IronTrail 2017

O sa incep acest articol cu o discutie despre performanta. Multa lume se intreaba ce inseamna sa faci performanta in sport. Dupa parerea mea, performanta inseamna sa reusesti sa te clasezi in top in domeniul tau, la concursuri cu un numar relevant de participanti, iar aceste clasari sa se reflecte si la nivel international (daca esti primul in tara trebuie sa fii cat de cat bine clasat si prin afara). De exemplu, pe plat mi se pare ca faci performanta daca ai sub 1 ora si 10 pe semimaraton sau sub 2 ore jumate pe maraton (timpi pe care in Romania ii scot foarte putini). Pe munte e mai greu de evaluat pentru ca sunt multe concursuri, fiecare cu profilul sau. As zice ca performanta fac doar Palici, Szabolcs, Preda si baietii de nivelul lor, si as spune (desi unii ma vor contrazice) ca si Hajnal face performanta pe ultra (singurul, de altfel), avand clasari bune si in afara. E o diferenta intre amatori pasionati, care termina diferite curse, si oameni care fac performanta. Eu nu am facut performanta si nici nu voi face, pentru ca sunt amator, nu doar ca nu traiesc din sport, ba chiar dau bani ca sa il practic. Vorbeam si cu Vlad Tanase si zicea si el ca oricine poate face ceea ce facem noi, trebuie doar sa ai ceva ambitie, antrenament, si un pic de noroc sa nu te accidentezi. Pe triatlon/ ultra-triatlon as zice ca nu face performanta aproape nimeni din tara. Poate doar Balanescu, Baractaru si Vigariu, ca sa zic cateva nume, poate mai sunt si altii dar nu ii stiu eu. Oricum, ideea e clara, oameni care sunt mereu in top. De ce am facut discutia asta este pentru ca nu vreau sa fiu ipocrit si sa ma laud ca as face performanta, pentru ca eu nu consider ca este cazul. :)

Acuma despre cursa. Una din pasiunile mele e sa caut tot felul de curse, sa vad care e mai dificila. Sunt putine curse montane peste 100 de mile. Una din ele este Irontrail, o cursa in Elvetia de aproape 220 de km cu peste 11.000 diferenta de nivel, si este o alternativa pentru cei care nu au fost acceptati la UTMB si vor ceva similar (bine, e semnificativ mai greu, dar nu stiam asta). Cum la UTMB nu am fost acceptat, am decis sa ma inscriu la Iron, mai ales ca eram motivat de faptul ca mai fusese un singur roman in 2016, care abandonase. Nu zic ca e o performanta sa fii primul roman care face cursa X, dar pentru fenomenul sportiv din Romania cred ca este totusi o realizare. Asa cum nu consider ca simpla terminare a unui Deca Ironman continuu, de exemplu, e o performanta, dar ar fi totusi o realizare pentru fenomenul sportiv din Romania, pentru ca momentan nu a facut asta nimeni (a facut doar Andrei Rosu 10 days Ironman, care e incomparabil mai simplu). Am vazut ca era si Mihai Serban inscris, un roman cu rezultate bune in cursele de ultra. Dupa Balaton imi pierdusem increderea in psihicul meu si am plecat din tara in ideea ca sansele cele mai mari sunt sa abandonez. Acum cand ma uit in perspectiva cred ca as fi putut termina si la Balaton, dar eram pur si simplu prea traumatizat de experienta cu salvarea de la semimaraton si la prima problema am cedat. Poate ca imi voi lua revansa la anul, cine stie. :)

Am ajuns miercuri in Zurich, iar acolo m-a asteptat o prietena la care am stat in prima seara. Am plecat de la ea extraordinar de stresat, nu aveam nici internet si imi era frica sa nu ajung la start, stiam doar ca trebuie sa schimb 3 trenuri iar de acolo nu aveam nicio idee. Am ajuns in Davos, din fericire in tren am dat de un alt alergator, care din cate am vazut a terminat si el cursa mare, si mi-a aratat cum se ajunge la start. In Davos urma sa stau la Mihai Serban, care a fost amabil si m-a primit la el la cazare. Eu imi rezervasem ceva hostel acolo, dar am preferat sa stau cu persoane cunoscute, mai ales ca nu prea ma descurcam singur pe acolo. Mi-am luat kitul de start, care nu avea decat trackul si 2 pungi ca sa ne punem lucrurile - la km 60 si 150, aproximativ, iti puteai lasa lucruri ca sa te schimbi. Am uitat sa mentionez, in taxa de inscriere intra si biletul de tren, care ar fi fost 100 de franci dus intors, deci nu imi pare rau deloc de banii dati pe taxa. Plus ca organizarea a fost excelenta - marcajul impecabil, punctele de alimentare, desi doar 9, aveau de toate - paste, supa, geluri, batoane, fructe. Practic puteai sa vii fara nimic de acasa. Si in ultimele puncte puteai sa si dormi.. Iar apa gaseai destula pe drum din izvoare sau fantani publice. Mihai mi-a povestit ca avusese o infectie chiar cu vreo 2 saptamani inainte de concurs si nu stie exact cum o sa mearga. Am reusit sa ma culc la 9 (nu stiu cum, probabil eram foarte obosit), am dormit vreo 6 ore si un pic si m-am trezit pentru start, care era la 4.

La start era destul de frig, ba chiar picura cand am plecat din camera. Nu pareau conditii ideale.. Am inceput sa alergam la 4 si cateva minute. S-a plecat tare, eu am incercat sa stau cat de cat mai in fata, se alerga si pe urcari, nu imi venea sa cred cum merge lumea la un concurs de peste 200km. Pana la primul CP a fost o urcare foarte lunga, cu panta foarte mica, s-a alergat o gramada pe urcarea aia, ceea ce mi se parea admirabil. Ma grupasem cu tipul de pe tren si inca o persoana. Nici nu m-am trezit bine ca am si vazut borna pe care scria km 200, deci alergasem deja 14. Bun.. In curand a venit si borna 195, a urmat o mica coborare, apoi iar urcare si am ajuns la primul CP, unde nu am stat mult, am baut niste supa am luat un gel parca si cam atat. In general intre 2 CP luam cam 2 geluri, atat. Deci am consumat cam 18-20 de geluri si batoane in cursa, sa zic. Batoanele mele nu prea le-am folosit, aveam unele de la Isostar si m-am cam saturat de ele, nu prea imi mai place gustul, in schimb am luat batoane Sponser de la ei care aveau gust mai bun un pic. In CP am ajuns aproape simultan cu Mihai, atata ca el a plecat ceva mai repede.

Am plecat cat am putut de repede de la CP1, a urmat o coborare extrem de lunga si cam plictisitoare, dar am vazut cel mai frumos peisaj din viata mea in timpul ei - din ceata iesea, maret, un varf de munte, deasupra caruia era ceata din nou. Parea ca muntele e asa, undeva in ceruri. Eu nefiind obisnuit decat cu muntii din Romania, muntii aceia inalti mi s-au parut foarte spectaculosi, trebuie sa recunosc ca n-am vazut niciodata un spectacol asa frumos. Dupa e mi-a venit rau de atata coborare (m-am intalnit cu un american care mi-a zis ca suntem la mila 24 si inca nu se terminase, deci aveam aproape 40km), a inceput din nou o urcare, si imediat a venit CP urmator. Aici l-am vazut din nou pe Mihai, parea ca mergem aproape simultan, dar el statea mai mult in check pointuri. Se plecase oricum foarte tare, am facut 6 ore pe primii 46 de km.

Intre CP2 si CP3 nici nu prea stiu ce s-a intamplat. A urmat o urcare destul de lejera, apoi multa coborare pana in Samedan, unde aveam haine de schimb. Stiu doar ca am intrat intr-o sala imensa, undeva la un subsol dupa o linie de tren, si n-am vrut sa schimb nimic, doar mi-am suplimentat gelurile si am lasat drop bag-ul neatins. Din nou am dat de Mihai, si din nou a plecat inaintea mea. Tin minte ca imi spusese ca pe primii 62km ai doar vreo 2500m diferenta de nivel. Trecusera foarte repede, dar era de abia inceputul. Cursa abia incepea.

De la Samedan a urmat o bucata lunga de plat, apoi am inceput sa urcam, si am urcat, si am urcat, pana am ajuns la peste 2700. Panta nu era foarte grea, a fost un pic la inceput, dar pe platou era destul de lejer. La coborare stiu ca am facut la un moment dat o greseala, in loc sa merg pe poteca am luat-o direct pe zona abrupta (nu vasusem poteca) si am pierdut mult timp. Se facuse destul de cald si a fost singura zona aici unde chiar n-am gasit apa, incepusem sa nu mai suport coborarea aia, pana cand ajunsesem sa ma gandesc sa cer oamenilor pe strada apa, dar chiar atunci a venit si CP4, care era undeva pe strada, nu era intr-o cladire, ca pana atunci. Aici am dat, din nou, de Mihai, care zicea si el ca e cam obosit.

Am plecat cu Mihai pe urmatoarea bucata, unde se ajungea si la cel mai inalt punct din cursa, 2750, cam asa. Am mers destul de greu pe urcare, dar intr-un final am reusit sa ajungem. Coborarea a fost extraordinar de plictisitoare. Acum ca ma uit pe harta vad ca apare un checkpoint si pe varf, dar eu de la CP4 pana la Maloja (km 106) nu am gasit nimic, nu stiu ce cauta pe harta. In varf nu era nimeni, am continuat sa alergam. Aici a aparut un fenomen urat, kilometrii treceau extraordinar de greu. La un moment dat nu aparusera toate bornele, dar de la km 150 in jos cred ca au fost toate, si noi speram sa nu fi existat o borna, dar de fapt nu ajunsesem la ea. Ori am ocolit noi foarte mult, ori a fost eroare de GPS, ori e traseul mai lung, cert e ca ceasul lui Mihai arata ca suntem la km 106 si comform bornei de 115 abia facusem 99km. Mult tare a durat coborarea.. Si chiar cand am coborat de pe munte si ne gandeam ca aia e, s-a terminat coborarea, ne-a zis o voluntara ca mai e o ora - mai erau vreo 6 km. Am luat-o in fata pe bucata urmatoare, care era mai mult plat, apoi m-a ajuns din urma Mihai cu americanul (Michael) si am ajuns impreuna la Maloja - km 106. Aici eram deja obosit, se dusese primul Ciucas Ultra, dupa cum imi placea sa zic. Am impartit cursa in 2 Ciucas ultra, pana la Maloja si dupa Maloja, dar nu stiam eu ca de fapt jumatatea adevarata ca timp e la km 125, nu la 106. La Maloja Michael a zis ca vrea sa doarma, ceea ce l-a facut pe Mihai sa decida ca se culca si el putin. Cum nu voiam sa abordez noaptea, am zis ca incerc si eu sa dorm, desi nu imi era prea somn si mai si bausem niste Cola in post. Ne-am dus intr-o sala mare de sport unde erau niste saltele pe care se putea dormi. Aici a avut loc primul punct critic din cursa, si e unul din motivele pentru care consider ca n-as fi terminat daca nu m-ar fi ajutat Dumnezeu, chiar cred sincer asta. Cand m-am pus in pat, am vazut ca am o problema cu respiratia - e o chestie mai veche la mine, si la T100 si la 7500 am observat (din fericire la 7500 doar la finish, iar la transylvania am abandonat cand am observat respiratia dubioasa). Nu stiu din ce cauza, dar daca stau seara cu tricoul transpirat, cand trag aer adanc in piept se aude un fel de suierat, am fost si la doctor si mi s-a spus ca nu e prea bine (acuma sincer nu cred ca e chiar cine stie ce, cred ca a exagerat atunci doctorul). Mi s-a zis ca se ingusteaza caile respiratorii si ar fi un semn de astm, dar m-am testat de astm si nu am asa ceva, spirometria a iesit bine, posibil mai degraba sa fie o raceala ceva... Cand am vazut asta, am zis ca e clar, trebuie sa abandonez. N-am putut sa dorm deloc si ma tot gandeam ce sa fac, n-as fi abandonat, fizic puteam, dar sa risc cu respiratia aia? Nu stiam ce sa fac.. A fost destul de greu, ma tot gandeam ce sa fac, clacasem psihic. Cum stateam asa, il aud pe Mihai ca imi zice "hai, mergem?". Era aproape 12 noaptea. Ajunsesem in CP pe la 9 si ceva, prima suta de km o facusem in vreo 17 ore jumate (admirabil, avand in vedere ca la Ciucas am facut 16:45 anul trecut, si nu mai urma altceva dupa. e e drept, prima suta avea mai putina diferenta de nivel aici). Ne mai ramasese multisor de urcat, vreo 6000m. Cand l-am auzit pe Mihai, i-am explicat problema mea, mi-a zis ca el nu aude nimic ciudat.. Am zis ok, merg cu el, stau pe capul lui macar, aveam si butonul de panica pe tracker in caz de ceva.. (bine ca nu l-am folosit, nu aveam asigurare pentru Elvetia si acolo orice chestie costa extraordinar de mult, de ordinul a mii de euro probabil daca veneau sa ma ia cu salvarea).

Am plecat cu Mihai din CP Maloja. Afara nu era prea frig, din fericire. Am avut parte de o vreme perfecta tot concursul, nu a plouat, nimic, nu ceata, indiferent de altitudine.. Incredibil! A fost cam cald sambata dar aia a fost. Si atunci, cum aveam noi de urat 1000 de metri diferenta, a venit. O asteptam de mult, stiam ca urmeaza sa ne intalnim cu ea.. as fi sperat totusi sa fie mai devreme. Cum mergeam noi in noapte.. a venit TÂRÂREA. :)) Urcarea pur si simplu nu se mai termina. Respiratia ma supara in continuare.. I-am zis eu lui Mihai ca o sa ajungem dimineata in urmatorul check, dar nu m-a crezut. Kilometrii parca nici nu mai treceau, ne gaseam cu greu drumul in noapte. Chiar ne taram. Si cel mai rau e ca nu vedeam unde trebuie sa ajungem, doar ca nu se mai oprea urcarea. Si cand dupa multe chinuri am inceput sa coboram.. Dupa 200m de coborat am urcat iar. Aici e greseala mea ca nici nu stiam bine traseul pe zona asta. Si am urcat bine.. apoi a urmat o zona de fals plat/ coborare in care iar apareau urcari. Nu mai suportam efectiv, erau o multitudine de urari si ma gandeam doar ce mare greseala am facut la km 106 ca nu am abandonat.. Am zis ca mai am o sansa la km 125 si ca voi abandona acolo orice ar fi. Nu asteptam decat sa vina dimineata. Ca o paranteza, in cursa imi repetasem ca e simplu, tot ce trebuie sa fac e sa continui sa merg si intre timp sa astept noaptea, apoi dimineata, apoi noaptea din nou. Simplu, nu? Venise noaptea, dar nu mai parea simplu, voiam sa se termine chinul o data. La un moment dat a parut foarte rapida diferenta dintre 2 placute de marcaje (erau din 5km in 5km), ceea ce inseamna ca facusem 5km intr-o ora, dar mi se parea imposibil, ne taram! Altitudinea a fost dusmanul nostru. Am stat 11km la peste 2300 de metri, ceea ce in Romania nu se intampla niciodata. Nu mai aveam suflu, lui Mihai ii venea sa vomite.. Greu, tare greu. Pe coborare am mers.. Din fericire a durat putin, vreo 4km doar am coborat efectiv, am vazut si borna de 95 km din cate tin minte, apoi a urmat punctul urmator, Bivio. Parca am mancat ceva, nici nu mai stiu, apoi am mers sa ne culcam. Mihai stabilise si el ca abandoneaza, dar intre timp a zis ca macar sa se culce, ca poate totusi merge la km 148 unde i se recunostea oficial cursa.

La Bivio am dormit vreo ora jumate (prima oara cand dormeam in concurs, la 25h de la start) pe un scaun pliabil. Imbracat cu tot ce aveam, cu frisoane.. Culmea ca am dormit neintors, asa de obosit eram. Aproape de ora 7 Mihai mi-a zis ca pleaca la km 148 ca sa i se recunoasca si lui cursa. Eu i-am zis ca abandonez si l-am rugat sa se intereseze cum pot sa ma intorc in Davos, daca mi se ofera transport. Mi-a zis ca daca nu se intoarce atunci nu are cine sa ma duca. Intre timp am intrebat un alt concurent care dormise cu noi, si mi-a zis ca nu se poate sa ma duca nimeni de acolo, si stie ca e greu, dar mai bine sa merg la Savognin si poate voi avea mai multa forta acolo, dar ca de acolo voi gasi transport mai usor. M-a ambitionat un pic baiatul.. Mihai nu s-a intors, eu m-am dus sa intreb cum pot ajunge in Davos. Nu aveam transport, ar fi trebuit sa am un bilet printat ca sa merg gratis cu busul, dar nu il aveam. Nici voluntarii nu stiau de el, mi-au zis doar ca trebuie sa merg cu autobuzul, si ca sunt sanse sa fie gratis cu numarul de participare. Acest "should be free" m-a cam speriat. La elvetieni daca esti prins fara bilet si fara buletin, asa cum eram eu, evident si fara bani, esti dus clar la sectie. Si dintre o zi petrecuta la sectie si inca 20 de km prin munti.. Ati ghicit, am decis ca distractia continua! Asa ca am inceput sa trag de mine, aveam 2 urcari destul de scurte, am tras un pic, am si alergat pe coborari, si am reusit sa il si ajung pe Mihai, l-am si intrecut. El mi-a zis ca vrea sa continue asa sa vada cat duce. M-a ambitionat, am zis ca daca el continua merg si eu in continuare. Am terminat urcarea impreuna, m-a ajuns din urma, apoi pe coborare m-a depasit bine. A urmat iar o coborare enorm de lunga, stiu ca am intrecut o fata, prima pe care am vazut-o in concurs (au fost doar vreo 6 parca, din vreo 90). In rest doar incercam sa nu ma gandesc ce rar trec placutele cu km, ma plictiseam tare, mai erau si urcari mici, asa ca sa fie totul mai frumos.. Plictiseala, ce sa mai. Am ajuns intr-un final in Savognin. Respiratia imi cam trecuse intre timp, incepuse sa se auda mai rar suieratul. Am dat de Mihai, care mi-a spus, spre surprinderea mea, ca abandoneaza. Parea ca se simte bine, dar a zis ca nu vrea sa mai riste inca o noapte ca e posibil sa ii fie rau, si ca nu vrea sa doarma 8 ore in ultimul CP (i-am propus treaba asta). Eu am decis totusi sa continui, urmand sa il sun daca vreau sa abandonez.

Urmatoarea portiune chiar mi-a placut. O urcare destul de lina, apoi o coborare destul de lunga pana in cel mai jos punct din cursa. De acolo pana la urmatorul CP a fost o urcare cu panta decenta si chiar m-am bucurat de ea. Am mers asa, relaxat. Din pacate, daca pana atunci nu ma suparasera basicile, atunci au cam inceput sa se simta. Pe ultima portiune abia abia am reusit sa fac un jogging obosit. Daca la inceput era jogging relaxat, acum deja era un jog chinuit, iar la final un jog obosit (tarat). Portiunea asta a trecut repejor, doar ca era destul de cald, am suferit un pic de caldura, dar atat. In CP am mancat, mi-am pansat bataturile (complet inutil, as zice, m-au durut in continuare la fel, si s-au tot agravat), un voluntar simpatic mi-a dat un magneziu apoi am plecat.

De aici pana la km 193 a fost destul de nasol. Aveam de atins 3 varfuri de peste 2500. Primul sa zicem ca a fost ok, pentru ca mare parte a fost pe asfalt, nu a fost foarte abrupt, mai putin ultima portiune cand parca nu se mai termina. Apoi a urmat o coborare chinuita (hai boss, stiu ca mai poti face jog 3 coborari), dar de fapt nu prea mai puteam. Urmatorul varf era destul de aproape, am urcat putin, iar sus am avut bucuria sa vad un punct neanuntat cu apa si mancare, si chiar imi faceam griji ca nu mai am apa si nu vedeam izvoare. Apoi a urmat o coborare pe care parca a merg mai bine joggingul, dar tot m-am chinuit. Asta a durat un pic mai mult, apoi venea ultima urcare din cursa la peste 2500m. Vad eu panta in fata mea.. Trag un pic de mine, o iau si pe abrupt in loc sa merg pe poteca, in speranta ca termin mai repede si poate ajung la CP pe lumina. Ajung eu sus, fericit.. Vad ca urcarea mai continua. Am fost prost sa cred ca ajungi asa repede la 2600.. Ok, bine, ia si trage de tine prietene. O urcare si mai abrupta, cam chinuitoare.. Ma saturasem deja de urcat, nu prea mai aveam chef. Aproape fara energie, reusesc sa ajung sus. Cand ajung.. Inca un deal. Deja simteam ca innebunesc. Incepusera sa apara mici halucinatii, vedeam oameni in loc de stalpi si alte chestii din astea (au continuat pana la CP aceste mici halucinatii). Din fericire asta chiar era ultima, am terminat si urmatoarea urcare, ceva mai scurta totusi, apoi a inceput coborarea, care a fost mai lunga decat as fi sperat. Desi speram sa ajung fara frontala, a trebuit sa o aprind la un moment dat. Aici am avut alt moment de clacare psihica. Stiam ca era CP la km 191, dar de fapt era la 193. In departare erau tunete si fulgere, in clacarea mea pishica am crezut ca e bombardament, vedeam lumini rosii, vuia tot muntele.. Chiar credeam ca e bombardament, ma gandeam bai Elvetia e tara neutra, incredibil, nu pot fi bombe, dar totusi de ce lumini rosii? In zare se vedea un oras, am zis ok aici e CP, dar nu era chiar acolo, am continuat, trecusem de mult de km 191, dar nu vedeam nimic. M-am gandit bai am ratat CP, e clar. Eram suparat pe mine, dar si pe organizatori, cum sa nu marcheze ei CP? OK, am zis, merg inainte si cand incepe drumul sa urce e clar, sun la organizatori sa ii intreb daca am trecut de punct, dupa semnalul de la tracker. Si cum mergeam, vad o intersectie: la dreapta mergea in jos, la stanga urca. Marcajele... urcau. Am zis e clar, iau telefonul si sun la organizatori. Am zis hai totusi sa mai merg un pic. In 200 de metri maxim drumul cobora din nou, si chiar de acolo mai urma un pic si am ajuns la CP. Am pierdut mult.. si mai rau a fost energia psihica disipata, am fost asa de speriat ca am ratat CP, cred ca aratam rau cand am ajuns, s-au speriat voluntarii, m-au intrebat cati ani am si daca sunt OK. Abia puteam sa vorbesc, era 10:30, am zis ca mananc ceva si ma culc. Aici o mare boierie, paturi adevarate cu cearseaf si patura, nu imi venea sa cred in ce lux am ajuns! Am pus alarma la 1:40. As fi putut sa o pun si la 5 dimineata, ca era tot cam aia, sincer, timp aveam pana la 6 dupa amiaza a doua zi, dar pur si simplu voiam sa se termine. Imi venea sa plec atunci, dar eram cam distrus, am zis ca 2 ore jumate de somn nu au cum sa strice.

Am reusit sa dorm bine, n-am avut probleme, doar un pic la inceput ca nu gaseam o pozitie in care sa nu ma doara nimic, pana la urma am ales-o pe aia cea mai putin dureroasa. Cand a sunat ceasul.. durere. Eram rupt de somn. Am zis aia e, inca un semi, am tras un pic de mine, m-am imbracat, am luat pantofii, bufful, frontala, rucsacul, betele de trekking, am pus pantaloni de ploaie ca sa tina de cald si polar si am plecat. Afara surpriza - era foarte cald, am dat polarul jos. Nici de suprapantaloni nu era nevoie, mai ales ca i-am pus si pe dos din greseala. Ce sa faci.. Pe drum au inceput sa ma tot depaseasca participanti de la alte curse, in special de la maraton (incepuse seara pe la 10). Acum nu ma deranja, mai rau a fost in seara de dinainte cand ne depaseau cei de la proba de 133, era frustrant cum treceau plini de energie pe langa noi, avand sub un maraton in picioare. Unul a fost de apreciat, am vrut sa ne dam din drum sa ii facem loc si ne-a zis ca nu, ca noi facem proba mare, nu trebuie sa ne dam din drum pentru nimeni. :) Urcarea asta a fost groaznica. Lunga.. imi era somn, nu mai aveam chef, ma dureau basicile.. Nu se terminau o data brazii, stiam ca trebuie sa ajung la 2100m, si daca inca erau brazi inseamna ca era sub 2000 altitudinea.. Ce nu stiam eu ca erau vreo 3-4 km de platou, o data ce am ajuns in zona de peste 2000m, si au trecut super greu, ma dureau groaznic bataturile, incercam sa alerg, dar nu puteam. A inceput si coborarea, pana la urma. Chiar am depasit pe cineva, nu mi-a venit sa cred, cineva putea cobori mai incet decat mine si era doar la maraton! Jos a urmat un alt post surpriza, dar nu aveam nevoie de el, am luat niste apa si am plecat. Urmatoarea urcare, desi foarte abrupta, a fost ok pentru mine, am abordat-o incet si am reusit sa nu obosesc prea tare, am si socializat cu tipul pe care il depasisem pe coborare, pe urcare avea mai multa energie. Si s-a si luminat si am putut vedea drumul. Am ajuns sus la 5:30, am dat din nou de tipul respectiv, apoi am luat-o in fata pe coborare. Au urmat 6 km pe care i-am "alergat" cu 6. 6 la ora, v-ati prins da? :)) Era deja joggingul chinuit, si ce era haios e ca cei din jurul meu erau la fel. Nu se mai termina.. Am vazut la un moment dat finishul, si m-am bucurat, dar eram prea distrus sa pot realiza ce inseamna. Am mers in continuare, abia cand am ajuns jos in oras mi-am dat seama ca gata, se termina cursa, mergeam pe strada cu lacrimi de fericire in ochi, am terminat Irontrail! Am ajuns la stadion, unde era finishul, a urmat o tura de stadion, apoi am terminat.. fara nimeni pe acolo, doar 2-3 organizatori, dar ce mai conta? Era normal, era 6:30 dimineata.. Si cam asta a fost. Am dormit dupa vreo 2 ore la Mihai (care arata fresh), apoi a venit prietena la care statusem dupa mine, am mai stat putin prin zona, ea a mers sa se plimbe, eu am dormit pe o banca, undeva la 2400m (am ajuns cu telegondola, nu va speriati prea tare :) ) si dupa am plecat inapoi. Irontrail T214 terminat, loc 2 categorie, 21 masculin, 24 feminin cred, din vreo 90 de persoane care au fost la start, rata de abandon fiind de aproape 50% (40/85 la baieti, 5/11 la fete).

A ramas sa vorbesc despre echipament, nutritie, apoi voi spune cateva ganduri de final - anumite persoane carora tin sa le multumesc. Nutritia a constat in principal in ce aveau ei in checkpoint, paste aproape la fiecare check (deci vreo 7-8 portii de paste), vreo 2 de supa, si maxim 20 de geluri si batoane, din cate estimez. Am luat si din batoanele lor vreo 3-4 cel putin, erau bune alea de la Sponser. Si astea de la Isostar sunt decente, dar numai cele cu ciocolata, astea cu lamaie am inceput sa nu le mai suport.

Echipamentul l-am facut in felul urmator. De jos in sus: pantofi La Sportiva Akasha, sosete La Sportiva de la Ionut Zinca (mi le-a sugerat pentru bataturi, si m-am inteles mult mai bine cu ei decat cu cei de la Compressport), colanti Salomon pe care i-am schimbat la km 148 cu colanti Kalenji (mi s-a parut un pic ca regret lipsa compresiei, dar m-am gandit ca e doar in capul meu ca oricum sunt obosit, nu cred ca a facut vreo diferenta, ma indoiesc profund), chiloti Salomon (chiar ii recomand, nu te irita), tricou Compressport (a fost ca a doua piele, am stat cu el 50 de ore, nu l-am schimbat deloc ca am zis ca oricum transpir daca il schimb, poate si de asta problemele cu respiratia/ plamanii), manecute, buff (pe care l-am purtat non stop). Am avut si polar, suprapantaloni si geaca Goretex la mine (stiam ca e super frig aici, anul trecut plouase prima zi non stop), le-am carat degeaba din fericire, ba chiar aveam si polar de schimb in ambele drop bag-uri, tricou de schimb si colanti de schimb. Am folosit doar colantii de rezerva, nici eu nu stiu de ce, mi se parea ca am transpirat in ceilalti, nu cred ca a ajutat la ceva, doar am pierdut timp cu schimbatul. In rest, rucsacul clasic de la Decathlon, frontala Petzl, folie de supravietuire, bandaj elastic (era obligatoriu si cam mare, daca stiam ca nu ne controleaza nici nu il mai luam), si cea mai tare chestie, bete de trekking de aluminiu de la Decathlon. Asa, sa se mire toti hipsterii care folosesc Leki de carbon :D Glumesc, chiar sunt bune betele alea, poate imi cumpar si eu, sunt super usoare.. De obicei nu folosesc bete, dar aici le-am tinut in mana non stop, nu le atasam niciodata de rucsac, cand nu le foloseam alergam cu ele in mana. Si cam atat si cu echipamentul.

Ca ganduri de final.. Nu as fi reusit fara sa ma ajute Dumnezeu sa trec peste durere, fara vremea buna pe care nu o putem controla (daca adaugam si ploaie la chinul asta nu cred ca mai rezistam), plus ameliorarea suieraturilor la respiratie (la final nu mai aveam nimic), si sa nu uitam faptul ca nu aveam cu ce sa ajung din Bivio la finish. :) Acuma, pe principiul Dumnezeu iti da dar nu iti baga in traista, trebuie sa amintesc cativa oameni care m-au ajutat. In primul rand Mihai, care m-a sustinut moral cand imi era rau, mi-a zis printre altele ca totul e psihic si ca nu o sa mor, ca daca inca pot urca nu e nimic grav. Si avea dreptate.. M-a ajutat si sfatul lui Sebastian Butcovan, care mi-a zis sa imi dau cu vaselina pe picioare pentru bataturi (chit ca farmacistele au ras de mine cand le-am zis).  De asemenea, Adrian Grigore si Adrian Toma, finisheri Tor des Geants (fratele mai mare si mai nebun al lui Irontrail - 330km cu 24.000+, probabil cel mai greu ultra din Europa pe munte, poate o sa incerc sa il fac candva, cine stie), m-au ajutat cu sfaturi legate de somn, sugerandu-mi sa dorm asa cate 2 ore. Adrian Toma mi-a zis ca un somn te poate reseta complet, si a avut dreptate. Ar mai fi Tanase Vlad care m-a ambitionat sa termin, spunandu-mi ca motive gen bataturi nici nu ar trebui sa existe, ca poti trece peste ele. Nu in ultimul rand, cand eram distrus imi aminteam de Godza Mihai cum a terminat la 7500 in 34 de ore si 55 de minute, si ma gandeam ca inca nu sunt asa de distrus cum era el, deci inca pot continua, si el a fost o sursa de motivatie. Si cam atat cu arogantele pe 2017. Ar mai fi una, cursa de 48h de la Timisoara, poate merg si acolo, ramane de vazut cum ma refac :)