luni, 9 septembrie 2019

Opt zile, trei vârfuri alpine

În vara asta am fost prin Alpi în vacanţă cu gândul de a merge pe Grossglockner şi pe Triglav. Între timp, am schimbat planul pe parcurs şi am făcut şi Marmolada. Cum s-a întamplat? Bianca m-a întrebat dacă vreau să vin cu ea în Alpi în concediu să mergem pe Gross. Având în vedere că ratasem Mont Blancul pentru 1 oră de mers, am zis ok, sigur, poate iese ceva frumos de data asta. Ştiam despre vârf că este un pic tehnic, dar m-am uitat pe youtube şi am văzut ca ai asigurări fixe peste tot pe traseu, aşa că am acceptat. Am plecat din România într-o zi de marţi. Eu aş fi vrut să mergem cu avionul dar Bianca a zis că pentru ea e mai comfortabl sa mergem cu maşina, eu oricum n-am carnet şi nu pot spune că sunt fan călătorii foarte lungi cu maşina, dar ea a venit cu ideea aşa că am fost de acord cu asta (sau cum ar zice Bianca, am avut şofer de lux). Oricum, fără maşină era greu spre imposibil să fi făcut toate cele 3 vârfuri în timp util, ar fi necesitat destule schimbări de avion, etc, aşa ca per total a fost mai bine. Am ajuns în staţiunea Kals miercuri, ne-am cazat acolo la cort (scumpe campingurile străinilor, în jur de 15-20 de euro pe zi ca să îţi pui cortul pe iarbă şi să ai acces la budă si la duş, incredibil).  Vremea se anunţa urâtă în fiecare zi, nu părea să avem noroc, era prognoză de ploaie cu fulgere în fiecare zi din următoarele 2 saptămâni.  Ne-am trezit joi dimineaţă la 5, ne gândeam să facem traseul one take, dar când am văzut ce nori sunt şi ce densă era ceaţa am abandonat ideea, mai ales ca eram destul de obosiţi. Am decis totusi să plecăm pe la prânz să facem o recunoaştere, dar am plecat totuşi cu tot echipamentul la noi în caz că cine ştie, prindem vreme bună. Aveam oricum rezervare la Erzherzog la 3400m, am zis ca poate ajungem până acolo în timp util.

Am mers cu maşina pe serpentine până am ajuns la baza traseului. Nu prea aveam idee pe unde sa o luam, stiam doar ca trebuie sa ajungem la Studlhutte, am intrebat lumea, erau totusi marcaje si vremea a fost buna. Pana la Studlhutte nimic complicat, un pic abrupt dar in rest o urcare destul de usoara. Acolo vremea incepuse sa se strice, Bianca a zis sa mai asteptam o ora sa vedem ce se intampla, eu i-am zis la modul it is now or never, ori plecam la Erzherzog ori nu mai avem timp, mai ales ca ne spusesera sa ajungem pana la 18 acolo, si era deja ora 15. Era un pic rea vremea, statea sa ploua si era ceata, asa ca am decis sa ne cazam la Studlhutte şi sa mergem a doua zi când pleacă toată lumea. Ne-am trezit la 5 şi am plecat pe traseu pe ruta normală. Când am auzit că şi Bianca zice Doamne ajută să nu prindem vreme proastă am zis că e clar, o să ajungem cu bine, nu ne lasă Dumnezeu să ne rătăcim pe acolo. După vreo 30 de minute de mers am dat de o zonă de gheţar dar foarte scurtă, doar am traversat gheţarul şi am intrat pe zonă de via ferrata. Am ales prost să ne păstrăm colţarii pe via ferrata şi ne-am chinuit destul până la cabană. De acolo a mai urmat o porţiune de gheţar, apoi urma porţiunea finală de via ferrata, destul de nasoală, aş zice că cel puţin cu 50% mai naşpa decât creasta craiului, dar măcar aveai stâlpi în care să te asiguri. Am mers cu coardă la noi, pe urcare mergeam eu în faţă, asiguram la următorul stâlp, o aşteptam pe Bianca şi tot aşa, nu era foarte greu dar a durat foarte mult, mai ales că mulţi deja se întorceau de pe vârf, dormiseră la Erz, şi a fost destul de mare ambuteiaj. Eram cam singurii de acolo fără ghid, majoritatea veniseră cu un ghid atestat. Mai dădusem de o echipă de români la Studlhutte, ei au făcut ruta tehnică, prin Studlgrat, ne-am întâlnit cu ei pe vârf la 3800m şi am făcut poză (din păcate nu ni le-au mai trimis). La întoarcere s-a stricat un pic vremea, iar pe final Bianca a vrut să facă rapel într-o zonă unde i se părea un pic mai riscant, s-a încurcat coarda şi când a pus-o pentru rapel şi când a dat-o jos, aşa că am pierdut vreo 30 de minute, timp în care eu deja mă panicasem că ne prinde ploaia. Vremea se stricase destul de nasol, plouase, gheţarul se topise într-un timp foarte scurt, aşa că am mers pe gheaţă amestecată cu apă, un teren destul de nasol. La Erz cand am ajuns era deja frig, i-am zis din nou Biancăi că it is now or never, ori coborâm ori rămânem acolo - am decis să coborâm, n-am avut mult timp ceaţă, din fericire, şi am ajuns înapoi în siguranţă, atâta că ne-a prins ploaia pe ultima oră. Per total un vârf destul de accesibil, îl recomand oricărei persoane care se simte safe pe un traseu de genul creasta Pietrei Craiului.


                                                          Grossglockner summit

Următoarea oprire a fost în Slovenia, să mergem pe Triglav. Am ajuns sâmbătă seară la Camp Spik, foarte mişto campingul, deşi enorm de scump (18 euro de om, ejnebun, găseşti hotel la banii ăştia). Am optat pentru ruta cea mai simplă, prin Krma Valley. Duminică am fost în recunoaştere şi luni am făcut traseul. Până la baza traseului am mers cu maşina pe un drum relativ nasol, de ţară. De acolo urma o urcare foarte abruptă până la ceva refugiu/ cabană părăsită, apoi o urcare pe grohotiş/ pietriş până la cabana de unde începea porţiunea finală de via ferrata. Am tras foarte tare de Bianca deoarece se anunţau furtuni cu fulgere după ora 14, am plecat de dimineaţă de la 6, dar culmea că după ce am tras tare de ea am avut eu ceva probleme de la efort/ altitudine/ stomac, n-am înţeles exact de ce, însoţite, evident, şi de o uşoară anxietate, aşa că până pe vârf am mers mai mult în transă, Bianca se speriase un pic dar eu eram obişnuit cu senzaţia, nu era prima oară când mergeam aşa în anxietate. Evident, pe vârf toate problemele au trecut şi am putut merge înapoi fără stres. Poate era şi de la altitudine, nu zic, deşi nu e foarte înalt Triglavul (2800m). Ultima oră a fost pe ploaie cu fulgere, am fugit să scăpăm de zona de risc, din fericire eram deja destul de jos, dar tot a fost puţin riscant, mai ales că se vedeau arcuri electrice în apropierea noastră, aşa că alergam şi mă rugam să nu ne lovească fulgerele. Am trecut cu bine şi peste aventura asta, şi între timp mi-a venit mie o idee genială, ce-ar fi dacă am mai face un vârf? Era de abia luni şi mă gândeam că până se termina concediul mai era mult şi nu voiam să pierdem timpul. Bianca mi-a zis că Dolomitii sunt destul de aproape, am întrebat-o care e cel mai înalt de acolo, mi-a zis că Marmolada, şi aşa s-a decis următoarea distracţie.


                                                                   Triglav summit

Marmolada mi-a plăcut cel mai mult, am mers prin Passo Fedaia, care deja e la 2000 de metri, aşa că până la 3300 nu era foarte mult de urcat. Prima parte e foarte lejeră, se urcă pe un drum un pic abrupt dar fără probleme. Din nou, am plecat de dimineaţă, pentru ca ploaia cu fulgere era anunţată în continuare. După zona simplă se ajunge la o porţiune de gheţar cu foarte multe crevase şi foarte mari, dar din fericire se vedeau urme şi părea destul de safe treaba. Am mers legaţi în coardă dar sincer nu cred că era nevoie (oricum dacă era să cad eu în vreo crevasă greu de crezut că m-ar fi putut ţine Bianca în pioletul ei tehnic, mult mai mari şansele erau să cădem amândoi... invers,ea fiind mai uşoară era o şansă mai mare să o pot ţine eu, dar tot mică). A urmat apoi o porţiune de via ferrata relativ uşoară, mai puţin fix prima parte de 5 metri, care în mod normal putea fi evitată pe gheţar, dar se stricase foarte rău şi era o crevasă imensă, aşa că în loc să mergi pe gheţar trebuia să te caţeri pe o stâncă verticală, un pic udă, cu o funie pusă acolo de o asigurare care nu era foarte stabilă. M-am urcat ţinându-mă de coarda pusă de ei, n-am avut mari probleme, dar fără aia ar fi fost foarte greu, nu prea aveai prize pe stâncă, aşa că pot considera că a fost cea mai naşpa bucată pe care am făcut-o în această vacanţă. Iar dacă se rupea asigurarea şi dădeam drumul la frânghie, puteam sa cad în crevasă. Nişte francezi ne-au zis că italienii special n-au bagat pe acolo cabluri de ferrata, să îţi fie frică şi să mergi cu ghid. Erau destui şi aici cu ghid, ce e drept. După acea porţiune n-a mai fost nimic complicat şi am ajuns pe vârf. La coborâre, Bianca a ţinut să facă rapel pe porţiunea nasoală şi să mă fileze pe mine, eu m-am ofticat destul de rău pe moment pentru că iar s-a încurcat coarda (fiind de 60m, ar fi fost bună una de 30 dar nu aveam), aşa că am pierdut iar o grămadă de timp. De data asta avea totuşi o scuză, dacă se rupea asigurarea de care era prinsă coarda lor (şi era posibil, că nu era prea stabilă), te panicai şi dădeai drumul la coardă şi puteai să cazi în crevasă. Mai făceau şi alţii rapel, dar au fost şi care au mers fără. Până la urmă am înţeles-o că a avut motivele ei, a fost mai safe aşa per total, deşi cred că se putea coborî fără mari probleme şi folosind coarda pusă de italieni. Din cauza rapelului ne-a prins ploaia din nou pe ultima coborâre, fără fulgere de data asta, aşa că am ajuns uzi la maşină. Per total un vârf frumos şi destul de uşor.


                                                                 Marmolada summit

Şi cam asta a fost, poate mai sunt doritori de asemenea distracţii, în principiu zonele sunt sigure, sunt asigurate bine şi daca mergi cu grijă n-ar trebui să fie probleme şi nici nevoie de ghid (cel puţin dacă e vreme ok şi nu e ceaţă).