Parângul Night Challenge - cea mai grea cursă

In weekendul acesta am fost in Parang cu grupul cu care merge sora mea, Christian Adeventure. Am fost acolo pentru ca imi doream sa ajung si prin Parang, fiind singura grupare majora din Carpatii Meridionali in care nu ajunsesem pana acum, asa ca am profitat de ocazie. Stelele s-au aliniat si aplicatia scolii s-a amanat, initial trebuiau sa mearga in Parang undeva in ianuarie, dar au amanat iesirea si a coincis cu Parângul Night. Initial nu ma gandeam sa merg acolo, dar am zis ca daca tot sunt in zona ar fi pacat sa nu ajung la cursa. Mai mult decat atat, in aplicatie mergea si Sebastian Chiriac, care era si el doritor sa mearga la cursa. Problema era in felul urmator: cu grupul trebuia sa mergem pe varful Parangul Mare, apoi ne intorceam unde eram cazati (la cabana Parang), iar de acolo trebuia sa mai coboram vreo 2-3 km pana la start. Avand in vedere ca startul la Parângul Night era la 18:30, noi urma sa plecam pe traseu pe la 6 dimineata si se estima ca vom face 12 ore, eram un pic la limita cu timpul, asa ca ne-am vorbit intre noi sa ii dam mai tare pe final in caz ca nu ne mai ramane timp. De inscris ne inscrisesem pe site.. Practic doar trebuia sa ajungem fizic acolo, atat.

Vineri am plecat la 5 dimineata din Bucuresti si am ajuns la cazare undeva in jur de ora 16. Avand in vedere ca mai era destul din zi, am mers cu Sebastian si cu fratele lui pana pe Parangul Mic, o drumetie scurta de o ora, ca sa vedem si cam cum era starea vremii. Aparentele inseala, parea ca o sa fie o cursa ok, era senin, vremea parea perfecta, poate doar un pic frig. Am plecat de acolo inapoi la cabana, am mai stat la o folkereala cu sor'mea si apoi ne-am culcat.

A venit si ziua de sambata si am plecat pe traseu la 6 dimineat. Avand in vedere ca eram peste 100 de persoane, ritmul grupului era, evident, mult mai lent decat al celui mai lent dintre cei 100, deoarece se mai intampla sa se opreasca cineva din diverse motive si atunci trebuia sa ne oprim toti. Asta ne-a dat un pic calculele peste cap, in loc sa ajungem la ora 12 pe varful Parangul Mare am ajuns undeva in jur de 13:30. Era clar ca nu putem ajunge la timp. Am vorbit cu liderul scolii, Catalin, si ne-a zis sa asteptam pana trecem de zonele mai periculoase si dupa o putem lua noi inainte. Pana acolo erau in jur de 2 ore, timp in care deja incepusem sa imi pierd speranta ca mai ajungem la start, calculele nu erau foarte favorabile. Deja incepusem sa ma rog sa ajungem sa prind startul, era singura chestie la care ma gandeam in momentul respectiv. Am trecut de zona mai periculoasa pe la 15:30-15:40, si de acolo am luat-o cu Sebastian la vale. La dus facusem in jur de 4 ore pana acolo, asa ca ma gandeam ca daca facem tot atata ajungem la cel putin 17:30 la cazare, si de acolo mai era ceva pana la start, plus ca trebuia sa ne schimbam in echipament de alergare, eram la limita. Am mers un pic mai repede, am si alergat un pic pe portiuni, am folosit inclusiv drumul de vara ca sa ajungem mai repede (din fericire nu era asa multa zapada asa ca era destul de sigur), si am reusit sa ajungem pe la 17;10 la cazare. Pana ne-am schimbat, am mancat ceva, am baut apa.. S-a facut 17:40. Pe drum nici nu apucasem sa beau multa apa, am facut greseala sa imi iau apa in punga de hidratare si a inghetat furtunul, asa ca n-am baut decat atunci cand ne opream, trebuia sa scot punga, sa o bag la loc, complicat. Deci la capitolul hidratare clar nu am stat bine. Am intrebat cabanierul unde trebuie sa ajungem, si ne-a aratat undeva in departare niste case. Ne-a zis ceva de genul: "vedeti casele alea? Mai jos de ele trebuie sa ajungeti voi". Asa ca am luat-o pe sub partie, ca altfel nu cred ca am fi avut timp. Pantele erau relativ abrupte dar a mers bine treaba, am ajuns la baza telescaunului in jur de ora 18:00. De acolo mai aveam un pic pana la start, drumul era plin de gheata, am si cazut o data.. Am ajuns la hotelul de unde se luau kiturile de concurs la ora 18:10, dar ar fi trebuit sa fim pana in ora 18:00 ca sa gasim pe cineva. Am fugit repede la start sa anuntam ca am intarziat si vrem si noi numere de concurs, acolo ni s-a spus ca nu mai e nimeni.. Din fericire, sotia organizatorului a fost foarte cumsecade si ne-a dus la masina unde aveau kituri. Ghinionul a fost ca nu avea si numerele acolo, si deja se facuse 18:25. Ne-a spus efectiv care sunt numerele noastre de concurs (eu eram 79, Sebastian 8) si ne-a zis sa alergam asa, sa tinem noi minte numarul. Mi-am dat seama unde am gresit, m-am rugat sa ajung la start, nu sa iau si kitul, n-am crezut suficient de tare ca putem ajunge pana in ora 18:00.. :)

In fine, ajungem noi la start cu 3-4 minute inainte de inceperea efectiva a competitiei, gata obositi, dupa 12 ore de mers pe munte. Concursul are 4.5 km (vreo 4.8 de fapt), doar urcare, cu o diferenta pozitiva de 1000 de metri. Eu aveam la mine un rucsac, auzisem ca ne dau niste coltari in kit si un tricou si l-am luat fix pentru asta, in rest era gol, in schimb am facut marea greseala sa nu imi iau betele de trekking la mine. De obicei sunt mai eficient fara bete pe distante scurte, dar acum m-ar fi ajutat. Competitia avea si sectiune de ski de tura, schiorii au plecat primii, apoi am urmat noi. Am inceput un pic tare, dar toti au inceput in forta maxima. Dupa vreo 500 de metri de urcat, unii deja o lasasera la pas, am inceput sa depasesc alergatori, ba chiar si skiori (pe skiuri oricum faci mult, mai ales ca la start au alergat cu ele in spate, deci per total e mai lent, desi primul de la ski a avut cateva minute in fata mea). La un moment dat m-a salutat un tip care ma stia de la MPC, l-am intrebat cat am facut si mi-a zis ca 1.77 km, adaugand ca "imediat urmeaza durerea". Am crezut ca glumeste. Ce e drept parca nu asa se urcau 1000 de metri, in alergare (pana atunci alergasem tot traseul). Nu trec 300 de metri si vad cum in fata mea se face o panta incredibila la dreapta pe care urca lumea. Si intr-adevar.. de acolo a inceput DUREREA. A fost pur si simplu groaznic, panta era atat de abrupta incat nici macar nu am putut-o aborda in picioare, cadeam pur si simplu, asa ca pe bucati a trebuit sa merg in 4 labe. Toata partia era plina de gheata, asa ca singura mea sansa a fost sa merg cat mai pe lateral, in stanga, si sa abordez traseul pe acolo. Alte ori trebuia sa ma tin cu mainile de urmele celor din fata mea, pentru ca nici macar in 4 labe nu puteam sa merg altfel. M-au depasit o gramada, oricum disparuse orice urma de competitivitate din capul meu, nu imi mai doream decat sa supravietuiesc pana sus. Vedeam cum cad oamenii pe rand in fata mea, unii se mai ajutau cu betele (cei care erau mai destepti si si le-au adus), altii tot asa in 4 labe.. Noroc cu specialele lui Ben Ami, ca am mai avut ocazia sa merg in 4 labe. La un moment dat a venit Sebastian din urma mea, a facut un pic misto de mine ca nu mi-am luat bete si dupa m-a depasit (ulterior am aflat ca alunecai si cu bete oricum, te ajutau macar sa nu cazi efectiv pe jos. Evident, nu aveam niciunul coltari de alergare, tare ar fi fost buni). Intr-un final se terminase bucata abrupta, deja se facuse si ceata si nu mai vedeam nimic, dar m-am prins ca am terminat panta pentru ca nu mai cadeam. Faptul ca erau niste voluntari cu ceai acolo nu m-a facut sa imi dau seama de asta, eram oricum rupt in cap. Ultima bucata o facusem de 2 ori, o data vineri seara si o data sambata dimineata, dar totusi nu mai recunosteam absolut nimic. Nu as fi putut spune unde sunt, altidudinea, nimic! Pur si simplu mergeam in blind, Nu vedeam decat 2 metri mai in fata si lumina rosie pe care o pusesera organizatorii sa stim pe unde sa o luam. L-am ajuns pe Sebastian din urma si am mers impreuna o bucata, incercand sa gasim drumul, ceea ce nu era chiar un task usor. In curand au inceput sa apara cei care terminasera deja si se intoarceau, asa ca ne mai ajutau si luminile lor. La un moment dat am luat-o inaintea lui Sebastian, niciunul din noi nu putea spune niciun cuvant, eram fiecare pentru viata lui as zice, asa ca am incercat sa merg mai tare ca sa termin. Deja se facuse foarte frig si eram cam transpirat, am venit in 3 straturi (nu mi-a parut rau, pentru ca la coborare a fost buna foita de ploaie). La un moment dat mi-a zis cineva ca mai am 300 de metri, sa ii dau tare. M-am bucurat si am continuat sa merg, dar parea ca mai e destul de mult. Dupa o perioada in care am mers tare mai vine un tip si imi zice "hai baga, mai ai 300 de metri":)) Si deja mersesem vreo 300. Sebastian mi-a zis ca si lui i s-a zis la fel, 300m, apoi dupa vreo 300 inca 250, si tot asa .Cert e ca de fapt erau vreo 700-800, dar la coborare trece mai repede si nu iti mai dai seama.. Concluzia e ca au fost cei mai lungi 300 de metri din viata mea. Pana la urma am ajuns la finish dupa 1 ora si 13 minute, iar Sebastian imediat dupa mine,cu 1 ora si 14. Acolo nu ne astepta nimic, nici macar o medalie (ceea ce e de inteles, ca erau greu de carat zeci de medalii). Am plecat inapoi spre cazare cu Sebastian, amandoi terminati, incercand sa gasim drumul.Pana la cazare am facut destul de putin, maxim 30 de minute, dar tot am resimtit frigul. Ar fi trebuit sa ne ducem din nou pana la start sa ne luam medalia si kitul de participare, ca dupa sa ne intoarcem din nou, dar niciunul din noi nu ar fi fost dispus sa faca asa ceva, era mai mult decat am fi putut concepe, asa ca ne-am schimbat si am ramas la cabana.

Duminica urma sa plecam, dar noi vorbisem cu cineva din organizare sa ne lase kitul de participare la baza telescaunului (hotel Rusu) sau daca nu la hotel Ayana, unde s-au dat kiturile initial. Asa ca am luat-o din nou in fata grupului ca sa rezolvam cu asta, dar din pacate nu am gasit kiturile la niciunul dintre hoteluri, uitasera de noi, si mai mult, a trebuit sa si alergam cu rucsacii in spate ca sa prindem grupul si sa nu plece fara noi, am ajuns la limita cat sa prindem autocarul. Posibil totusi sa le primim prin posta.. Ar fi bine, daca tot am facut atata efort pentru coltarii aia. :)

Ca si concluzii, cred ca n-am trait niciodata ce a fost la acest concurs. De obicei dupa un ultra spun ca imi doresc sa mai fac, sa mai particip, acum pur si simplu pe panta aia in timp ce urcam in 4 labe nu imi spuneam decat "nu mai vin aici niciodata, in viata mea nu mai calc aici". Cand m-a ajuns Sebastian nu puteam sa vorbesc bine, i-am zis doar "nu mai vin niciodata", asta era tot ce aveam in cap. La fel si dupa finish, am zis ca e un concurs mult prea greu si ca nu mai vin :)). Acuma cine stie.. cert e ca n-as mai veni pentru concurs special, e prea departe ca sa merite sa merg 2 zile pentru 5 km, dar poate daca mai ajung pe acolo.. Ce e drept, as fi curios cat as putea face in conditi optime (odihna, echipament adecvat, etc), dar nu stiu ce sa zic. Cert e ca a fost o experienta cu totul speciala.

P.S: daca nu v-ati prins, eu sunt mai masochist de fel, mi-a placut foarte mult cursa si o recomand tuturor celor care cauta o provocare adevarata, scurta, dar la intensitate maxima. Daca nu ar fi asa de departe sigur m-as duce in fiecare an. :)