Tor des Geants 2018 - jumatate de cursa

Nu cred ca voi putea sintetiza bine experienta mea de la TDG. Planificarea si emotiile au tinut nu cateva zile, ci jumatate de an, de cand am aflat ca sunt inscris pana am plecat de acolo. Pentru cei carora le e lene sa citeasca fac un TL;DR - am parcurs aproape 200 km din cei 340, cu 18.000 + din cei 30.000+, deci peste jumatate, in jumatate din timp (75 ore / 150), as fi fost in grafic dar am avut probleme cu respiratia/ plamanii (tuse, wheezing), si am preferat sa ma opresc. Ulterior am aflat ca majoritatea concurentilor au intampinat probleme similare, dar eu sunt de parere ca nu are rost sa te chinui - adica ok, ultra, ultra, nesomn, dureri musculare, basici, dar deja cand apar chestii mai nasoale, la modul entorse, dureri puternice de genunchi, spate, sciatic, probleme cu respiratia, rinichii, puls (desi la ultra mai greu sa ai puls prea mare), mai bine te retragi, pentru ca pana la urma sanatatea e mai importanta si nici nu sunt sportiv profesionist. Nu zic, poate puteam termina asa chinuit, dar cred ca deja in momentul in care dispare orice placere de a continua, fizica si psihica, nu mai merita.

Primul pas a fost sa platesc taxa, deloc mica (660 euro) si sa imi cumpar echipamentul lipsa - coltari de alergare, tricouri si pantaloni suplimentari, lenjerie, manecute, etc. Am cheltuit o gramada cu acest concurs si sincer nu stiu daca m-as mai intoarce din acest motiv, e foarte scump. Muscular nu e un efort deosebit dar trebuie antrenament la altitudine mare, si din pacate Varful Omu nu prea se compara cu altitudini apropiate sau chiar peste 3000. In fine, am reusit sa imi pregatesc tot echipamentul, am luat si cazare la un camping, am luat si bilet de avion, totul pregatit.

Am ajuns in Courmayeur joi la pranz, avion pana in Milano apoi Flixbus. Din pacate de la aeroport pana la Lampugnano a trebuit sa iau taxi, m-a costat 60 de euro pentru 17 km, pentru ca eram la limita sa ratex busul si urmatorul era abia la 1 dimineata. Imi calculasem asta, oricum, dar m-am ofticat putin cand am vazut ca a intarziat juma' de ora Flix-ul.. As fi putut merge cu maxim 5 euro cu un autobuz local si metrou, dar eram la limita si nu puteam risca. Am ajuns in Courmayeur, am vazut poarta de start, deja emotiile au inceput sa isi faca loc, apoi am mancat o pizza la un restaurant local. Cred ca am facut greseala suprema, am cerut ketchup la pizza, mi-a aruncat chelnerul o privire urata si mi-a zis ca nu folosesc asa ceva, apoi mi-am amintit ca italienii considera ca strici pizza daca pui ketchup si ca e o moda de la americani :)) Intre timp, la restaurant o gagica din Noua Zeelanda m-a abordat sa ma intrebe ce fac, etc, i-am zis ca la concurs, ca trebuie sa ajung la 5-6km de centru in camping (era deja noapte, nu am realizat ca nu mai e autobuz la ora aia si va trebui sa merg cu trollerul 6km pe jos). Mi-a zis ca e cam tarziu, ca ea sta la un hotel acolo si e 40 de euro camera si daca vreau pot sta si eu acolo cu ea ^_^.  M-am gandit un pic, sincer imi era sila sa merg drumul ala, dar am zis ca cine stie ce voia fata de fapt, asa ca avand prietena a trebuit sa o refuz politicos si am plecat in drum, prin noapte. Ce nu stiam eu e ca jumatate din drum a fost in bezna, am zis ca nu e adevarat, bezna, urcare, si un troller in spate. Imaginati-va. A fost creepy.. Am ajuns intr-un final la cazare, dar ma cam luase panica pe drum..

Am stat 3 nopti la camping inainte de start - joi seara, vineri seara si sambata seara. N-a fost seara sa nu ma apuce panica si sa ma gandesc ca poate nu iau nici startul macar. Le-am si zis prietenilor ca daca iau startul deja e peste asteptari, in prima seara deja imi cautam avion de intoarcere in ziua urmatoare, in halul ala am fost de panicat. In a doua zi m-am dus in Chamonix cu intentia de a face o aclimatizare la Aiguille de Midi. Ghinionul meu a fost ca nu era deschis cablul pana sus, asa ca am mers doar pana la 2300. Am facut cunostinta cu un roman random care era si el pe acolo, aveam un tricou pe care scria ceva in romana (maratonul zapezii), tipul m-a vazut si m-a abordat, si asa am ajuns sa cobor cu el pe jos desi platisem telecabina, am fost la Mer de Glace, apoi am coborat in Chamonix, a fost dragut. Dupa asta m-am intalnit cu unul dintre concurenti, Cristi Manole, care m-a dus pana la camping cu autorulota lui smechera si am discutat un pic de echipament. Seara m-a prins o oboseala nefireasca, ce e drept in prima noapte dormisem putin si foarte prost, m-am trezit de o gramada de ori de emotii, si m-am culcat vreo 10-12 ore cred vineri spre sambata. Sambata a venit Vlad Munteanu la camping, vorbisem cu el sa stam in acelasi loc, am mai glumit cu el si m-am inveselit, ne-am luat echipamentul, am stat 3 ore la coada sa ne verifice echipamentul obligatoriu (singurul defect din organizarea lor, altfel impecabil), am lasat drop-bagul, apoi am fost la cina festiva, unde ne-am intalnit cu mare parte din romani - Viorica Malai, Alex Petrut, Cosmin Rugina. Mihai Serban si Costica Anghel au lipsit dar i-am vazut a doua zi la start. Ne-au pus un filmulet motivational cu niste oameni care nu puteau sa mearga, aveau ceva probleme neorologice parca.. Oricum deja eram in lumea mea, nu prea am fost atent la ce se intampla, ma gandeam la ce avea sa urmeze. In seara aia am avut din nou emotii, inclusiv cu manifestari fizice, dar eram constient ca asa va fi si nu m-am speriat. Am avut tot timpul la mine Extraveral pentru stari de anxietate dar nu am folosit niciodata, l-am avut doar asa moral ca sa stiu ca e acolo in caz de ceva. Am mai carat si imodium si acetazolamida pentru rau de inaltime, si in dropbag am mai avut nurofen parca.

Din fericire startul e la 12, asa ca am dormit bine si sambata seara dupa ce mi-au trecut emotiile. Duminica am ajuns la start cu Vlad Munteanu, ne-au activat trackerul GPS (foarte linistitor sa stii ca ai asa ceva la tine, unul din motivele pentru care as avea curaj sa ma bag la asa ceva e ca oamenii dispun de multe elicoptere si te salveaza daca apesi pe butonul de panica) si am intrat in zona de start. Acolo am stat pe jos vreo 30 de minute, efectiv pe jos, pe asfalt, ca sa economisim energia. Am stat cu Cosmin Rugina sa barfim lumea, majoritatea erau peste 40 de ani, si era motivarea mare sa stii ca daca pot si unii de 50-60 de ani atunci trebuie sa putem si noi, nu? Am vazut un tip care cred ca avea 70, venise cu ochelari de vedere la el, aducea a Iliescu acum niste ani (dupa l-am cautat pe net si am vazut ca era cunoscut, facea ultra de vreo 20 de ani, nu stiu daca a terminat ca i-am uitat numarul dupa ce l-am cautat prima oara). Cred ca oamenii de varsta lor rezista pentru ca ritmul nu e unul rapid, adica am mers toata cursa, cu exceptia primilor 2-3 km unde am alergat, plus prima coborare. Diferenta e ca poate traiesc la munte si au organismul mai adaptat la altitudine, asta e singura mea explicatie.

A venit startul, eram cam toti romanii grupati - eu, Vlad, Cosmin, Mihai si nea Costica. Alex Petrut cu Viorica si cu Cristi Manole o luasera in fata, dar teoretic ei nu erau romani, ca reprezentau Italia, Moldova, respectiv Spania. Am inteles ca a fost si Georgiana Popa in cursa dar a abandonat devreme si nu am vazut-o. Oricum, o felicit pentru curaj, cine are curaj sa participe la asa ceva clar nu e sanatos la cap, deci tot respectul. Am ajuns la concluzia ca per total e un efort supraomenesc TDG - chiar daca il poate face oricine bine antrenat, dar tot supraomenesc ramane. Asa cum mi se pare un efort supraomenesc si sa mergi 6 zile la Cercul Polar (chiar daca nu e neaparat o performanta, dar efortul tot ramane supraomenesc - cum ziceam, chiar daca l-ar putea face oricine bine antrenat). Pe prima urcare s-a mers cam tare, nu prea mi-a placut, chiar ma luase un pic panica si ma gandeam sa abandonez pe prima urcare sau cel mult dupa prima coborare. Ca sa imi spuna Vlad Munteanu ca un tip chiar a abandonat la 1 ora de la start, pe prima urcare - probabil un atac de panica ceva.M-am gandit ca e bine, nu sunt primul care abandoneaza. Totusi, in cursa, incet incet am scapat de starile de stres si frica, asta mi s-a parut incredibil, si am intrat asa treptat intr-o transa, ignorand orice problema care ar fi putut aparea. Am terminat prima urcare ok, am mai redus ritmul, cred ca incepusem prea tare de fapt, apoi am inceput sa alerg pe prima coborare. M-am intalnit cu Mihai si nea Costica, eram cu Cosmin Rugina, ne-au zis sa nu alergam pe coborare ca nu are rost, dar nu i-am ascultat, si mi-a parut rau, pe final de coborare simteam un pic ficatul, asa ca am zis ca nu voi mai alerga deloc in cursa aia. Si asa am facut - 3 zile de mers. Prima urcare se termina pe la 2600, deci din start peste vf Moldoveanu. Prima coborare a mers rapid, dar urmatoarea urcare m-a gasit lipsit de energie. M-am intalnit cu Cristian Matei care era la sustinere pentru nea Costica, ne-am luat in brate si m-a energizat un pic ca l-am vazut acolo, am plecat un pic mai optimist. Am ajuns pe la 2000 si ceva si i-am gasit in checkpoint pe Mihai si pe nea Costica, am mers cu ei o bucata pana pe primul varf de 2800. Nu stiu daca a fost doar in capul meu, dar mi-a fost greu dupa ce am trecut de 2500, asa am patit si anul trecut la Irontrail. Cred ca fiecare are o limita de unde nu se mai simte comfortabil -daca la 1500 nu simt nicio diferenta in respiratie, de la 2000 deja parca, parca, nu mai respir la fel, iar de la 2500 devine chiar nasol, si cand trec de 2700-2800 am vazut ca nici macar nu mai pot sa merg, trebuie sa fac pauze direct, ca nu rezist. Pe urcarea spre 2800 l-am vazut pe Ion Iliescu in varianta ultramatonist, era transformat, tragea acolo pe urcare, am innebunit, am zis mama, ma face asta la 70 de ani, am tras un pic si l-am depasit. A venit coborarea, destul de tehnica, si am ajuns la urmatorul punct de control. Aici am ajuns cand plecau Mihai si cu Costica Anghel, l-am vazut si pe Cristi Manole si pe urmatoarea urcare l-am depasit pe Vlad Munteanu, deci eram cam toti romanii grupati. Urmatoarea urcare a fost oribila. O R I B I L A. S-a ajuns din nou la 2800, dar mult mai abrupt, a fost o portiune nasoala de stanci, lanturi, unde puteai clar sa o mierlesti. Pe coborarea care a urmat cineva chiar a mierlit-o, un chinez, acum vreo 5-6 ani. :( Are si monument, e cunoscut cazul. Si chiar era periculos, era rapa, noapte.. Am si vazut pe cineva care era sa cada chiar aproape de zona respectiva. Aici era Col Crosatie, inainte fusesem la Passo Alto. Ce mi s-a parut super fascinant, fata de Carpati, Col-urile astea ale lor, ajungi pe un varf, intri pe creasta, si pe cealalta parte e alt munte!! Si nu e doar un Col, sunt zeci!! Absolut incredibil. La noi nu vezi asa ceva. Pe coborarea de pe Col Crosatie am vorbit cu un italian, i-am zis ca sunt din Romania, mi-a zis ca a auzit de Robert Hajnal (bravo Robert, ne-ai facut cunoscuti), si ca nu am mai fost niciodata la 3000 sau mai mult. Pana la base vita a durat o gramada, speram sa ajungem cum se termina coborarea, dar nu.. Au mai fost vreo 7 km de plat. Incredibil - 50 de km facuti in 13 ore. Eu speram initial sa fac 10-11.

Am dormit 1 ora jumate, si momentul in care m-am trezit practic mi-a aratat ca deja intrasem in transa de ultra, care m-a tinut vreo 2 zile. M-am uitat in stanga, in dreapta, dupa 90 de minute de somn, i-am zis unui tip de langa mine "Show must go on!!" si am plecat. Distractia continua. Urcarea spre Col Fenetre a fost dura, inceputul a fost ok dar am vazut ca dupa ce treceai de 2500 se strica panta. Pana la 2500 e ok, esti in padure, pe la 2200 incepeau sa se duca brazi, dar macar erai inconjurat de pasuni alpine.. Iar pe final aveai un "atac", asa l-am numit, toate urcarile deveneau mai abrupte la final. Atacul de la Col Fenetre m-a cam rupt, m-a si intepat in stanga la coaste, si cred ca n-a mai fost de la anxietate, care in mod miraculos disparuse complet, ci de la lipsa de oxigen - te mai inteapa una alta cand nu ai oxigen suficient. Nu m-am speriat deloc, am continuat urcarea, eventual cu mici pauze. Pe coborarea de pe Col Fenetre m-au apucat nevoile fiziologice si a trebuit sa ma ascund undeva sa imi rezolv problema. In urmatoarele 2 dimineti (se facuse dimineata) m-am lovit de exact aceeasi situatie, asa ca deja ma gandeam ca ziua buna incepe cu o ... in padure. :)) Finalul coborararii m-a gasit un pic rupt, dar in plan era sa continui pe Col Entrelor si m-am tinut de plan. Nu stiu daca mi s-a parut sau chiar a fost asa, dar urcarea pe Col Entrelor a fost groteasca, mi s-a parut cea mai grea din tot concursul (din ce am apucat eu sa vad, mai bine zis). Horror absolut. De jos a fost abrupta si m-a rupt, dar sus am facut cred ca 20 de pauze ca sa ajung. Imi imparteam vizual drumul in bucatele de 100 de metri, in halul ala eram. Si cand in final am ajuns sus de tot, ghici ce? Mai era un pic!! Putin de tot ce e drept, dar deja eram rupt.. Am ajuns intr-un final, am facut niste poze si am continuat drumul. Coborarea mi s-a parut ok, dar am ajuns jos relativ distrus, si am realizat ca nu pot face inca o urcare la peste 3000 fara somn, asa ca am dormit un pic - in jur de o ora, as fi vrut mai mult dar nu am putut, m-am trezit ca era prea cald. Oricum, in check pointuri totul a fost excelent - slanina, prosciuto fungi, cascaval, branza, prune uscate (alea au fost preferatele mele), si multe altele. Efectiv, nici nu mi-am folosit gelurile si am ajuns acasa cu aceeasi greutate, deci nutritia a functionat foarte bine, am slabit 0 pe parcursul a 3 zile, stiu ca altii se mai plangeau. Oricum la mine am vazut ca merge bine nutritia, si la europene am slabit 0... Urcarea pe Col Loson a fost mult mai blanda, chiar si "atacul" final a fost mai decent, asta sau ma obisnuisem eu. A, si luasem si o pastila de rau de altitudine. Am mai avut si supradyn, bagam cate 2 in fiecare check, omega, calciu si magneziu.. da' nu am folosit decat supradyn-ul. A fost cam subtire, trebuia sa iau si eu niste vitamine mai de calitate, asta e, probabil sistmul imunitar s-a stricat in timp de la efort si nesomn si de asta si problemele.. Coborarea de pe Col Loson e extrem de periculoasa - cea mai periculoasa zona din concurs. Si de asemenea, extrem de lunga. Pe coborarea asta au aparut primele halucinatii - am vazut caini, o fata in genunchi care plangea, vaci.. Psihicul era bun, inca ma amuzam ca vad chestii, adica bine stiam ca nu sunt acolo, dar se insera si vedeam aiurea de la oboseala + lumina slaba. Coborarea a durat o gramada, si mai rau, din oras a mai durat o gramada pana in check point. Incepusem sa simt destul de nasol basicile si am decis sa fac ceva in privinta asta pentru ca nu se mai putea continua asa. Am ajuns intr-un final la Cogne, am dormit nu mai putin de 3 ore, si m-am trezit mai rupt decat m-am culcat. M-am dus la asistente sa imi repare picioarele - mi-au intepat basicile si mi-au pus bandaje si am fost aproape ca nou - a fost super  tare, daca stiam mai de mult de asta... Am inceput apoi urcarea catre Fenetre di Champorcher. Lunga si urcarea asta dar destul de blanda. M-au apucat din nou nevoile pe final.. Urma apoi o coborare care stiam ca e lunga. Si cand zic lunga, zic de la 2800 la 300m. Deci vreo 2500-3000 diferenta de nivel negativa, ca mai si urcai la un moment dat. M-am oprit la un moment dat sa imi iau niste geluri, si cand m-am uitat din nou in zare un grup de 4-5 vaci se uitau urat la mine si ma muu-au (ca nu stiu cum sa zic altel) . De frica sa nu ma muste vacile nebune, mi-am uitat si gelul pe iarba, m-am ofticat, ca voiam gelul ala, dar n-am avut tupeu sa ma intorc dupa el, ca vacile nebune se uitau la mine.. Asta e, le-am lasat tribut.. Coborarea era impartita in vreo 3 tronsoane parca. La primul am ajuns ok. La al 2-lea am ajuns semi distrus, nu mai sportam deja coborare. La al treilea deja am zis ca voi claca psihic. Incepusem sa am halucinatii ziua in amiaza mare, am vazut steagul romaniei de cateva ori, cand a venit si urcarea am innebunit, ca stiam cat mai e de coborat.. Efectiv eram rupt, am zis ca ma innebunesc, deja ma dedublasem, vorbeam singur la plural, auzeam voci care imi raspundeau, un fel de eu versus mine.. Am ajuns pana la urma in Donnas dar rupt, mai rupt ca in celelalte, desi pe ultimii 2-3 km de plat mi-am mai revenit.

Sa nu uit. Regulile la TDG - oricat de aproape ti se pare ca e urmatorul varf.. e mai departe decat pare. Oricat de mult ti se pare ca ai parcurs, stai linistit, ai parcurs mult mai putin. Si atunci ma mai gandisem si la altele similare da' acum le-am uitat. La Donnas am dormit vreo ora, n-am reusit mai mult, si dupa a urmat urcarea urcarilor, de la 300 inapoi la 2200. Vreo 2000+ minim, ca mai si coboram ceva. Prima parte a trecut rapid, frumos, prin oras.. Am ajuns la Perloz cu resurse, am vazut si o fanfara acolo.. Aici am avut prima oara un pic de wheezing si am mai avut o senzatie dubioasa, pe care n-am mai intalnit-o pana atunci - ma furnica partea dreapta a spatelui, probabil de la transpiratie sau nu stiu, nu imi dau seama. Am ignorat si am plecat mai departe. La Sassa (1300+) in continuare am fost ok, desi m-a demoralizat sa vad un tip cu mana plina de sange din nas. L-am intrebat de 2 ori daca il pot ajuta cu ceva, dar mi-a zis ca e ok ca e doar nose bleeding, cred ca imi faceam eu mai multe griji decat el. Ultima portiune din urcare nu se mai termina. Am crezut de 2-3 ori ca e gata, dar mai era! Horror.. 6 ore urcarea. Am ajuns la Coda cu resurse, era jumatatea concursului, km 169, chiar optimist, ma gandeam, super am facut jumatate.. Cand am iesit din Coda, dintr-o data ceva s-a schimbat - deci asa, instant! Am iesit de acolo, era noapte, cam 1 dimineata, si dintr-o data tuse, wheezing, da' asa la modul nasol, plus din nou senzatia aia nasoala ca ma furnica spatele daca stateam pe loc - trecea daca incepeam sa ma misc. Foarte dubios, nu inteleg ce a fost, wheezing mai avusesem, tuse la fel, da' furnicatura??? Ma innebunea furnicatura aia. Efectiv nu intelegeam ce e. Poate stie careva din cei care citesc.. Eu cred ca eram transpirat si din cauza asta ma furnica, sau poate se saturase spaele de umezeala + tinut rucsac pe el si incepea sa ma furnice, o fi fost vreun nerv afectat. Nu stiu ce a fost da' a fost nasol. Bine, pe tot parcursul cursei m-am rugat aproape mereu si am 'vorbit' cu Dumnezeu ca sa zic asa, am stat destul de linistit, pentru ca stiam ca nu ma lasa Dumnezeu sa mor pe acolo si ma voi intoarce acasa cu bine, tot timpul am avut sentimentul asta, ceva de genul "stai linistit ca te intorci cu bine acasa, nu iti fa griji". Stiam ca nu mor, dar ma scotea din minti furnicatura. O fi doar in capul meu? Nu o fi? Oribil... De la Coda la Balma, urmatorul refugiu, sunt 9-10 km. O mizerie, nu? I-am facut in 3 ore sau peste. Cand credeam ca nu mai e mult, a mai venit o urcare nasoala.. Efectiv numai urcari si coborari, nu stiai cand se termina. Daca pana atunci traseul a fost super clar - urcarea era urcare, coborarea era coborare, etapa asta m-a innebunit - urcari si coborari ca in Fagaras, sa te termine psihic, sa nu stii cand ajungi si tu. La Balma am ajuns distrus. Am vrut sa dorm, stiam de la prietenii romani ca nu te lasa mai mult de 2 ore in refugiu. Apropo de prietenii romani, ma depasisera toti in prima noapte, mai putin Vlad Munteanu care a dormit mai mult si probabil m-a depasit in ziua a 2-a, dar eu credeam ca sunt ultimul, oricum. De fapt nu, credeam ca e Cosmin Rugina ultimul, si el de fapt era in fata mea, ca a dormit doar 7 ore in 6 nopti, de, medic, obisnuit cu nesomnul :)) Ma intreaba un voluntar cat vreau sa dorm, zic eu "i don't know.. 2 hours?" speram sa ma lase peste sincer, dar face el "i'm sorry.. it's impossible.. one hour and a quarter.. if you want!". A zis asa cu o figura semi sadica, imi venea sa il intreb cum adica ma baiatule if you want, pai nu e normal ca vreau daca am zis ca as vrea sa dorm?? In fine.. am dormit maxim 30 de minute din cele 75, ca tot venea sa ii trezeasca pe altii, erau putine locuri si oameni multi, am inteles.. Am dormit dupa inca vreo ora cred in  sala de mese, dar am dormit prost, nu stiu cat s-a pus.. M-am trezit si eram efectiv distrus. Stiam ca nici macar nu pot abandona ca eram in varful muntelui. Sa ii sun pe baieti sa ma ia cu elicopterul.. parca n-as fi riscat sa ma puna sa platesc. Eu asa aveam asigurare facuta, dar era acolo o * mica de care nu mi s-a spus la telefon, cica daca depaseai peste 3000 de metri asigurarea nu mai era valabila.. Stiam si ca cei de la TDG ne-au facut asigurare, deci salvarea cu elicopterul ar fi fost gratis, dar riscai?? Ma puneau aia sa imi amanetez casa ca sa platesc o salvare din aia.. Am zis ok, ce mai, inca 13-14 km, am estimat la vreo 6-7 ore, cred ca am facut 6. Am mers un pic, cred ca am vazut si Mont Blancul, sau cel putin asa parea, era mare si alb, apoi am sunat-o pe Cami, am zis ca daca a terminat medicina o sa stie daca e ok ca ma furnica spatele si nu pot sa respir. Am sunat-o, mi-a zis ca nu e grav, in gandul ei de fapt era ca o sa mor acolo, asa mi-a zis, ce e drept si eu am jucat poate un pic teatru, speram sa spuna sa chem elicopterul, daca imi zicea asta apasam clar pe buton, asa ca am tusit si eu un pic mai rau decat era cazul, am vorbit cu ea pe urcare, si s-a gandit direct ca am edem pulmonar sau altceva, dar nu a putut sa imi spuna decat sa incerc sa merg incet si sa vad eu. A venit o urcare, am facut-o, m-a ajutat moral si ca erau oameni care mergeau mai slab decat mine (si totusi ei au terminat, ca i-am cautat dupa). Se facuse frig, primele zile a fost super cald si frumos, senin, acum erau nori, imi era un pic frig chiar si cu manusi si geaca de goretex. Am stat la un check point facusera un foc.. apoi am continuat drumul. Am mai avut cateva urcari si coborari pana in Col della Vechia. De acolo ai fi zis ca urmeaza doar coborare, dar nu!! Urcare pe alocuri. Din nou nevoile fiziologice.. Deja incepuse totul sa para repetitiv, asa. Am zis, gata, la Niel neaparat abandonez, nu se mai poate. Am ajuns cu chiu cu vai la Niel.Aici am vazut mesajele de acasa, ma incurajau toti, sa continui, hai ca e bine ,etc (eu nu stiam ca aflasera ca nu prea sunt ok, Cami se alarmase si ii daduse mesaj sor'mii ca mor acolo). Sor'mea ce e drept mi-a zis sa nu mai continui daca simt ca e prea mult pentru mine. Am vorbit cu o tipa care cica era medic dar nu stia bine engleza, mi-a dat un paracetamol, mi-a zis ca nu e nimic grav ca ma furnica spatele atata timp cat trece la miscare.. Mi-a facut impresia ca nu prea stie nici ea ce am de fapt. Sau oare aveam ceva?? Cand m-am oprit mi-a trecut, am dormit vreo jumatate de ora, ma simteam ca nou, am zis ok hai sa mai incerc. Am luat-o la pas pe urcarea urmatoare, si cred ca facusem jumatate din ea cand recunosc ca m-am lasat invins de panica. Simteam ca nu mai am aer, ca ma tine o mana de gat, adica pe langa wheezing, parca ma tinea ceva de gat. Stiam ca asta e psihic, cel mai probabil, cum am coborat spre vale a disparut mana care ma tinea de gat, dar pur si simplu mi s-a facut sila, adica deja era prea mare chinul si n-am mai vrut sa continui, am facut mersul rusinii inapoi catre Niel dupa ce parcursesem chiar repede cel putin jumatate din urcarea urmatoare. M-am oprit cand am ajuns sus pe platou, imi pare rau intr-un fel ca n-am avut curaj sa continui pana la Gresoney ca mai era putin, si sa mai dorm, dar ma stresa prea tare ca nu respir cum trebuie si m-ar fi macinat, si m-am gandit ca nu pot continua inca 3 zile in halul ala.Asa ca m-am intors...

Cum am abandonat, s-a terminat transa. Instant panica, parca nu imi venea sa cred ce facusem, efectiv 3 zile fusesem o masina care a mers non stop aproape, cu cateva ore de somn, pentru mine a fost wow, chiar daca nu am temrinat cursa.. Am mers cu o masina pana in Gresoney cu inca un baiat, ne-am luat dropbag-ul, apoi am fost dusi in Courmayeur. Noaptea de miercuri a fost una odihnitoare, am dormit 10-12 ore neintors. Joi in schimb am fost distrus, n-am fost in stare sa merg decat prin camping pe acolo, am mancat, am dormit si cam atat. Am si vorbit cu tipa de la bucatarie, care aparent era romanca din Iasi. Multi Romani in Italia.. Aveam avion luni seara si m-am gandit ca nu mai suport sa stau inca 4 zile singur acolo, asa ca mi-am cumparat avion pentru vineri, am gasit super ieftin, mai ieftin decat mancarea in Italia pe 3 zile. Joi seara din nou nu m-am simtit prea bine psihic, m-am trezit noaptea si mi se parea ca am mainile amortite, am bagat 3 pastile efervescente de magneziu si calciu.. A doua zi am plecat din Courmayeur, am ajuns la limita la avion, imi era frica sa nu il pierd, pentru ca am ratat busul din Lampugnano spre Bergamo, n-am reusit sa imi cumpar bilet la timp si l-am luat pe urmatorul. Din fericire am ajuns cu bine la avion.. Cum am ajuns in Bucuresti, fix cand am aterizat,inainte sa ies din avion, mi-a curs sange din nas de la presiune. Meh, mai bine la final decat in cursa..

Saptamanile care au urmat am tot visat ca sunt la TDG, ba ca termin cursa, ba ca abandonez, si am fost destul de slabit psihic si fizic, dar cred ca acum mi-am revenit. Am fost din nou la MPC, pentru al 4-lea an consecutiv, si de data asta a mers bine pentru mine, am facut PB fata de 2015, ce e drept doar cu vreo 10 minute, dar in conditiile in care urcarile mi-au mers greu, mai ales pe final, si pe coborare pe alergare m-a durut un pic ficatul, dar per total am fost puternic si am trecut peste acesti factori si am terminat in 5 ore 39. Am primit si un tricou misto de la Merino, a meritat MPC anul asta :D Cam atat.. I call it a season :) Mai vedem ce urmeaza pentru anul urmator.. Important e sa fim sanatosi, restul vine de la sine.

Acum fara legatura cu alergarea. As mai fi vrut eu sa fac un articol (scriu tot pe blogul asta ca teoretic inca sunt student la doctorat, si mi-e lene sa fac altul, mai ales ca nu o sa mai postez des), despre cum poti fi fericit in cativa pasi. Poate revin la el, las aici un sumar:

1. Crede ca exista viata dupa moarte - Viata e complexa si nu te poti baza pe tine pentru orice. O viata lipsita de credinta, pentru un ateu convins de exemplu, este complet absurda, asa ca nu prea are sens sa traiesti - doar sa ai niste valori in care sa crezi si eventual sa vrei sa lasi ceva pentru cei care vin dupa noi. O viata traita din pozitia de crestin iti da speranta ca nu totul se termina aici. Cine crede ca totul se termina aici nu poate trai decat intr-o frica continua, sau intr-o apatie totala, depinde decaz. Speranta in viata de apoi ne face sa fim oameni mai buni si chiar sa fim morali (altfel, daca totul s-ar termina aici, ce motiv am sa nu ucid, de exemplu, daca am un avantaj imens din asta?  Ca oricum mor si nu mai e nimic dupa. Sunt si filosofi care isi pun intrebarile astea).

2. Fii bun cu cei din jur - nu stii niciodata cand te pot ajuta la randul lor sau cand se intoarce roata.

3. Fii optimist - o viata optimista este o viata mai buna.

4. Fa sport, daca poti - miscarea ajuta atat fizic cat si psihic. Nu trebuie totusi exagerat si trebuie facute mereu analizele sa stim daca totul e in regula. Poti face sport si cu probleme de sanatate, dar probabil mai putin/ mai moderat, sau in cazuri mai grave deloc; de asta trebuie sa stim exact ce avem.

5. Fa-ti hobby-uri si dedica-le timpul tau - munca face pe om, dar fara hobby-uri innebunesti. Fiecare are nevoie de hobby-uri ca sa poata sa se deconecteze de la ceea ce face in viata de zi cu zi. Alergarea ,de exemplu. :)

6. Interactioneaza cat mai mult cu cei din jurul tau, in special cei apropiati - asta te va ajuta la moral si iti va face viata mai frumoasa, cred ca e evident.

7. Nu complica viata, traieste cat mai simplu - viata e simpla, noi o complicam. O viata simpla e o viata fericita.

Cam atat. Sper sa ne auzim cu bine si in sezonul urmator.

IronTrail 2017

O sa incep acest articol cu o discutie despre performanta. Multa lume se intreaba ce inseamna sa faci performanta in sport. Dupa parerea mea, performanta inseamna sa reusesti sa te clasezi in top in domeniul tau, la concursuri cu un numar relevant de participanti, iar aceste clasari sa se reflecte si la nivel international (daca esti primul in tara trebuie sa fii cat de cat bine clasat si prin afara). De exemplu, pe plat mi se pare ca faci performanta daca ai sub 1 ora si 10 pe semimaraton sau sub 2 ore jumate pe maraton (timpi pe care in Romania ii scot foarte putini). Pe munte e mai greu de evaluat pentru ca sunt multe concursuri, fiecare cu profilul sau. As zice ca performanta fac doar Palici, Szabolcs, Preda si baietii de nivelul lor, si as spune (desi unii ma vor contrazice) ca si Hajnal face performanta pe ultra (singurul, de altfel), avand clasari bune si in afara. E o diferenta intre amatori pasionati, care termina diferite curse, si oameni care fac performanta. Eu nu am facut performanta si nici nu voi face, pentru ca sunt amator, nu doar ca nu traiesc din sport, ba chiar dau bani ca sa il practic. Vorbeam si cu Vlad Tanase si zicea si el ca oricine poate face ceea ce facem noi, trebuie doar sa ai ceva ambitie, antrenament, si un pic de noroc sa nu te accidentezi. Pe triatlon/ ultra-triatlon as zice ca nu face performanta aproape nimeni din tara. Poate doar Balanescu, Baractaru si Vigariu, ca sa zic cateva nume, poate mai sunt si altii dar nu ii stiu eu. Oricum, ideea e clara, oameni care sunt mereu in top. De ce am facut discutia asta este pentru ca nu vreau sa fiu ipocrit si sa ma laud ca as face performanta, pentru ca eu nu consider ca este cazul. :)

Acuma despre cursa. Una din pasiunile mele e sa caut tot felul de curse, sa vad care e mai dificila. Sunt putine curse montane peste 100 de mile. Una din ele este Irontrail, o cursa in Elvetia de aproape 220 de km cu peste 11.000 diferenta de nivel, si este o alternativa pentru cei care nu au fost acceptati la UTMB si vor ceva similar (bine, e semnificativ mai greu, dar nu stiam asta). Cum la UTMB nu am fost acceptat, am decis sa ma inscriu la Iron, mai ales ca eram motivat de faptul ca mai fusese un singur roman in 2016, care abandonase. Nu zic ca e o performanta sa fii primul roman care face cursa X, dar pentru fenomenul sportiv din Romania cred ca este totusi o realizare. Asa cum nu consider ca simpla terminare a unui Deca Ironman continuu, de exemplu, e o performanta, dar ar fi totusi o realizare pentru fenomenul sportiv din Romania, pentru ca momentan nu a facut asta nimeni (a facut doar Andrei Rosu 10 days Ironman, care e incomparabil mai simplu). Am vazut ca era si Mihai Serban inscris, un roman cu rezultate bune in cursele de ultra. Dupa Balaton imi pierdusem increderea in psihicul meu si am plecat din tara in ideea ca sansele cele mai mari sunt sa abandonez. Acum cand ma uit in perspectiva cred ca as fi putut termina si la Balaton, dar eram pur si simplu prea traumatizat de experienta cu salvarea de la semimaraton si la prima problema am cedat. Poate ca imi voi lua revansa la anul, cine stie. :)

Am ajuns miercuri in Zurich, iar acolo m-a asteptat o prietena la care am stat in prima seara. Am plecat de la ea extraordinar de stresat, nu aveam nici internet si imi era frica sa nu ajung la start, stiam doar ca trebuie sa schimb 3 trenuri iar de acolo nu aveam nicio idee. Am ajuns in Davos, din fericire in tren am dat de un alt alergator, care din cate am vazut a terminat si el cursa mare, si mi-a aratat cum se ajunge la start. In Davos urma sa stau la Mihai Serban, care a fost amabil si m-a primit la el la cazare. Eu imi rezervasem ceva hostel acolo, dar am preferat sa stau cu persoane cunoscute, mai ales ca nu prea ma descurcam singur pe acolo. Mi-am luat kitul de start, care nu avea decat trackul si 2 pungi ca sa ne punem lucrurile - la km 60 si 150, aproximativ, iti puteai lasa lucruri ca sa te schimbi. Am uitat sa mentionez, in taxa de inscriere intra si biletul de tren, care ar fi fost 100 de franci dus intors, deci nu imi pare rau deloc de banii dati pe taxa. Plus ca organizarea a fost excelenta - marcajul impecabil, punctele de alimentare, desi doar 9, aveau de toate - paste, supa, geluri, batoane, fructe. Practic puteai sa vii fara nimic de acasa. Si in ultimele puncte puteai sa si dormi.. Iar apa gaseai destula pe drum din izvoare sau fantani publice. Mihai mi-a povestit ca avusese o infectie chiar cu vreo 2 saptamani inainte de concurs si nu stie exact cum o sa mearga. Am reusit sa ma culc la 9 (nu stiu cum, probabil eram foarte obosit), am dormit vreo 6 ore si un pic si m-am trezit pentru start, care era la 4.

La start era destul de frig, ba chiar picura cand am plecat din camera. Nu pareau conditii ideale.. Am inceput sa alergam la 4 si cateva minute. S-a plecat tare, eu am incercat sa stau cat de cat mai in fata, se alerga si pe urcari, nu imi venea sa cred cum merge lumea la un concurs de peste 200km. Pana la primul CP a fost o urcare foarte lunga, cu panta foarte mica, s-a alergat o gramada pe urcarea aia, ceea ce mi se parea admirabil. Ma grupasem cu tipul de pe tren si inca o persoana. Nici nu m-am trezit bine ca am si vazut borna pe care scria km 200, deci alergasem deja 14. Bun.. In curand a venit si borna 195, a urmat o mica coborare, apoi iar urcare si am ajuns la primul CP, unde nu am stat mult, am baut niste supa am luat un gel parca si cam atat. In general intre 2 CP luam cam 2 geluri, atat. Deci am consumat cam 18-20 de geluri si batoane in cursa, sa zic. Batoanele mele nu prea le-am folosit, aveam unele de la Isostar si m-am cam saturat de ele, nu prea imi mai place gustul, in schimb am luat batoane Sponser de la ei care aveau gust mai bun un pic. In CP am ajuns aproape simultan cu Mihai, atata ca el a plecat ceva mai repede.

Am plecat cat am putut de repede de la CP1, a urmat o coborare extrem de lunga si cam plictisitoare, dar am vazut cel mai frumos peisaj din viata mea in timpul ei - din ceata iesea, maret, un varf de munte, deasupra caruia era ceata din nou. Parea ca muntele e asa, undeva in ceruri. Eu nefiind obisnuit decat cu muntii din Romania, muntii aceia inalti mi s-au parut foarte spectaculosi, trebuie sa recunosc ca n-am vazut niciodata un spectacol asa frumos. Dupa e mi-a venit rau de atata coborare (m-am intalnit cu un american care mi-a zis ca suntem la mila 24 si inca nu se terminase, deci aveam aproape 40km), a inceput din nou o urcare, si imediat a venit CP urmator. Aici l-am vazut din nou pe Mihai, parea ca mergem aproape simultan, dar el statea mai mult in check pointuri. Se plecase oricum foarte tare, am facut 6 ore pe primii 46 de km.

Intre CP2 si CP3 nici nu prea stiu ce s-a intamplat. A urmat o urcare destul de lejera, apoi multa coborare pana in Samedan, unde aveam haine de schimb. Stiu doar ca am intrat intr-o sala imensa, undeva la un subsol dupa o linie de tren, si n-am vrut sa schimb nimic, doar mi-am suplimentat gelurile si am lasat drop bag-ul neatins. Din nou am dat de Mihai, si din nou a plecat inaintea mea. Tin minte ca imi spusese ca pe primii 62km ai doar vreo 2500m diferenta de nivel. Trecusera foarte repede, dar era de abia inceputul. Cursa abia incepea.

De la Samedan a urmat o bucata lunga de plat, apoi am inceput sa urcam, si am urcat, si am urcat, pana am ajuns la peste 2700. Panta nu era foarte grea, a fost un pic la inceput, dar pe platou era destul de lejer. La coborare stiu ca am facut la un moment dat o greseala, in loc sa merg pe poteca am luat-o direct pe zona abrupta (nu vasusem poteca) si am pierdut mult timp. Se facuse destul de cald si a fost singura zona aici unde chiar n-am gasit apa, incepusem sa nu mai suport coborarea aia, pana cand ajunsesem sa ma gandesc sa cer oamenilor pe strada apa, dar chiar atunci a venit si CP4, care era undeva pe strada, nu era intr-o cladire, ca pana atunci. Aici am dat, din nou, de Mihai, care zicea si el ca e cam obosit.

Am plecat cu Mihai pe urmatoarea bucata, unde se ajungea si la cel mai inalt punct din cursa, 2750, cam asa. Am mers destul de greu pe urcare, dar intr-un final am reusit sa ajungem. Coborarea a fost extraordinar de plictisitoare. Acum ca ma uit pe harta vad ca apare un checkpoint si pe varf, dar eu de la CP4 pana la Maloja (km 106) nu am gasit nimic, nu stiu ce cauta pe harta. In varf nu era nimeni, am continuat sa alergam. Aici a aparut un fenomen urat, kilometrii treceau extraordinar de greu. La un moment dat nu aparusera toate bornele, dar de la km 150 in jos cred ca au fost toate, si noi speram sa nu fi existat o borna, dar de fapt nu ajunsesem la ea. Ori am ocolit noi foarte mult, ori a fost eroare de GPS, ori e traseul mai lung, cert e ca ceasul lui Mihai arata ca suntem la km 106 si comform bornei de 115 abia facusem 99km. Mult tare a durat coborarea.. Si chiar cand am coborat de pe munte si ne gandeam ca aia e, s-a terminat coborarea, ne-a zis o voluntara ca mai e o ora - mai erau vreo 6 km. Am luat-o in fata pe bucata urmatoare, care era mai mult plat, apoi m-a ajuns din urma Mihai cu americanul (Michael) si am ajuns impreuna la Maloja - km 106. Aici eram deja obosit, se dusese primul Ciucas Ultra, dupa cum imi placea sa zic. Am impartit cursa in 2 Ciucas ultra, pana la Maloja si dupa Maloja, dar nu stiam eu ca de fapt jumatatea adevarata ca timp e la km 125, nu la 106. La Maloja Michael a zis ca vrea sa doarma, ceea ce l-a facut pe Mihai sa decida ca se culca si el putin. Cum nu voiam sa abordez noaptea, am zis ca incerc si eu sa dorm, desi nu imi era prea somn si mai si bausem niste Cola in post. Ne-am dus intr-o sala mare de sport unde erau niste saltele pe care se putea dormi. Aici a avut loc primul punct critic din cursa, si e unul din motivele pentru care consider ca n-as fi terminat daca nu m-ar fi ajutat Dumnezeu, chiar cred sincer asta. Cand m-am pus in pat, am vazut ca am o problema cu respiratia - e o chestie mai veche la mine, si la T100 si la 7500 am observat (din fericire la 7500 doar la finish, iar la transylvania am abandonat cand am observat respiratia dubioasa). Nu stiu din ce cauza, dar daca stau seara cu tricoul transpirat, cand trag aer adanc in piept se aude un fel de suierat, am fost si la doctor si mi s-a spus ca nu e prea bine (acuma sincer nu cred ca e chiar cine stie ce, cred ca a exagerat atunci doctorul). Mi s-a zis ca se ingusteaza caile respiratorii si ar fi un semn de astm, dar m-am testat de astm si nu am asa ceva, spirometria a iesit bine, posibil mai degraba sa fie o raceala ceva... Cand am vazut asta, am zis ca e clar, trebuie sa abandonez. N-am putut sa dorm deloc si ma tot gandeam ce sa fac, n-as fi abandonat, fizic puteam, dar sa risc cu respiratia aia? Nu stiam ce sa fac.. A fost destul de greu, ma tot gandeam ce sa fac, clacasem psihic. Cum stateam asa, il aud pe Mihai ca imi zice "hai, mergem?". Era aproape 12 noaptea. Ajunsesem in CP pe la 9 si ceva, prima suta de km o facusem in vreo 17 ore jumate (admirabil, avand in vedere ca la Ciucas am facut 16:45 anul trecut, si nu mai urma altceva dupa. e e drept, prima suta avea mai putina diferenta de nivel aici). Ne mai ramasese multisor de urcat, vreo 6000m. Cand l-am auzit pe Mihai, i-am explicat problema mea, mi-a zis ca el nu aude nimic ciudat.. Am zis ok, merg cu el, stau pe capul lui macar, aveam si butonul de panica pe tracker in caz de ceva.. (bine ca nu l-am folosit, nu aveam asigurare pentru Elvetia si acolo orice chestie costa extraordinar de mult, de ordinul a mii de euro probabil daca veneau sa ma ia cu salvarea).

Am plecat cu Mihai din CP Maloja. Afara nu era prea frig, din fericire. Am avut parte de o vreme perfecta tot concursul, nu a plouat, nimic, nu ceata, indiferent de altitudine.. Incredibil! A fost cam cald sambata dar aia a fost. Si atunci, cum aveam noi de urat 1000 de metri diferenta, a venit. O asteptam de mult, stiam ca urmeaza sa ne intalnim cu ea.. as fi sperat totusi sa fie mai devreme. Cum mergeam noi in noapte.. a venit TÂRÂREA. :)) Urcarea pur si simplu nu se mai termina. Respiratia ma supara in continuare.. I-am zis eu lui Mihai ca o sa ajungem dimineata in urmatorul check, dar nu m-a crezut. Kilometrii parca nici nu mai treceau, ne gaseam cu greu drumul in noapte. Chiar ne taram. Si cel mai rau e ca nu vedeam unde trebuie sa ajungem, doar ca nu se mai oprea urcarea. Si cand dupa multe chinuri am inceput sa coboram.. Dupa 200m de coborat am urcat iar. Aici e greseala mea ca nici nu stiam bine traseul pe zona asta. Si am urcat bine.. apoi a urmat o zona de fals plat/ coborare in care iar apareau urcari. Nu mai suportam efectiv, erau o multitudine de urari si ma gandeam doar ce mare greseala am facut la km 106 ca nu am abandonat.. Am zis ca mai am o sansa la km 125 si ca voi abandona acolo orice ar fi. Nu asteptam decat sa vina dimineata. Ca o paranteza, in cursa imi repetasem ca e simplu, tot ce trebuie sa fac e sa continui sa merg si intre timp sa astept noaptea, apoi dimineata, apoi noaptea din nou. Simplu, nu? Venise noaptea, dar nu mai parea simplu, voiam sa se termine chinul o data. La un moment dat a parut foarte rapida diferenta dintre 2 placute de marcaje (erau din 5km in 5km), ceea ce inseamna ca facusem 5km intr-o ora, dar mi se parea imposibil, ne taram! Altitudinea a fost dusmanul nostru. Am stat 11km la peste 2300 de metri, ceea ce in Romania nu se intampla niciodata. Nu mai aveam suflu, lui Mihai ii venea sa vomite.. Greu, tare greu. Pe coborare am mers.. Din fericire a durat putin, vreo 4km doar am coborat efectiv, am vazut si borna de 95 km din cate tin minte, apoi a urmat punctul urmator, Bivio. Parca am mancat ceva, nici nu mai stiu, apoi am mers sa ne culcam. Mihai stabilise si el ca abandoneaza, dar intre timp a zis ca macar sa se culce, ca poate totusi merge la km 148 unde i se recunostea oficial cursa.

La Bivio am dormit vreo ora jumate (prima oara cand dormeam in concurs, la 25h de la start) pe un scaun pliabil. Imbracat cu tot ce aveam, cu frisoane.. Culmea ca am dormit neintors, asa de obosit eram. Aproape de ora 7 Mihai mi-a zis ca pleaca la km 148 ca sa i se recunoasca si lui cursa. Eu i-am zis ca abandonez si l-am rugat sa se intereseze cum pot sa ma intorc in Davos, daca mi se ofera transport. Mi-a zis ca daca nu se intoarce atunci nu are cine sa ma duca. Intre timp am intrebat un alt concurent care dormise cu noi, si mi-a zis ca nu se poate sa ma duca nimeni de acolo, si stie ca e greu, dar mai bine sa merg la Savognin si poate voi avea mai multa forta acolo, dar ca de acolo voi gasi transport mai usor. M-a ambitionat un pic baiatul.. Mihai nu s-a intors, eu m-am dus sa intreb cum pot ajunge in Davos. Nu aveam transport, ar fi trebuit sa am un bilet printat ca sa merg gratis cu busul, dar nu il aveam. Nici voluntarii nu stiau de el, mi-au zis doar ca trebuie sa merg cu autobuzul, si ca sunt sanse sa fie gratis cu numarul de participare. Acest "should be free" m-a cam speriat. La elvetieni daca esti prins fara bilet si fara buletin, asa cum eram eu, evident si fara bani, esti dus clar la sectie. Si dintre o zi petrecuta la sectie si inca 20 de km prin munti.. Ati ghicit, am decis ca distractia continua! Asa ca am inceput sa trag de mine, aveam 2 urcari destul de scurte, am tras un pic, am si alergat pe coborari, si am reusit sa il si ajung pe Mihai, l-am si intrecut. El mi-a zis ca vrea sa continue asa sa vada cat duce. M-a ambitionat, am zis ca daca el continua merg si eu in continuare. Am terminat urcarea impreuna, m-a ajuns din urma, apoi pe coborare m-a depasit bine. A urmat iar o coborare enorm de lunga, stiu ca am intrecut o fata, prima pe care am vazut-o in concurs (au fost doar vreo 6 parca, din vreo 90). In rest doar incercam sa nu ma gandesc ce rar trec placutele cu km, ma plictiseam tare, mai erau si urcari mici, asa ca sa fie totul mai frumos.. Plictiseala, ce sa mai. Am ajuns intr-un final in Savognin. Respiratia imi cam trecuse intre timp, incepuse sa se auda mai rar suieratul. Am dat de Mihai, care mi-a spus, spre surprinderea mea, ca abandoneaza. Parea ca se simte bine, dar a zis ca nu vrea sa mai riste inca o noapte ca e posibil sa ii fie rau, si ca nu vrea sa doarma 8 ore in ultimul CP (i-am propus treaba asta). Eu am decis totusi sa continui, urmand sa il sun daca vreau sa abandonez.

Urmatoarea portiune chiar mi-a placut. O urcare destul de lina, apoi o coborare destul de lunga pana in cel mai jos punct din cursa. De acolo pana la urmatorul CP a fost o urcare cu panta decenta si chiar m-am bucurat de ea. Am mers asa, relaxat. Din pacate, daca pana atunci nu ma suparasera basicile, atunci au cam inceput sa se simta. Pe ultima portiune abia abia am reusit sa fac un jogging obosit. Daca la inceput era jogging relaxat, acum deja era un jog chinuit, iar la final un jog obosit (tarat). Portiunea asta a trecut repejor, doar ca era destul de cald, am suferit un pic de caldura, dar atat. In CP am mancat, mi-am pansat bataturile (complet inutil, as zice, m-au durut in continuare la fel, si s-au tot agravat), un voluntar simpatic mi-a dat un magneziu apoi am plecat.

De aici pana la km 193 a fost destul de nasol. Aveam de atins 3 varfuri de peste 2500. Primul sa zicem ca a fost ok, pentru ca mare parte a fost pe asfalt, nu a fost foarte abrupt, mai putin ultima portiune cand parca nu se mai termina. Apoi a urmat o coborare chinuita (hai boss, stiu ca mai poti face jog 3 coborari), dar de fapt nu prea mai puteam. Urmatorul varf era destul de aproape, am urcat putin, iar sus am avut bucuria sa vad un punct neanuntat cu apa si mancare, si chiar imi faceam griji ca nu mai am apa si nu vedeam izvoare. Apoi a urmat o coborare pe care parca a merg mai bine joggingul, dar tot m-am chinuit. Asta a durat un pic mai mult, apoi venea ultima urcare din cursa la peste 2500m. Vad eu panta in fata mea.. Trag un pic de mine, o iau si pe abrupt in loc sa merg pe poteca, in speranta ca termin mai repede si poate ajung la CP pe lumina. Ajung eu sus, fericit.. Vad ca urcarea mai continua. Am fost prost sa cred ca ajungi asa repede la 2600.. Ok, bine, ia si trage de tine prietene. O urcare si mai abrupta, cam chinuitoare.. Ma saturasem deja de urcat, nu prea mai aveam chef. Aproape fara energie, reusesc sa ajung sus. Cand ajung.. Inca un deal. Deja simteam ca innebunesc. Incepusera sa apara mici halucinatii, vedeam oameni in loc de stalpi si alte chestii din astea (au continuat pana la CP aceste mici halucinatii). Din fericire asta chiar era ultima, am terminat si urmatoarea urcare, ceva mai scurta totusi, apoi a inceput coborarea, care a fost mai lunga decat as fi sperat. Desi speram sa ajung fara frontala, a trebuit sa o aprind la un moment dat. Aici am avut alt moment de clacare psihica. Stiam ca era CP la km 191, dar de fapt era la 193. In departare erau tunete si fulgere, in clacarea mea pishica am crezut ca e bombardament, vedeam lumini rosii, vuia tot muntele.. Chiar credeam ca e bombardament, ma gandeam bai Elvetia e tara neutra, incredibil, nu pot fi bombe, dar totusi de ce lumini rosii? In zare se vedea un oras, am zis ok aici e CP, dar nu era chiar acolo, am continuat, trecusem de mult de km 191, dar nu vedeam nimic. M-am gandit bai am ratat CP, e clar. Eram suparat pe mine, dar si pe organizatori, cum sa nu marcheze ei CP? OK, am zis, merg inainte si cand incepe drumul sa urce e clar, sun la organizatori sa ii intreb daca am trecut de punct, dupa semnalul de la tracker. Si cum mergeam, vad o intersectie: la dreapta mergea in jos, la stanga urca. Marcajele... urcau. Am zis e clar, iau telefonul si sun la organizatori. Am zis hai totusi sa mai merg un pic. In 200 de metri maxim drumul cobora din nou, si chiar de acolo mai urma un pic si am ajuns la CP. Am pierdut mult.. si mai rau a fost energia psihica disipata, am fost asa de speriat ca am ratat CP, cred ca aratam rau cand am ajuns, s-au speriat voluntarii, m-au intrebat cati ani am si daca sunt OK. Abia puteam sa vorbesc, era 10:30, am zis ca mananc ceva si ma culc. Aici o mare boierie, paturi adevarate cu cearseaf si patura, nu imi venea sa cred in ce lux am ajuns! Am pus alarma la 1:40. As fi putut sa o pun si la 5 dimineata, ca era tot cam aia, sincer, timp aveam pana la 6 dupa amiaza a doua zi, dar pur si simplu voiam sa se termine. Imi venea sa plec atunci, dar eram cam distrus, am zis ca 2 ore jumate de somn nu au cum sa strice.

Am reusit sa dorm bine, n-am avut probleme, doar un pic la inceput ca nu gaseam o pozitie in care sa nu ma doara nimic, pana la urma am ales-o pe aia cea mai putin dureroasa. Cand a sunat ceasul.. durere. Eram rupt de somn. Am zis aia e, inca un semi, am tras un pic de mine, m-am imbracat, am luat pantofii, bufful, frontala, rucsacul, betele de trekking, am pus pantaloni de ploaie ca sa tina de cald si polar si am plecat. Afara surpriza - era foarte cald, am dat polarul jos. Nici de suprapantaloni nu era nevoie, mai ales ca i-am pus si pe dos din greseala. Ce sa faci.. Pe drum au inceput sa ma tot depaseasca participanti de la alte curse, in special de la maraton (incepuse seara pe la 10). Acum nu ma deranja, mai rau a fost in seara de dinainte cand ne depaseau cei de la proba de 133, era frustrant cum treceau plini de energie pe langa noi, avand sub un maraton in picioare. Unul a fost de apreciat, am vrut sa ne dam din drum sa ii facem loc si ne-a zis ca nu, ca noi facem proba mare, nu trebuie sa ne dam din drum pentru nimeni. :) Urcarea asta a fost groaznica. Lunga.. imi era somn, nu mai aveam chef, ma dureau basicile.. Nu se terminau o data brazii, stiam ca trebuie sa ajung la 2100m, si daca inca erau brazi inseamna ca era sub 2000 altitudinea.. Ce nu stiam eu ca erau vreo 3-4 km de platou, o data ce am ajuns in zona de peste 2000m, si au trecut super greu, ma dureau groaznic bataturile, incercam sa alerg, dar nu puteam. A inceput si coborarea, pana la urma. Chiar am depasit pe cineva, nu mi-a venit sa cred, cineva putea cobori mai incet decat mine si era doar la maraton! Jos a urmat un alt post surpriza, dar nu aveam nevoie de el, am luat niste apa si am plecat. Urmatoarea urcare, desi foarte abrupta, a fost ok pentru mine, am abordat-o incet si am reusit sa nu obosesc prea tare, am si socializat cu tipul pe care il depasisem pe coborare, pe urcare avea mai multa energie. Si s-a si luminat si am putut vedea drumul. Am ajuns sus la 5:30, am dat din nou de tipul respectiv, apoi am luat-o in fata pe coborare. Au urmat 6 km pe care i-am "alergat" cu 6. 6 la ora, v-ati prins da? :)) Era deja joggingul chinuit, si ce era haios e ca cei din jurul meu erau la fel. Nu se mai termina.. Am vazut la un moment dat finishul, si m-am bucurat, dar eram prea distrus sa pot realiza ce inseamna. Am mers in continuare, abia cand am ajuns jos in oras mi-am dat seama ca gata, se termina cursa, mergeam pe strada cu lacrimi de fericire in ochi, am terminat Irontrail! Am ajuns la stadion, unde era finishul, a urmat o tura de stadion, apoi am terminat.. fara nimeni pe acolo, doar 2-3 organizatori, dar ce mai conta? Era normal, era 6:30 dimineata.. Si cam asta a fost. Am dormit dupa vreo 2 ore la Mihai (care arata fresh), apoi a venit prietena la care statusem dupa mine, am mai stat putin prin zona, ea a mers sa se plimbe, eu am dormit pe o banca, undeva la 2400m (am ajuns cu telegondola, nu va speriati prea tare :) ) si dupa am plecat inapoi. Irontrail T214 terminat, loc 2 categorie, 21 masculin, 24 feminin cred, din vreo 90 de persoane care au fost la start, rata de abandon fiind de aproape 50% (40/85 la baieti, 5/11 la fete).

A ramas sa vorbesc despre echipament, nutritie, apoi voi spune cateva ganduri de final - anumite persoane carora tin sa le multumesc. Nutritia a constat in principal in ce aveau ei in checkpoint, paste aproape la fiecare check (deci vreo 7-8 portii de paste), vreo 2 de supa, si maxim 20 de geluri si batoane, din cate estimez. Am luat si din batoanele lor vreo 3-4 cel putin, erau bune alea de la Sponser. Si astea de la Isostar sunt decente, dar numai cele cu ciocolata, astea cu lamaie am inceput sa nu le mai suport.

Echipamentul l-am facut in felul urmator. De jos in sus: pantofi La Sportiva Akasha, sosete La Sportiva de la Ionut Zinca (mi le-a sugerat pentru bataturi, si m-am inteles mult mai bine cu ei decat cu cei de la Compressport), colanti Salomon pe care i-am schimbat la km 148 cu colanti Kalenji (mi s-a parut un pic ca regret lipsa compresiei, dar m-am gandit ca e doar in capul meu ca oricum sunt obosit, nu cred ca a facut vreo diferenta, ma indoiesc profund), chiloti Salomon (chiar ii recomand, nu te irita), tricou Compressport (a fost ca a doua piele, am stat cu el 50 de ore, nu l-am schimbat deloc ca am zis ca oricum transpir daca il schimb, poate si de asta problemele cu respiratia/ plamanii), manecute, buff (pe care l-am purtat non stop). Am avut si polar, suprapantaloni si geaca Goretex la mine (stiam ca e super frig aici, anul trecut plouase prima zi non stop), le-am carat degeaba din fericire, ba chiar aveam si polar de schimb in ambele drop bag-uri, tricou de schimb si colanti de schimb. Am folosit doar colantii de rezerva, nici eu nu stiu de ce, mi se parea ca am transpirat in ceilalti, nu cred ca a ajutat la ceva, doar am pierdut timp cu schimbatul. In rest, rucsacul clasic de la Decathlon, frontala Petzl, folie de supravietuire, bandaj elastic (era obligatoriu si cam mare, daca stiam ca nu ne controleaza nici nu il mai luam), si cea mai tare chestie, bete de trekking de aluminiu de la Decathlon. Asa, sa se mire toti hipsterii care folosesc Leki de carbon :D Glumesc, chiar sunt bune betele alea, poate imi cumpar si eu, sunt super usoare.. De obicei nu folosesc bete, dar aici le-am tinut in mana non stop, nu le atasam niciodata de rucsac, cand nu le foloseam alergam cu ele in mana. Si cam atat si cu echipamentul.

Ca ganduri de final.. Nu as fi reusit fara sa ma ajute Dumnezeu sa trec peste durere, fara vremea buna pe care nu o putem controla (daca adaugam si ploaie la chinul asta nu cred ca mai rezistam), plus ameliorarea suieraturilor la respiratie (la final nu mai aveam nimic), si sa nu uitam faptul ca nu aveam cu ce sa ajung din Bivio la finish. :) Acuma, pe principiul Dumnezeu iti da dar nu iti baga in traista, trebuie sa amintesc cativa oameni care m-au ajutat. In primul rand Mihai, care m-a sustinut moral cand imi era rau, mi-a zis printre altele ca totul e psihic si ca nu o sa mor, ca daca inca pot urca nu e nimic grav. Si avea dreptate.. M-a ajutat si sfatul lui Sebastian Butcovan, care mi-a zis sa imi dau cu vaselina pe picioare pentru bataturi (chit ca farmacistele au ras de mine cand le-am zis).  De asemenea, Adrian Grigore si Adrian Toma, finisheri Tor des Geants (fratele mai mare si mai nebun al lui Irontrail - 330km cu 24.000+, probabil cel mai greu ultra din Europa pe munte, poate o sa incerc sa il fac candva, cine stie), m-au ajutat cu sfaturi legate de somn, sugerandu-mi sa dorm asa cate 2 ore. Adrian Toma mi-a zis ca un somn te poate reseta complet, si a avut dreptate. Ar mai fi Tanase Vlad care m-a ambitionat sa termin, spunandu-mi ca motive gen bataturi nici nu ar trebui sa existe, ca poti trece peste ele. Nu in ultimul rand, cand eram distrus imi aminteam de Godza Mihai cum a terminat la 7500 in 34 de ore si 55 de minute, si ma gandeam ca inca nu sunt asa de distrus cum era el, deci inca pot continua, si el a fost o sursa de motivatie. Si cam atat cu arogantele pe 2017. Ar mai fi una, cursa de 48h de la Timisoara, poate merg si acolo, ramane de vazut cum ma refac :)