Contrar aparenţelor, profii ne stimulează creativitatea. Avem semestrul ăsta un curs extrem, extrem de plictisitor, ceva cu protocoale de comunicaţii, în sine destul de interesant, dar prea multă teorie a chibritului, şi trebuie să venim pentru că se dau teste pentru prezenţă. Aşa că m-am gândit: cum aş putea să fac în aşa fel încât cele 3 ore pe care le stau acolo să le petrec în mod util? Aşa că împreună cu un coleg ne-am propus să scriem o poezie despre condiţia umană sau pe acolo. Ne-am chinuit în cele 3 ore, au trecut imediat, eram singurii din sală care scriau... Ce a ieşit vă las să apreciaţi. Data viitoare (mâine) o să încerc să compun o melodie, versuri, acorduri, tot.
Amurgul absurdului
Sunt om, mănunchi de vise deşarte
Gândirea e mamă, speranţa mi-e frate
În clipa ce zboară iubirea îmi pun
Ca visul dispare şi totul e fum.
În orice secundă mă nasc, apoi mor
Trăiesc pentru nimeni, mă lupt în gol
Absurdă e viaţa ce clipa o-nghite
Suntem toţi închişi în senzaţii şi cuvinte.
Ce vreau să exprim e cerc vicios,
Imagini se mişcă fără folos.
Tăcerea minte, iluzii sunt cuvinte
Principii moarte credem că-s sfinte
Gândirea e mamă, dar tată absurdul
Fără acesta n-ar fi cuvântul.
Apare acum paradoxul; stupoare
Înţelegând absurdul ceaţa dispare
Îl găsim adânc în fiinţă, în secundă,
Absurdul e substanţa ce viaţa inundă.
Trăind în absurd ne înţelegem natura
Ştergem limitele cu un burete
liberi în el ne înţelegem condiţia
prozaicizăm poezia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu