostea de tip matrimonial. Acest tip de dragoste se întâlneşte la persoanele căstătorite de ceva timp, care au o prietenie sinceră între ei, şi au anumite motive care îi angajează la acea relaţie (copii, interese, etc). Chiar dacă pasiunea a dispărut dintre cei doi, acest tip de dragoste are mari şanse să rămână, fiind caracteristică în majoritatea căsătoriilor.

7.  Toate cele trei caracteristici sunt prezente, în măsură aproximativ egală. Avem de a face cu dragostea perfectă, către care aspiră toată lumea, dar care este destul de greu atins, şi oricum, în principiu doar pentru o perioadă limitată, pasiunea dispare o dată cu timpul, această chestie este demonstrată. Dragostea, în general, se spune că scade o dată cu timpul, datorită pasiunii care scade. Angajamentul şi prietenia pot rămâne, în general, constante.

Cam asta ar fi despre cele 7 tipuri de dragoste. Doar că lucrurile nu sunt atât de simple, deşi sunt 7 tipuri de triunghiuri acestea pot varia destul de mult.  Să presupunem că fiecare latură reprezintă una din cele 3 caracteristici. Pot fi doua triunghiuri pentru care latura corespunzătoare pasiunii să fie dominantă, să zicem, dar unul să aibă această latură mai mare, comparativ cu celălalt triunghi. Triunghiurile variază, deci, şi în funcţie de intensitatea prieteniei, a angajamentului sau a pasiunii.De ce este foarte greu să se ajungă la dragostea perfectă? Altfel spus, de ce mulţi ajung să se despartă? Răspunsul este simplu, într-o relaţie nu există un singur triunghi, ci vreo 3... Aşa ca o paranteză, e amuzant cum apar cifrele basmice, 3, 7 :) De ce spun că există 3 triunghiuri? Există, pe de o parte, triunghiul real al relaţiei, care este unic, dar există triunghiul ideal al lui şi triunghiul ideal al ei. Triunghiul real este un fel de compunere dintre triunghiul privit din perspectiva lui şi triunghiul privit din perspectiva ei, dar nu există decât un singur triunghi corespunzător realităţii. Pentru a se ajunge la compatibilitate ar trebui ca triunghiul ideal al lui si cel ideal al fetei să coincidă cu cel real...Angajamentul şi prietenia trebuie să se regăsească reprezentate destul de bine, chiar dacă cele 3 triunghiuri coincid, aşa că privind din această perspectivă dragostea perfectă pare deja ceva imposibil.

Încă ceva, triunghiurile pot evolua în timp, iar pentru exemplificare voi analiza un caz fictiv, o relaţie între două persoane şi cum au evoluat cele două triunghiuri. Să presupunem că B a cunoscut-o pe F, cei doi au început să vorbească din ce în ce mai des, iar la un moment dat au decis să fie împreună. La momentul respectiv, triunghiurile celor doi coincideau, în mare măsură, fiind vorba de o dragoste simpatetică, în care pasiunea este destul de bine reprezentată. Pe măsură ce a trecut timpul, triunghiul a suferit nişte schimbări. Privind din perspectiva lui B s-a intensificat angajamentul, iar prietenia a început să scadă, el simţind că F îi arată o oarecare lipsă de încredere. În schimb, pentru F pasiunea a scăzut, aşa încât triunghiul rezultat a ajuns să fie aproape inexistent, la B fiind prezente angajamentul şi pasiunea, iar la F doar prietenia, deci niciuna dintre cele 3 componente nefiind prezentă la amândoi. Dându-şi seama de diferenţele dintre cei doi, B şi F au decis să se despartă, ba chiar mai mult, prietenia fiind prezentă doar în cazul lui F, au încetat orice fel de legătură.

Ca o concluzie, este bine să analizaţi din când în când ce se mai întâmplă cu triunghiurile, iar dacă prietenia este reprezentată suficient de bine ar trebui să discutaţi cu celălalt cum stau sentimentele voastre, pentru a putea îndrepta eventualele neajunsuri, a evita consilierea psihologice, şi în cele din urmă chiar despărţirea.
Mult noroc :)

sâmbătă, 8 septembrie 2012

Ce vreau să realizez cu blogul ăsta

Că tot nu am ce face acasă m-am gândit să mai scriu câteva rânduri. Ce vreau să realizez cu blogul e destul de simplu de înţeles, vreau să apară primul la căutare google atunci când tastezi student la poli. Momentan sunt destul de jos, dar sunt sigur că prin muncă şi perseverenţă voi aduce blogul pe primul loc. :)

 Problema ar fi că sunt mult mai puţini interesaţi despre detalii legate de facultate decât cei interesaţi de liceu, poate părea paradoxal, dar copiii de 14-15 ani sunt disperaţi să socializeze şi caută diverse informaţii, aşa că blogul despre Vianu avea un număr impresionant de vizitatori, având în vedere că aborda un domeniu restrâns. Acum vreau să scriu mai multe articole, pe diverse teme, şi sper să ajung cu acest blog la vizualizările celuilalt.

joi, 6 septembrie 2012

Curs de filosofie...

Am fost săptămâna asta la un curs de filosofie, cu un titlu foarte pretenţios: teism versus ateism. Trecând peste faptul că între cei doi termeni nu se poate pune "versus", pentru că nu există o comparaţie posibilă a celor două, orice argument putând fi interpretat în ambele moduri, cursul acesta m-a cam dezamăgit.O să iau acum toate zilele şi voi face o scurtă prezentare a ceea ce a fost acolo.

În prima zi prima prelegere a ţinut-o însuşi decanul facultăţii. Trecând peste faptul că parea destul de nehotărât, se cam bâlbâia şi nu părea stăpân pe subiect, subiectul pe care a încercat să-l atingă, raţiune publică şi credinţă, a fost tratat ca pentru nişte elevi care abia acum sunt la primul lor contact cu filosofia. A făcut o clasificare a unor posibile abordări ale lui Dumnezeu complet superficială, ceva la modul Dumnezeu  cel sfânt, Dumnezeu cel supranatural, Dumnezeu cel care a creat lumea, Dumnezeu dincolo de experienţa noastră, pur şi simplu nu mi-a venit să cred, era o împărţire clară: transcendent sau imanent... Ok, am zis că poate a fost ceva mai lejer, fiind prima prelegere. A doua prelegere a fost relativ ok, erau prezentate nişte argumente pentru existenţa lui Dumnezeu date de Toma d'Aquino, apoi era prezentat teismul clasic în comparaţie cu teismul de proces (sau panteism, cam asta era ideea). Nu mai comentez că Heraclit si Platon erau băgaţi în aceeasi oală, să spunem că a fost ok. Ultima prelegere a fost legată de epistemologie, nu a atins foarte tare tema din păcate, dar ceea ce s-a spus era ok, erau nişte informaţii cât de cât interesante.

Ce mi s-a părut foarte aiurea era modul în care reacţiona audienţa, nu îmi venea să cred, oameni mari şi fără minte... Parcă fiecare voia să spună ce are pe suflet, indiferent dacă are legătură cu tema. Să dau un exemplu, după prelegerea decanului s-a ridicat un tip şi a spus că el crede că ştiinţa şi religia sunt o afacere. Iar decanul, în loc să îi spună că e în afara subiectului, i-a dat dreptate...

În a doua zi au fost două persoane care au vorbit total, total în afara temei. Un inginer (chiar de la automatică) a vorbit despre tehnologii, supercalculatoare şi automatizări, iar un medic a vorbit despre nişte concepţii asupra omului de-a lungul istoriei. A mai fost o prelegere destul de interesantă, în care era vorba de faptul că ştiinţa naturalizează, fenomenele supranaturale putând fi tratate în manieră ştiinţifică. Ultima prelegere a fost cea mai bună din toate zilele, a venit un diacon care avea specializări în mate, fizică, psihologie, teologie şi filosofie şi a vorbit despre descoperiri recente ale fizicii, nu a pronunţat niciodată numele Dumnezeu, în schimb te făcea să te gândeşti că toate aceste descoperiri arată că lumea nu este creată la întâmplare. Tot respectul pentru acest om.

O fază amuzantă a fost la un moment dat când medicul i-a spus cuiva că nu îi doreşte să aibă schizofrenici sau depresivi în familie (asta după ce comentase aiurea), la care ăla a răspuns că de asta e fericit de fiecare dată când se uită în oglindă. Medicul nu a rămas fără răspuns, i-a spus că cine e schizofrenic nu ştie că este aşa.

Miercuri s-au prezentat nişte argumente în favoarea existenţei lui Dumnezeu. Primul profesor a prezentat un argument propriu, inspirat de un argument dat de Kant. Deşi avea un concept cu care eu nu sunt de acord, greşeli morale inevitabile şi de neiertat, prelegerea a fost ok. Ce cred eu e că nu există greşeli pe care să nu ni le putem ierta tot restul vieţii, dar asta rămâne totuşi ceva subiectiv. Al doilea profesor a vorbit despre argumentul eutaxiologic (legat de ordine), în comparaţie cu argumentul teleologic (telos = scop). Ultimul profesor, deşi avea 3 doctorate, în arhitectură, teologie şi filosofie, a abordat un subiect fără mare legătură, ca să nu zic chiar fără legătură, cu tema: arhitectura memoriei. Mi s-a părut foarte plictisitor şi din păcate nu am fost deloc impresionat.

La sfârşitul zilei ar fi trebuit să fie o masă rotundă, o dezbatere cu un profesor foarte bun, din câte am auzit, care din păcate nu a mai venit, ceea ce de asemenea m-a cam dezamăgit. Oricum, nu îmi pare aşa rău având în vedere de mulţimea de fanatici din sală, care nu puteau concepe că există şi alte păreri în afară de cea a lor, indiferent de ce natură.

Joi a venit o profesoară de biologie care a dat nişte argumente de natură ateistă, fiind de altfel singura care a abordat această latură, deşi în mod normal trebuia să fie mai multe discuţii legate de ateism. În fine, păcat că a spus despre Kant că ar fi raţionalist, în rest prezentarea ei a fost destul de bună. După a venit un preot, dar genul acela de om închis şi care nu acceptă să fie contrazis, care în loc să spună ceva interesant s-a apucat să ţină o predică din aceea plictisitoare, cu comentarii pe marginea Bibliei. Şi ca să fie complet şi-a şi citit prelegerea, ceea ce mi s-a părut sub orice critică. Când a venit pauza de masă el încă vorbea, aşa că jumătate din sală a plecat, dar au existat suficienţi obsedaţi care au rămas acolo încă o oră să îi pună întrebări. Următoarea prelegere a fost ţinută de un preot catolic, decanul facultăţii de teologie romano-catolică, mi-a plăcut oarecum modul în care a vorbit, deşi părea mason, vorbea despre ecumenism şi încerca să convingă sala că acesta este visul de aur al omenirii, ca să spun aşa. Ultima prelegere nu mi-a fost clar ce a vrut să spună, s-a prezentat viaţa sfântului Bernard de către un profesor de limbi străine, fiind deja târziu nu am mai stat până la capăt.

Mâine sper să fie ceva interesant, e un curs intitulat "Dumnezeu a murit demult. Cum scăpăm de infinit". Dacă nici acest curs nu este bun pot spune că părăsesc această "şcoală de vară" destul de dezamăgit.

L.E.: Am fost azi la curs, tipul cu "Dumnezeu a murit" a fost absolut genial, nu încerc să descriu exact ideea lui, dar voi prezenta ideea generală. Pornind de la premisa că există lumi epistemologice diferite, care nu pot interacţiona una cu cealaltă, se rezolvă toate problemele de genul interacţiunea minte-corp, interacţia micro-macro, etc, înainte de big bang fiind o lume epistemologică în care spaţiul şi timpul nu existau. Apoi a luat cele 4 antinomii ale lui Kant şi le-a făcut praf pe toate, majoritatea au rămas pur şi simplu cu gura căscată, era ceva foarte ambiguu, şi totuşi imposibil de contrazis din punct de vedere logic. După a venit cineva şi a prezentat argumentul ontologic sub forma logicii predicatelor, ceea ce mi s-a părut destul de interesant. La sfârşit mai era un singur curs, ţinut de un profesor de sociologie, dar nu am mai rămas, aşa că nu pot spune cum a fost. Oricum, ziua de azi m-a făcut să mă simt bine.

Profesorul care a organizat totul a spus la sfârşit că nu crede că va mai exista un astfel de curs, din cauza celor din sală, care s-au comportat total neadecvat. Asta observasem şi eu, chiar mă miram de ce nu ia nimeni atitudine, dar acum chiar pot spune că sunt mulţumit, a fost o experienţă interesantă. Cred că voi evita de acum discuţiile despre religie, am avut parte de prea multe şi nu vreau să argumentez cu persoane care nu ştiu despre ce e vorba.

joi, 23 august 2012

Hai încă o postare

Mă cam plictisesc pe acasă, aşa că am zis să mai postez ceva. Şi evident, cum se vorbeşte doar despre referendum, o să spun şi eu două vorbe. Nu spun că ţin cu cineva, până la urmă toţi sunt o apă şi un pământ, dar totuşi... USL-ul este chiar sub orice critică. Suntem singura ţară în care socialiştii şi liberalii, cele 2 curente opuse ale democraţiei, îşi dau mâna pentru a lupta împotriva singurului partid care a încercat să schimbe ceva. Îmi pare bine că nu s-a aprobat referendumul, dar asta nu înseamnă nimic, în 2014 prostimea va vota USL, iar atunci o să vadă ei ce înseamnă dictatura în adevăratul sens al cuvântului... Cine ştie, poate peste 50 de ani o să avem şi noi democraţie, deşi mă îndoiesc din ce în ce mai tare.

Dacă ar fi eu să fac legea în ţara asta aş aduce un regim de extremă dreapta... Nu zic să fie chiar extrem-extrem, dar s-ar impune nişte legi serioase în privinţa ţiganilor şi a oamenilor fără educaţie... Aş schimba sistemul de învăţământ, l-aş face mult mai dur, în aşa fel încât să nu termine mai mult de 20% din oameni facultatea, iar doar acei oameni să aibă drept de vot. De asemenea, nu aş da drept de vot pensionarilor, ăia votează pentru că au primit un mic şi o bere gratis, să fim serioşi.. Ţiganii ar trebui puşi să muncească la liniile de metrou şi la autostrăzi, să facă şi ei ceva util pentru ţara asta... Aş schimba şi pedepsele date pentru diferite fapte, de exemplu în loc de închisoare pe viaţă, ceea ce înseamnă cheltuială pe banii statului, aş pune puşcăriaşii să muncească 10 ore pe zi la chestii gen canalul Dunăre - Marea Neagră. Plus că nu mi se pare corect să primeşti aceeaşi pedeapsă dacă ai omorât pe cineva de 90 de ani sau pe cineva de 18 ani, ar trebui ca pedeapsa în cazul al 2-lea să fie mult mai mare, gen închisoare pe viaţă, pentru că tu îi iei toată viaţa persoanei respective, în schimb în primul caz ar trebui să fie ceva gen 5-7 ani, cam cât ar mai fi trăit persoana respectivă.  Mi se par multe chestii nedrepte în ţara asta, şi în general peste tot, dar asta e.

O chestie minoră, dar importantă: câinii vagabonzi. Ar trebui omorâţi toţi şi desfiinţate toate adăposturile, dacă sunt buni samariteni care vor să îi ia acasă foarte bine, dacă nu ghinion, statul are cheltuieli mai importante decât adăposturi pentru animale, mai bine se mai construieşte un orfelinat ceva, în loc să se bage atâţia bani în câini. Sunt atâţia copii abandonaţi pe stradă, pe ăia nu îi vede nimeni, bine că pupăm în fund toţi câinii de pe stradă..

Şi ar fi multe de spus... Ar trebui să scadă dramatic numărul politicienilor, care nu ştiu decât să fure şi să mintă, iar banii să fie băgaţi în chestii mai importante, cum ar fi spitalele şi sistemul sanitar.. În fine, ne descurcăm şi noi cum putem, într-o lume fără ideal şi fără principii.

duminică, 19 august 2012

Sunt student!

Am făcut-o şi pe asta! Am ajuns la facultate, şi nu oriunde, ci la Politehnică, probabil una din singurele facultăţi care au mai rămas ok din ţara asta. Nu sunt aşa şmecher ca alţii, nu studiez nici în Germania, nici în State, nici măcar în Anglia, unde se duce absolut oricine... Studiez la mine în ţară, pentru că aici mă simt cel mai bine, pentru că voi avea parte de un învăţământ, sper eu, decent, deşi toata lumea se grăbeşte să dea în cap învăţământului nostru, şi mai ales pentru că nu vreau să am de plătit toată viaţa rată la statul  sau altundeva, pentru taxa din timpul facultăţii. Oricum, cine vrea să înveţe învaţă oricum, asta eenglez clar.

Sunt tânăr, liber, fără bani şi fără prejudecăţi, am multe ambiţii şi sper să fac ceva cu viaţa mea. Nu depind de nimeni şi de nimic, sunt doar Eu, şi asemenea lui Blaga mi-aş dori ca munţii să îmi dea un trup, pentru a-mi putea exprima mai bine sentimentele. Poate am multe defecte, dar sunt mândru de mine pentru că pot afirma că sunt sincer. Nu îmi place să mint nici pe cei din jurul meu, nici pe mine, aşa cum fac mai toţi în ziua de azi. Ne minţim părinţii, ne minţim prietenii, dar mai ales ne minţim pe noi, fără niciun rost... Ar trebui să avem curajul să înfruntăm realitatea aşa cum este. Viaţa nu e uşoară, ba dimpotrivă. Aşa ca un exemplu, în viaţa cuiva nunta este o singură dată (sau cel puţin aşa ar trebui să fie), în schimb înmormântări sunt mult mai dese...

De ce am ales să merg la Calculatoare? Sincer să fiu nici eu nu ştiu exact. Am auzit că aici iese banu', şi având în vedere că mai ştiu ceva mate şi ceva info m-am gândit să merg aici. Evident că nu e ceea ce îmi place cel mai mult, dacă era să fac ceva ce mă făcea fericit acum aş fi fost probabil într-o orchestră, sau dacă nu student la psihologie sau filosofie, nu ştiu exact. Viaţa ne pune să alegem, şi nu există cale de mijloc, vrei X sau non-X, e principiul terţului exclus, altă variantă nu se poate. Oricât am încerca să le privim dialectic nu vom reuşi decât să ne aburim, alegerile în viaţă trebuie să fie clare şi să nu lase loc de întoarceri.

Ce vreau cu blogul ăsta? N-am nicio idee. Am zis să fac un blog ceva mai personal, în care să nu scriu doar despre ce se întâmplă în facultate, cum am făcut în liceu. Probabil o să scriu mai multe chestii, gânduri care mă preocupă, melodii interesante, nu ştiu, orice, probabil chiar şi politică, deşi ce e în România numai politică nu se numeşte, e un fel de cocină unde cine intră ştie clar în ce s-a băgat.

În fine, până una alta mai am câteva săptămâni de vacanţă, în care voi alege probabil să fac... nimic. Nici măcar nu îmi cunosc viitorii colegi, îi pot număra pe degete pe cei pe care îi ştiu, dar sincer nu mă interesează, nu mă aştept să găsesc prieteni adevăraţi sau alte chestii, pur şi simplu voi fi în aceleaşi situaţii cu alţi oameni, iar împrejurările ne vor unii pe parcursul celor 4 ani. Sau cine ştie, poate chiar voi găsi, speranţa moare ultima.