Ciucas ultra 2017 - un alt abandon

Am reusit performanta de a abandona la 2 ultra din 4 cate am incercat in 2017. Am fost la Balaton si am dat fail, apoi la 7500 unde am terminat onorabil pe locul 7 (probabil cea mai buna cursa din an), dupa la Irontrail am terminat doar pentru ca nu eram in Romania si nu aveam cum sa ajung la start, altfel eram DNF fara doar si poate, iar acum am reusit sa abandonez si la Ciucas Ultra, n-as fi crezut ca o sa reusesc aceasta performanta, e greu sa abandonezi la un concurs asa usor, dar am reusit :)

Acum lasand ironia la o parte, anul acesta am incercat sa trag de mine si sa scot un timp mult mai bun decat anul trecut. Concursul il mai facusem de 2 ori, nu avea niciun sens sa ma duc doar ca sa termin, punctele pentru UTMB le am (in cazul in care ar conta pentru cineva acest lucru).. deci am zis ca ma duc si rup norma. Pentru mine a fost si o lectie de modestie, sa nu cumva sa uit ca sunt totusi un alergator slab si sa mi-o iau in cap. Inainte de start eram poate prea increzator, un pic arogant as zice, le ziceam tuturor ca fac sub 16 ore daca merge bine, dar ca sper cat mai aproape de 15, etc. Si daca m-as fi simtit bine eram undeva intre 15 ore si 15 ore jumate, dar asta e..  Deci din punctul asta de vedere macar mi-am invatat o lectie, anume ca muntele te poate pune in genunchi oricine ai fi, nu conteaza cati km ai in spate, cum te cheama si cate ultra ai mai facut.

Planul era simplu - trag de mine pe prima parte, dar  totusi nu chiar la maxim, cat sa am energie sa alerg si dupa baraj (km 65, aproximativ). Pana la CP 2 am alergat cu Octavian. M-am gandit eu ca ceva nu e in regula daca l-am depasit pe Cojan, insemna ca sunt un pic cam prea tare (pana la urma a abandonat si el chiar dupa CP2, am dat de el pe la km 12, mergea, nu parea ca se simte prea bine), dar ma simteam destul de bine, mai ales ca nu mi-am luat apa pe primii 8km si aveam rucsac usor. Am avut in rucsac doar frontala, geaca de ploaie si suprapantalonii de ploaie (ambele au 200g maxim), folia de supravietuire, telefonul si gelurile, atat - practic fix echipamentul obligatoriu. Cum ziceam, pana la CP2 nu a fost nimic interesant, abia incepuse cursa, erau o gramada in fata mea (cel putin asa credeam eu, aparent erau doar vreo 8-9), si imi vedeam de ritmul meu, nu ma interesa decat timpul. Dupa CP2 urmeaza o urcare, apoi se merge printr-un fel de defileu. Aici m-am intalnit cu Laurentiu Moga, cu care am mers aproape pana cand am abandonat, avand in vedere ca aveam cam acelasi ritm si stiind ca sunt si caini pe traseu am zis ca e o idee buna sa mergem impreuna. Treaba a fost ca eu am tras de el pe urcare, el pe coborare, si am mers mai repede decat ar fi fost normal. Dupa defileu se ajunge in CP3 (unde nu e apa din cate stiu, doar niste voluntari), apoi urmeaza inca o urcare pana la CP4, destul de sustinuta.

inainte de CP4, inca fericiti

De acolo se merge pana pe varful Ciucas, o urcare relativ scurta. din CP5 pana in CP6 e o coborare lunga pe care o stiam de anul trecut, vantul incepuse sa bata cam tare, dar am trecut relativ repede de zona respectiva. Aici cred ca am inceput sa maresc cam mult ritmul, pentru ca era coborare si ma simteam bine. De la CP6 la CP7 se urca destul de mult dar sunt si niste zone mai alergabile, unde am tras de mine si am incercat sa alerg inclusiv pe urcari - o greseala care cu siguranta m-a costat. De la CP7 la CP8 se coboara, din cate tin minte e o coborare destul de urata, cu multa iarba, iar de la CP8 la CP9, desi tineam minte ca se coboara incontinuu, de fapt era si o urcare foarte urata, nu imi venea sa cred ca uitasem de ea. La CP9 deja eram obosit, dar inca nu incepusera problemele. Intre timp ajunsesem cu Laurentiu pe locurile 7-8, il depasisem pe Octavian, care avea ceva probleme (basici si bataturi la calcai, din ce am inteles) si nu putea sa alerge. La CP9 am ajuns in acelasi timp cu un alt concurent, iar Larentiu a coborat foarte tare urmatoarea bucata ca sa ne distantam de el, evident si eu am tras.. Si desi credeam ca e doar coborare, mai era niste urcare, destula chiar, si abia de acolo incepea coborarea finala.. Deja pe coborarea asta au inceput problemele, am inceput sa imi simt pulsul cam mare si sa am niste dureri in zona inimii (din cauza pulsului, batea inima repede si destul de tare si o simteam). Am lasat-o mai moale pe coborare, Moga se taiase si el, n-am mai fost in stare nici macar sa alergam toata coborarea, am facut pauze de mers.. Si anul trecut stiu ca m-am simtit rau pe coborarea aia, dar acum a fost mai rau clar. Desi tineam minte ca e un drum serpuit forestier interminabil pana la baraj, mi s-a parut destul de scurt acum, si intr-un final am ajus la baraj destul de obosit.

La baraj nu am stat prea mult, am ramas dezamagit ca nu aveam izotonic in checkpoint, asa ca am luat un pic de supa si am plecat. Acolo am vazut ca in loc de izo aveau cola si Red Bull, fix ce nu trebuie intr-o cursa, un concurent a luat niste Red Bull desi il avertizasem ca o sa ii fie rau - si evident, i-a fost foarte rau, mi-a si spus. Moga o luase un pic in fata, eu am lasat-o mai incet, la mers, dar tot nu ma simteam prea grozav cu pulsul. La un moment dat l-am ajuns pe Moga din urma si am continuat impreuna cu el o perioada, cand vedem ca vine cineva din spate alergand tare pe urcare. Ne gandim noi cine sa fie oare asa bun, cand colo, Octavian venea dupa noi, isi revenise si n-a mai abandonat asa cum planuia. Ne-am bucurat ca am ajuns acolo si am continuat impreuna urcarea. Intre timp ne ajunsese si concurentul care bause Red Bull, Costin, si eram 4 oameni in drum spre CP11. Chiar inainte sa ajungem in varf, ni s-a alaturat si Niga, asa ca am ajuns la km 78 5 oameni.

Pe varf am dat de Victor Iliescu care ne-a incurajat. Desi imi revenisem cu pulsul, chiar inainte de varf m-a luat iar, si din pacate si pe Octavian l-a luat din nou calcaiul. Laurentiu era si el obosit, asa ca eu am luat-o inainte cu Costin, el a ramas in spate cu Octavian. Eu doar voiam sa ajung la checkpoint-ul urmator sa ma mai odihnesc. Desi stiam ca e multa coborare, aparent a fost o zona mare cu plat/ fals plat unde nu am putut sa alerg. Am reusit totusi sa alerg anumite portiuni si am ajuns la CP12 cu aproape o ora mai bine decat anul trecut, deci eram in timpul pe care mi-l doream, dar din pacate deja imi era rau. Aici am dat de Dinu Turcanu, care a incercat sa ma incurajeze, mi-a zis sa continui ca am timp bun.. N-am vrut sa ii stric entuziasmul si sa ii spun ca nu ma simt bine deloc asa ca am plecat mai departe in CP13. Aici la fel, voluntarii entuziasti.. Costin ma asteptase la CP13 si i-am zis sa o ia in fata ca vin si eu dupa el. Am plecat dupa vreo 10 minute de stat in CP, si chiar il aveam in fata. Din pacate, situatia se inrautatea cu fiecare pas. Pur si simplu, nu mai mergea sa urc, pulsul o lua razna, incepusem sa vad un pic in ceata.. Am incercat sa stau pe copaci un pic, nu m-am simtit mai bine.. In momentul ala am zis ok, trebuie sa abandonez ca sa nu mor pe aici, deja ma rugam doar sa traiesc, nu imi mai pasa nici de timp, nici de altceva. M-am gandit ca anulez si ultra-ul de la Timisoara daca scap viu de acolo, cel mai probabil asa voi face.. Ce e drept m-am si speriat, dar cine nu se sperie cand vede ca ii bate inima cu putere fara sa faca aproape nimic? Ma puneam pe un bustean, asteptam sa imi revin.. Imi reveneam, Mergeam 100 de metri si ma lua din nou. De 3 ori am coborat, de 2 ori m-am urcat iar pe panta in speranta ca poate sunt ok.. Dar din pacate n-am fost, cand am vazut ca e groasa treaba si ametesc doar daca intorc capul mai brusc, plus vederea in ceata, am zis gata - abandonez, nu ma mai uit inapoi, sanatatea e mai importanta decat orice. Pe drum am dat de Octavian si Moga, care au crezut ca i-am asteptat sa termin cursa cu ei. Le-am zis ca abandonez, Octavian a zis ca vine si el cu mine - el oricum voia sa abandoneze, dar i s-a spus ca dureaza ore intregi pana va veni cineva sa il ia, asa ca a preferat sa continue. El ar fi terminat cursa, dar nu mai avea motivatie. Am mers cu el, am ajuns la CP, le-am zis voluntarilor ca abandonam ca am probleme cu pulsul, si ne-au bagat intr-un cort unde am asteptat vreo 2 ore pana sa vina o masina a jandarmilor sa ne duca la start (kit ca erau doar 10 km). Am apreciat ca au facut tot ce au putut sa ne ajute, dar ca o mica sugestie, pe viitor ar trebui investit mult mai mult in siguranta la cursa asta, macar un voluntar care sa poata lua un puls, o tensiune, ar fi putut sa fie ceva grav, din fericire nu a fost cazul.. Am auzit ca un participant a facut stop cardiac pe la km 80, mergea si a cazut din picioare pur si simplu :( Nu sunt 100% sigur de informatia asta, asa am auzit, si ce stiu e ca din fericire a supravietuit.. Am tot spus-o, e doar o chestie de timp pana va muri cineva la ultra.. Nu ar trebui sa fie lasati oamenii fara aviz de la medic, stiu ca se poate lua fara nicio problema dar deja asta tine de constiinta fiecaruia, eu ca organizator nu as permite la un ultra sa vina oameni fara un control minim. Eu mi-am facut toate controalele posibile anul trecut (analize, cardio, plamani, rinichi) si nu aveam nimic si tot mi-a fost rau, dar cineva care are probleme poate sa moara clar la un concurs de genul.

In CP 13 ne-am intalnit si cu Adrian Grigore, care a abandonat si el (probleme cu stomacul, a vomitat, etc) si am mers impreuna la start. Din fericire intre timp imi revenisem aproape complet, cred ca m-am si speriat un pic, dar cu siguranta ceva a fost acolo, am tras prea tare, nu stiu. Concluzia personala e ca trebuie neaparat sa fac niste analize, sa vad cum mai stau, si daca vad ca nu ies bine chiar sa tai din concursuri, in special din cele lungi, pentru ca pana la urma sanatatea e mai importanta decat o medalie sau un timp. Sper sa revin cu un articol mai optimist data viitoare, va doresc sanatate tuturor celor care alearga pe munte :)

Ironman Oradea - un vis împlinit

M-am apucat de alergat acum 3 ani (vara anului 2013, nu mai știu când exact). De atunci, am participat la diverse concursuri, maratoane, ultramaratoane, uneori și crosuri, ba chiar de vreo două ori am mers și la campionatul național de duatlon. Am făcut și un triatlon scurt, winter tri, dar cam atât în ceea ce privește sporturile care nu au treabă cu alergarea. Cu toate acestea, de când m-am apucat de alergat, la scurt timp am aflat de Ironman - cel mai celebru triatlon și cel mai dorit de către sportivii amatori. Ulterior am aflat că există și alte variante, dublu, triplu, etc, până la un ironman pe zi timp de o lună (ba chiar e un tip care a făcut zi de zi câte un Ironman, timp de 50 de zile), dar acestea sunt niște chestii care, după părerea mea, sunt pentru oameni care nu lucrează și au timp doar de antrenamente (dublu Iron au făcut doar 3 români până în prezent). Pentru noi, muritorii de rând, un Ironman este cel mai mare vis în ceea ce privește sportul, fiind, totuși, o competiție foarte greu de terminat. Mi-am dorit de mult să fac un Ironman. Inițial m-am înscris la proba de half, apoi m-am gândit că este prea ușor de făcut un half și m-am mutat la full. Trebuie să precizez de la început că a fost o alegere un pic grăbită, și dacă nu mă ajuta Dumnezeu să termin nu aș fi putut. Poate că pare un pic ciudat că spun asta dar eu chiar așa am considerat, și o să detaliez în continuare de ce.

Pentru început, poate vă întrebați cum m-am antrenat pentru Ironman (de fapt X-Man, Ironman este marcă înregistrată, în România se numește X-Man, dar distanța este cea de acolo). Cea mai mare problemă pentru un amator este înotul. Majoritatea vin de la alergare și se apucă de triatlon, mai sunt unii care vin de la ciclism, dar mai rar, în schimb la înot nu prea se pricepe lumea. M-am apucat de înot acum 7-8 luni, cam așa. Am început de la 100 de metri înotați consecutiv, am vrut să mă antrenez doar craul, pentru că am auzit că e mai rapid. Când am ajuns la 500 de metri înotați a fost mare fericire pentru mine, deja mă vedeam cu half-ul terminat. În câteva luni am reușit să înot 2 km, și m-am gândit că e cam simplu să fac doar half, așa că am zis să încerc direct full. Cu bicicleta m-am mai dat de câteva ori, am fost cu veloprietenii la o tură de 100 de km, apoi la brevetul de 200 km, și am fost de vreo 2 ori la tura de joi seara, de viteză, în plus am mai făcut eu de vreo 2 ori singur vreo 90-120 km. Deci în total cam 6 ieșiri. Nu știu cât a contat, dar eu merg cu bicicleta mereu prin oraș, așa că am adunat aproape 4000 de km pedalați în ultimul an, dar practic antrenamente am făcut doar 6 lungi, și cred că mai făcusem vreo 2-3 mai scurte, de 30-40km, cât să mă obișnuiesc cu SPD-uri, pantofi din ăia special de pedalat, se clipsează pe pedale și trebuie să ai grijă cum le dai jos că dacă nu reușești poți să cazi. Altă treabă nasoală cu ei este că dacă ești pe o urcare și nu mai poți pedala ai căzut. Partea bună este că poți să tragi de pedală, nu doar să o împingi, și teoretic îți asigură o viteză mai bună. Cu alergatul stăteam bine, nu pot spune că m-am antrenat foarte mult, dar am făcut și antrenamente de 100km, chiar și 140, plus niște montane (eco, brașov, retezat skyrace), dar au fost și săptămâni în care am alergat doar 12-15 km, deci nu am fost foarte conștiincios. Am mai băgat și un half cu 2 săptămâni înainte, care m-a cam rupt, dar a fost foarte bun pentru concurs.

Cam asta cu antrenamentele. După cum vedeți, destul de subțire pentru un Ironman. Ca și echipament, am una din cele mai ieftine cursiere, Sprint Monza Race, cu niște rapoarte imposibile pentru urcări și pentru genunchii mei (42/52 foile, 11-25 pinioanele). Mi-am luat și un neopren pe care nu l-am folosit, tot așa printre cele mai ieftine (totuși tot scump mi se pare, 650 de lei, având în vedere că l-am luat degeaba). În rest, echipament de biclă am de la Decathlon, iar pantofii mi i-am luat de la XLC, au fost cei mai ieftini de pe piață, vreo 250 de lei (ajung și la 1500, full carbon). Pentru alergat nu am folosit nimic special, mi-am luat tricoul cu I run with God, ca să am o motivație serioasă să ajung la partea de alergare și cam atât, am avut niște pantaloni scurți de compresie tot de la Decathlon, pe care i-am folosit și pe post de slip la înot.

Ar fi multe de spus despre cursa asta, așa că o să încerc să povestesc cât mai pe scurt. Cu o săptămână înainte am fost la Retezat Skyrace, nu știu dacă a fost o decizie foarte bună, pentru că am avut febră musculară până miercuri sau chiar joi, deși am încercat să nu trag foarte tare de mine. Am plecat de joi dimineață în Oradea. În următoarea zi, vineri, am făcut recunoașterea oficială a traseului de bicicletă, iar apoi am dat o tură de lac. Lacul era foarte murdar, dar mai ales extrem de cald, pe unele porțiuni apa avea peste 30 de grade, te frigea pur și simplu. Era clar că nu o să se înoate cu neopren. Pe mine oricum nu mă interesa, având în vedere că îmi era un pic frică de neopren (nu l-am folosit niciodată). Tura de bicicletă a fost un pic cam lungă, m-a cam durut genunchiul după, poate ar fi fost mai bine să nu mă duc, dar cel puțin am văzut cum stă treaba. Urcările nu mi s-au părut așa dificile, mai puțin ultima, pe care o făceai doar o dată, la întoarcere (în rest dădeai 7 ture). Aia chiar a fost o urcare greuță. Apoi ne-am lăsat seara biclele și echipamentul în tranziție, pentru a nu ne mai stresa cu asta a doua zi. Mi-am pus la mine 12 batoane și 6 geluri, batoanele pentru biclă, gelurile pentru alergare, plus două  În fine, a trecut și ziua de vineri și a venit ziua concursului. M-am dus la start cu destule emoții, mai ales pentru partea de înot. Mi-am pus ochelarii, am reușit cumva să îmi pun tot părul în cască (era cam strâmtă casca), și m-am băgat în lac. Inițial mi s-a părut un pic rece, dar după m-am obișnuit. S-a dat startul, și am început să înot. Aveam de făcut 8 ture de lac, fiecare tură fiind de fapt un pătrat (mai bine zis un patrulater convex, că nu avea laturi egale și nici unghiuri de 90). După trei laturi din prima tură, mi-am pus mâna în cap și am observat că nu mai am casca. În momentul ăla am zis că înnebunesc, că nu se poate așa ceva. Mă și gândeam, poate mă descalifică, atâta efort, atâta muncă și să ies din concurs după 15 minute.. Am terminat o tură, mi-am dat seama că nu îmi zice nimeni nimic (am înțeles că s-a mai întâmplat, casca e destul de mică și dacă nu o pui bine îți cade), și am încercat să înot în continuare. Problema cea mai mare era că nu vedeam nimic, îmi intra părul în nas,în ochi.. Singura mea soluție era să înot bras, ca să mi se dea părul la o parte, să pot vedea ceva. În condițiile în care eu nu am înotat bras aproape niciodată în 8 luni de antrenamente. De panică, am ajuns în mijlocul lacului, a trebuit să mă îndrume cineva să ajung la capătul turei. După ce făceai prima latură din patrulater puteai să atingi fundul lacului și te puteai odihni un pic. Acolo mă pregăteam pentru tura următoare, având în vedere că nu prea vedeam oricum nici prin ochelari, așa că a trebuit să mă orientez din latură în latură, să știu pe unde să o iau. După fiecare tură mă tot gândeam să cer o cască nouă, dar mă gândeam că poate nu am voie.. Așa că am continuat așa. Dupa aproximativ 4 ture am auzit că se ieșea din apă, ceea ce însemna că au terminat primii. M-am gândit că e bine, că primii termină în aproximativ o oră, deci înseamnă că a trecut doar o oră. În caz că am uitat să precizez, aveam două ore jumate la dispoziție să ieșim din lac și să intrăm pe tura de bicicletă. Am mai dat încă o tură, mă tot rugam să termin, să nu mi se facă rău, să pot continua așa bras.. A fost pur și simplu un coșmar. Îmi venea părul în ochi, trebuia să mă opresc să îl dau la o parte.. A fost prima oară când m-am gândit serios să mă tund, pentru că m-a încurcat îngrozitor, era să nu termin cursa din cauza lui. După 5 ture am văzut că încă sunt mulți în lac, deci nu au terminat așa mulți, ceea ce era bine. Mai ales că aveam după cine să mă țin, pentru că oricum mai mult de picioarele celui din față nu vedeam prin ochelari. Am continuat să înot, să mă opresc la fiecare tură după prima latură să îmi mai revin.. La fiecare baliză mă țineam de ea ca să mă orientez și să mă mai odihnesc un pic. După 6 ture am văzut că nu mai e mai nimeni în lac și am început să mă panichez că nu mai termin în timp, mai ales că am văzut că cei de la half, care începeau după 2 ore, erau deja în lac. Din fericire, doar se încălzeau, așa că am avut speranțe în continuare. Mai ales că nu îmi zicea nimeni nimic că am rămas fără cască. Mă tot gândeam să cer un elastic măcar de pe margine, am înțeles că aș fi putut.. Dar aveam prea mari emoții, mă gândeam că ar dura mult că și așa sunt la limită.. Când am intrat pe tura a 8-a am văzut că cei de la half încă nu începuseră, deci mai aveam minim 30 de minute. După prima latură, am întrebat pe cineva cât e ceasul. Mi-a zis ”și 52”, l-am întrebat dacă e 8:52, nu mai știam de mine, mă așteptam la orice, mă gândeam că poate e deja 9:52, efectiv nu știam pe ce lume sunt. Când am auzit că e doar 8:52 m-am relaxat complet, am înotat restul laturilor în 12 minute și am ieșit din lac. Ultima latură mi s-a părut că nu se mai termină, abia așteptam să ies, pur și simplu nu îmi venea să cred că am ieșit de acolo. Pentru mine a fost o minune. Să înot bras, în condițiile în care nu mă antrenasem niciodată așa, a fost ceva incredibil, mai ales că îmi tot venea părul pe față, uneori mă opream să îmi dau ochelarii jos să mă uit unde trebuie să ajung.. Total diferit de cum era în bazin. Ce mi s-a părut incredibil e că am terminat bras, deși mi se părea că înot foarte încet. Am ieșit din bazin și am început să strig pe acolo că nu îmi vine să cred că am terminat, că e o minune, că e incredibil că am ieșit viu din lac. Organizatorii nu m-au lăsat în starea aia, era cineva la tranziție care mi-a zis că nu e timp de stat și ar trebui să mă grăbesc, că trebuie să încep cât mai repede bicicleta. Ceea ce am și făcut, am băut o sticlă de Gatorade în câteva secunde, am mâncat o ciocolată de la Ritter (are 500 kcal) și am plecat pe traseul de bicicletă.

Inițial, nu prea știam pe ce lume sunt. Am urcat un pic, apoi pe coborâre m-am odihnit, și pe la 9:30 am început turele. Sunt 7 ture de 23km, formând un fel de Y. Se pleacă pe partea de jos de la Y, apoi se face dreapta, se întoarce, se face dreapta iar, se urcă 50-60 de metri nivel până la o biserică, o urcare abruptă, pe care o faci în 5-6 minute, apoi se coboară câțiva km, dar tot 50-60 de metri nivel, pentru a se întoarce iar spre biserică, se coboară din nou, apoi se termină de unde s-a început (se face iar partea de jos de la Y, în sens opus). Cu totul, 180 de km și aproximativ 1300m diferență de nivel. Au fost 3 checkpointuri, unul la început, și două la biserică (pe fiecare parte a străzii). La fiecare două checkpointuri mă opream să mănânc un baton. În total am mâncat 10 batoane. După prima tură se făcuse 10:22, după a doua 11:16, după a treia 12:12 parcă. Timpii mei erau din ce în ce mai slabi, dar era ok, pentru că mă gândeam să fac cam o oră pe buclă, în total 7 ore, plus încă 15 km cât mai erau până la bucle și înapoi, cam 7 ore jumate. După a treia buclă am început să resimt genunchiul drept destul de tare, dar și căldura. Am avut grijă să beau cât mai multă apă, izotonic, dar să mă și dau cu apă pe mine ca să mă răcoresc, erau cam 40 de grade afară. Următoarea tură am terminat-o pe la 13:09 dacă țin minte bine. Mai erau încă 3, începusem să obosesc, abia mai reușeam să schimb foile, îmi amorțise mâna, la fel și să îmi clipsez papucii, devenea din ce în ce mai greu. Tura a 5-a am terminat-o la 14:06, cam așa. Pe drum, mă gândeam la blogul lui Adrian Toma, nu știu cum zice el că a pedalat relaxat, că eu am tras de mine destul ca să mă încadrez în timpul limită și m-am antrenat mai mult pe bicicletă. Un pic demoralizator.. Singura asemănare e că nici eu nu am mâncat pe bicicletă, mă opream frumos un minut, două la checkpoint. Am început și tura a 6-a (încă mă doare genunchiul când scriu), și am terminat-o pe la 15:03, dar deja începea să mă obosească urcarea aia groasă la biserică. Ultima tură am pedalat-o cu gândul că nu mai urmează nimic după ea. Deja începuseră să se rărească și oamenii pe traseu.. Am terminat ultima tură pe la 16:01 sau pe acolo. Din nou, pentru mine a fost incredibil că am reușit așa cu durerea de genunchi (lipsă de antrenamente pe urcări, din câte cred, sau poate șaua reglată prost.. o să mai văd). Nu mai spun că mă rugam mereu să nu fac pană.. Dacă făceam pană probabil nu mai terminam, aveam chit la mine, dar nu mai reparasem niciodată.. Aveam telefon la mine, să sun la un număr în caz de probleme, dar am văzut ulterior că nu mai mergea din cauza apei aruncată pe mine. Am început să merg pe drumul spre parcul în care alergam. Trebuia să trec din nou pe o porțiune mai slab asfaltată, cu pietriș, și am crezut că am făcut pană acolo. Erau doar 700 de metri, dar în urcare, și destule șanse de pană. Din fericire nu a fost cazul, așa că m-am apucat să urc ultima porțiune din traseu. Urcarea a fost grea și lungă, am văzut că unii au luat bicla în mână să o împingă. Având în vedere rapoartele mele, dacă nu pedalam cu minim 13-14/oră, devenea foarte greu să apăs pe pedale, și probabil nu mai puteam pedala, așa că trebuia să forțez și să pedalez cu 17-18, ca să am de unde să scad, iar să forțez.. A fost destul de greu. Am ajuns în capătul urcării foarte obosit. Mi-a zis o doamnă că mai am doar 5km de făcut până jos, doar coborâre. Din momentul ăla nu mai conta dacă fac pană, puteam să merg și pe jos, era cam 16:17. Am mers încet până la parc, eram deja foarte obosit, am ajuns la 16:30 aproximativ, și am intrat în tranziție. Am mai băut un gatorade, mi-am pus tricoul cu I run with God, mi-am dat jos pantalonii de biclă, și am intrat în parc.

Alergarea are 38 de ture de aproximativ 1.1km. Când am ajuns eu (dupa 9 ore jumate), primul deja terminase. Limita era de 10 ore jumate până acolo, mai aveam un maraton de alergat în 6 ore și ceva. Foarte lejer, nu era problemă, m-am gândit că dacă alerg jumătate în 2 ore 30, tot îmi rămân peste 3 ore să merg următorul semi. Am alergat constant cu un ritm foarte lejer, cam 6:20-6:30 pe km probabil, aveam cam 7 minute pe tura de lac. La fiecare 3 ture beam izotonic, la 6 ture băgam un gel, iar la fiecare tură beam minim un pahar de apă, și aruncam cu alte 2-3 pe mine. După 6 ture mă simțeam excelent, chiar și după 12 am fost bine. Greul a venit după primul semi, când am început să obosesc, și am realizat că nu mai pot alerga non stop. Asta era, am început să merg după checkpoint cât imi beam paharul cu apă, dar nu mai mult de 100-200 de metri pe tură. După tura 24 am avut și ture în care am merg și 300-400 de metri, cel puțin cât îmi luam gelul, dar tot timpul continuam cu alergatul. Când am ajuns la tura 30, mi-am dat seama că sigur o să termin. Până atunci tot făceam calcule, ce se întâmplă dacă mi se face rău, cât îmi ia dacă mă târăsc cu 5 km / oră, etc. Am reușit să alerg și după tura 30, chiar dacă m-am mai relaxat și am început să merg aproape tură de tură 200-300 de metri. Ultimele 3 ture le-am alergat aproape fără să merg deloc. Pe ultima tură, organizatorii mi-au zis ”îți vine să crezi sau nu.. mai ai o singură tură”. Am terminat tura relaxat, fără nicio grabă, și m-am dus să îmi iau medalia. Timp total, 14 ore și 49 de minute. Nu credeam că va fi așa de greu, mă așteptam să meargă mai bine bicicleta și să scot cam 14 ore, nu mi-aș fi imaginat că fac 7 ore și 15 pe bicicletă, am avut 25 la oră media de pedalat (fără pauze), și eu îmi calculasem 30! =)). A fost o experiență extraordinară, una din cele mai frumoase zile din viața mea, o cursă pe care mi-am dorit-o de foarte mult timp. Organizarea a fost impecabilă, am dat un ban, dar am stat în față ca să zic așa. Nu am suferit de foame, sete sau orice altceva. M-a motivat foarte mult și tricoul, când îmi era greu mă gândeam că mă ajută cineva acolo sus, dacă m-a scos din lac atunci sigur o să și termin. Nu știu dacă o să mai merg și la anul următor.. E un efort incredibil, atât ca resurse, cât mai ales ca antrenamente, orice ai crede trebuie multe antrenamente pentru a reuși. Sper doar să mai ajung pe la Oradea, poate doar așa, la half.