Am ajuns vineri in Sinaia, de unde m-a luat Albert cu masina pana la cabana Doina (langa Padina), unde era tabara de baza, ca sa zic asa. Am avut un drum cu peripetii, am mers pe varianta Dichiu, drumul era extraordinar de prost, foarte multa zapada, a trebuit sa si imping un pic la masina.. Un alt cursant isi lasase masina parcata in zapada, pentru ca nu a reusit sa urce pantele. Intr-un final glorios am ajuns. In seara de vineri s-a facut o prezentare teoretica referitoare la acest sport, am intrat in contact cu echipamentul si am socializat. Spre surprinderea mea am stat chiar in camere de 2 persoane, lux, comparativ cu ce eram obisnuit cand vine vorba de cabane la munte (ma asteptam sa stam toti intr-o camera mare de 12-14 oameni).
A doua zi am facut o tura lunga, care a durat aproape toata ziua (de pe la 9 pana aproape de ora 17). La urcare mergea bine treaba, nu trebuie foarte multa tehnica, un pic doar la intoarceri, dar in rest nu am intampinat mari probleme. Am urcat spre saua strunga (ultimul CP de la marathon 7500), apoi a urmat o scurta coborare, unde evident ca la inceput am cazut de cateva ori, iar apoi am continuat sa urcam spre saua Tataru (parca asa ii zicea). Urcarea mi s-a parut un picut abrupta, dar ma asteptam ca vom cobori prin alta parte, pentru ca mi se parea imposibil sa coboram tot pe acolo. Am ajuns in varf si l-am intrebat pe Silviu pe unde coboram, iar el mi-a raspuns foarte senin "pai pe unde am urcat, nu?". Cand am auzit asta, am innebunit :)) A fost chinuitoare coborarea, am cazut de multe ori, panta mare, zapada multa.. N-avea nicio treaba cu ce era pe partiile din poiana. Sa stai in plug nu te ajuta clar (te dezechilibrai), si nici la intoarceri nu prea mergea sa le abordezi in plug, asa ca trebuia sa incerci sa le abordezi paralel, deci automat viteza mai mare. Problema cea mai mare, totusi, era zapada foarte mare, ceea ce te impiedica sa virezi asa usor. Dupa multe chinuri am reusit sa termin coborarea, moment in care am fost un pic masochist si am mai urcat o data spre Strunga, m-a motivat Alex, un coleg care se urcase pe skiuri chiar mai putin decat mine, fusese doar de 3 ori, chiar in saptamana respectiva. Asa ca am mai facut o urcare, si de data asta la coborare n-am mai cazut, cel putin pana in punctul in care am inceput sa urcam din nou. Coborarea finala, pana la cabana, trecea prin niste vai destul de inguste unde nu puteai sa virezi, asa ca trebuia sa tii curba de nivel, si ma trezeam ca trebuie sa si cobor si nu mai pot, asa ca ajungeam sa le cobor in trepte. Urma apoi o portiune printre copaci, am sters fin un copacel cu mana, m-am oprit langa el, apoi a mai urmat o portiune pe care am coborat-o in trepte si inca o coborare finala unde am reusit sa nu cad aproape deloc sau chiar deloc, nu mai tin minte. Seara ne-am uitat la cateva filmulete cu Killian Jornet, m-a impresionat cum poate risca omul ala in fiecare zi din viata lui. Pentru mine e dovada ca Dumnezeu exista, si nu doar Killian, oricine merge pe munte si isi asuma asemenea riscuri si totusi invinge moartea de atatea ori. Chiar si el zicea, sansele sunt mici si statistica nu arata deloc bine.
Duminica am refacut drumul de sambata, am avut si un mic concurs, o urcare urmata de o coborare. Eu am avut ghinionul sa mi se desprinda foca de pe un ski, asa ca a trebuit sa stau sa o pun din nou, eram si in panta, a durat o groaza, pana mi-am pus foca la loc majoritatea deja terminasera de urcat. Cand am ajuns sus m-am chinuit sa imi fixez skiurile pe modul de coborare (m-a batut rau sistemul, din fericire Silviu a fost amabil cu mine si m-a ajutat de fiecare data, nu reuseam deloc sa il schimb de la urcare la coborare), cumva am considerat ca le-am pus bine, dar nu era chiar asa, unul din skiuri mi-a cazut din picioare pe coborare, asa ca am cazut, am reusit sa il pun la loc, am mai mers un pic a cazut iar (fara sa fi facut eu nimic), l-am pus din nou si am reusit sa cobor cu el asa, avea si ceva probleme legatura, se misca un pic, nu stiu cum de n-am cazut din nou. Pana la urma mi-a fost fixata legatura si am mai facut o urcare pana pe Strunga, de unde am coborat din nou pana la cabana, refacand traseul de sambata. Am cazut de mai putine ori (ura :)) ), dar cred ca in total mi-a luat mai mult sa ma ridic, ca la un moment dat eram intr-o pozitie nasoala si nu stiam cum sa ma pun din nou pe skiuri, ca daca ma ridicam ar fi trebuit sa virez brusc la stanga si cadeam iar. In total cred ca am cazut doar de doua ori de data asta, o data iar la copacel, nu il puteam rata.. Concluziile sunt clare, sportul asta necesita mult timp si experienta, sper ca sezonul urmator sa reusesc sa skiez mai bine, dar ramane de vazut daca voi reusi :)
Am plecat cu o impresie foarte buna despre tabara, m-am simtit foarte bine, am fost inconjurat de oameni de calitate, majoritatea practicau si alte sporturi (alergare, triatlon), si daca voi avea timp o sa vin si anul viitor, momentan nu m-as vedea in stare sa abordez asemenea trasee singur. Recomand tabara tuturor celor care vor sa invete ceva nou, sa se bucure de natura si sa faca miscare. Nu as recomanda-o persoanelor carora le place sa stea in zona de comfort, obisnuiti cu conditii bune (genul de oameni care nu accepta sa nu aiba baie in camera, de exemplu) si in general persoanelor cu fite. Va las cu o imagine ca sa vedeti pe unde am skiat, se vede Costila in dreapta sus :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu