Nu voi putea descrie prea bine evenimentul acesta, intrucat trebuie sa vii acolo ca sa intelegi despre ce e vorba. Emotiile, munca si pasiunea care au facut posibila aceasta cursa, atat din partea concurentilor, cat si a organizatorilor, nu pot fi descrise in cuvinte. O sa incerc totusi sa dau tot ce am mai bun.. Ce trebuie sa stiti: pe 24 septembrie 2016 a avut loc la Timisoara prima cursa din Romania de 24 de ore, si a inclus si o proba mai "scurta", de 12 ore. A fost o premiera pentru tara noastra, asa ca atat organizatorii, cat si noi, am scris istorie in ceea ce priveste ultraatletismul de la noi. Am fost o mana de oameni pasionati (poate un pic nebuni, ar zice lumea) care au alergat, un pic peste 30 la 24 de ore si inca 20 si ceva la proba de 12 ore.
Ca sa intelegeti un pic ce inseamna o cursa de 24 de ore ar trebui sa ii cunoasteti pe oamenii care au fost prezenti. Am avut si eu onoarea sa vorbesc cu o parte din alergatori. Fiecare om de acolo, fara exceptie, a facut niste sacrificii ca sa ajunga acolo. Pentru fiecare, alergarea reprezinta mai mult decat o activitate pe care o faci in week-end. De exemplu, Nicu Buceanu a venit tocmai din Irlanda (sau Germania, nu mai stiu sigur) pentru cursa asta. Eu cu Dragos Roua, cu domnul Stan, cu Nenu Mariana (care a castigat proba de 12 ore) si cu Vlad Tanase am venit din Bucuresti, ceea ce nu e chiar de ici de colo. Dragos si-a lasat afacerile ca sa vina aici, noi care lucram ne-am luat libere.. La 12 ore mai erau persoane care au venit doar sa isi testeze limitele (era o fata care nu alergase mai mult de 15 km legati niciodata, de exemplu), dar la 24 oamenii cam stiau cu ce se mananca treaba. Castigatorul, un tip din Ungaria, a venit special de acolo ca sa ia locul 1. Stiam ca el e castigatorul pentru ca a luat locul 2 la Ultrabalaton, deci nu avea cine sa il ia aici, avand in vedere ca nu a venit Florin Ionita. Razvan, cel care a iesit pe locul 2, de asemenea parea foarte pasionat, avand in vedere ca studiase lista cu concurenti ca sa vada cine ii poate pune probleme. M-a amuzat sa il aud povestind cuiva timpii mei de la 7500, desi nu ne cunoasteam pana atunci :) Asta inseamna sa fii pasionat, sa te documentezi, sa vezi cum sta treaba, sa stii cum o sa fie.
Acum un pic despre mine. Eu venisem aici pentru ca am spus ca pur si simplu nu pot rata cursa asta, vreau sa fiu acolo sa scriu si eu istorie alaturi de restul, era prima cursa din Romania si pur si simplu nu aveam cum sa o ratez. Scopul meu initial era sa scot 180 de km, dar realist macar 160 (100 de mile). 100 de km mai facusem, cu rucsac in spate si mult mers, in 16 ore, deci 150 ar fi fost ceva lejer, in principiu. Apoi, daca era sa ne luam dupa timpul de la Ciucas si formula de echivalare munte-plat (distanta + 10*diferenta de nivel), facusem 150 de km in 17 ore. Dar din nou nu era ceva neaparat valabil.. Asa ca dupa ce am auzit ca daca ai 180 poti sa te inscrii la Spartathlon am decis ca acesta este obiectivul meu principal. Nu ma interesa loc sau alte chestii. Voiam sa fac barajul pentru Spartathlon, chit ca stiam ca nu inseamna nimic, ca sunt vreo 400 de locuri si aplica vreo 2000, iar cei care fac cu 20% peste barem sunt calificati automat. Deci sansa sa fii tras la sorti e aproape nula, dar nu ma interesa, imi doream sa vad daca pot.
Ceva foarte important pentru mine si nu numai a fost echipa de suport. Eu am venit cu un prieten, Mircea, care urma sa ma ajute cu mancarea, imbracamintea si suportul moral. A fost un prieten adevarat si a stat cu mine treaz toata noaptea, pe final alerga si el cu mine la inceput de tura (nu putea sa alerge mai mult pentru ca din ce stiam regulile spun ca nu ai voie sa alergi cu cineva), mai mergea cu mine, ma incuraja.. De asemenea, a stat cu mine si Ben Ami, un tip foarte sufletist, care antreneaza oameni pe Dinamo. La inceput ii ceream lui ce consideram eu ca am nevoie (vitamine, saruri, etc), iar pe final cand pur si simplu nu mai puteam imi dadea el, mi-a si zis ca nu ma lasa sa clachez si imi tot dadea sa bag acolo diverse suplimente ca sa rezist la consumul acela incredibil. Amandoi au format echipa mea de suport si cu siguranta n-ar fi fost la fel fara ei. Pur si simplu, nu puteam sa ii dezamagesc! Oamnii aia credeau in mine ca o sa reusesc, au stat treji atata timp in frig, fara sa se miste.. Asa ca m-au motivat sa alerg cat de bine pot.
Organizarea a fost impecabila. Desi eu nu prea am folosit produsele lor - doar izotonice si ceva banane, plus pizza si supa de dupa 12 ore, se putea supravietui clar cu ce aveau ei acolo. Ah, si am luat vreo 3 pastile cu magneziu. Erau foarte bine pregatiti, nu iti lipsea nimic. Am admirat ca au stat sa ne incurajeze toata noaptea, fiecare de acolo s-a implicat emotional ca noi sa putem reusi. E greu de inteles, dar a contat foarte mult ca toate aceste aspecte sa fie asa cum trebuie. Cam despre asta a fost vorba in mare, legat de organizare, de participanti si de cursa in sinte. In continuare voi incerca sa descriu abordarea mea si cum am reusit sa fac 200.2km si sa iau locul 3 la general.
Am decis ca voi alerga 6 ture de 1.236 km, apoi voi merge una, inca de la inceput. Nu ma simteam pregatit sa alerg toate orele, asa ca asta mi s-a parut cea mai buna metoda. Prima oara cand am mers m-am simtit dubios, toata lumea alerga. Unii plecau cu 5 pe mie sau si sub.. Nu m-a interesat, mi-am vazut de cursa mea. Primele 3 ore au trecut imediat. Dupa ora 4, am postat pe fb ca facusem 28 de ture (4 calupuri, cum imi place sa spun, am incercat sa fac un calup pe ora). Ideea era simpla, daca rezistam 2 ore cu 7 ture pe calup, apoi 22 de ore cu 6 ture, faceam 180km. Am continuat totusi sa fac 7 ture pe calup. Dupa vreo 5 sau 6 ore am avut senzatia ca mi s-a pierdut o tura din cronometrare. Ma mir foarte tare pentru ca de obicei sunt in stare sa imi numar turele.. Doar am reusit sa numar 162 de ture, dar totusi atunci mi se parea dupa ceas si dupa tot ca trebuie sa am 39 de ture, dar nu aveam decat 38. M-am enervat ingrozitor, daca mai pierdeam una as fi fost in stare sa abandonez. La fiecare tura pe care o faceam am intrebat cate ture am, mi se parea ca ma fura chipul, desi nu era posibil.. Si asta era doar dupa 6 ore :) Dupa 4 ore am bagat un Supradyn. La fiecare ora mancam ceva, un gel, o ciocolata de la Ritter cu 500 kcal (nu puteam sa o bag pe toata, dar macar trei sferturi) sau macar ceva fructe de la Ben Ami. Mariana, pe care o antrena el, a reusit o cursa incredibila. A alergat toate cele 12 ore. Pe primele 12 ore nu am interactionat asa mult cu Ben, i-am cerut vreo 3 supradyn si ceva fructe, dar dupa m-a ajutat mult ca a fost acolo.Dupa 6 ore a venit pizza, am mancat niste pizza si am continuat. Parca atunci a inceput primul meu moment de low, dar mi-am revenit si am continuat sa alerg. M-a ajutat ca nu ma plictiseam deoarece imi calculam ce mancare trebuie sa iau, toata cursa m-am gandit doar la mancare, pentru ca la 12000 de kcal consumate nu iti permiti sa faci nicio greseala legata de nutritie. Dupa 8 ore am postat din nou pe fb, avem 56 de ture. La 9 ore parca am luat un magneziu, dupa la 10 ore am luat niste aminoacizi, la 11 niste saruri sau un calciu, nu mai stiu.. Dupa 11 ore jumate facusem 100 de km, ocazie cu care Mircea a postat pe fb. Jumatatea cursei m-a prins destul de fresh. A contat sfatul de la Ben, mi-a zis de la inceput: daca vrei sa ai o cursa buna, prima jumatate fa-o cat de relaxat poti. Asa am si facut, cursa pentru noi abia incepea. Nu se punea problema de clasament, erau foarte multi in fata mea. M-am bucurat cand am auzit ca Vlad Tanase este pe 3, pentru ca stiam ca nu e mult in fata mea. El a alergat de la inceput full, pana a obosit si a inceput sa si mearga. Din cand in cand il mai vedeam pe domnul Stan care parea ca se simte bine si isi face cursa asa cum vrea. La 68 de ani a alergat 153 de km, fix cat a vrut, peste 150, dand dovada de o cunoastere foarte buna a propriului organism. Dupa 12 ore am mai luat un Supradyn, dar urmatoarele 2 ore , cum s-a lasat noaptea, am avut iar un mic moment de low, m-am simtit destul de obosit, am inceput sa pierd din medie. Mi-am schimbat tricoul si a durat mult, eram obosit si eu si Mircea, am pus greu numarul de concurs.. Am uitat sa mentionez, la 6 ore mi-am schimbat si tricoul si ciorapii. Am avut niste ciorapi de la Decathlon, ceva cu un strap la mijlocul piciorului, mi s-au parut ciudatei, dar n-am facut bataturi, nimic, deci probabil au fost buni, mai ales ca a doua pereche am purtat-o 18 ore. Am inceput sa pierd un pic din ritm, calupurile nu le mai incepeam cand incepea si ora, deja le incepeam cam dupa 3-4 minute. Dupa 14 ore sau 15, nu mai stiu, am inceput sa am probleme cu muschii de la abdomen, ma durea toata burta, coastele, tot.. M-am cam speriat, asa am patit si la Ciucas si n-am mai alergat, cumva in capul meu durerea de coaste si abdomen pana spre cosul pieptului avea legatura cu inima. Dupa 14 ore, la a 14-a pauza de mers, n-am putut suporta incertitudinea si m-am oprit la cortul cu ambulanta. I-am intrebat de ce ma doare burta, si mi-au zis ca e o durere musculara din cauza pozitiei. Am fost foarte fericit sa aflu ca n-am probleme cu inima, asa ca urmatoarele 2 ore le-am zburat, asa de fericit eram. Ma simteam ca nou, alergam cel mai bine dintre toti, in afara de Levente. Ben mi-a zis ca sa stau relaxat ca am avansat bine in clasament, dupa vreo 15 ore eram deja in primii 5.. iar dupa 16 ore eram pe locul 3. Nu imi venea sa cred, cum am ajuns pe locul 3? In fata mea, la mica distanta, era Mihai Pantis. El m-a tinut in priza pana spre sfarsit, am tras tare ca sa nu ma ajunga. Am avut in plan ca pana dupa 20 de ore sa ii mai dau 3-4 ture ca sa ma relaxez pe final. Dupa 10 ore si dupa 15 ore ma gandeam cum m-am simtit la Ironman la Oradea. Acolo am facut un maraton in 5 ore dupa 10 ore de efort. Aici dupa 10 ore ma simteam mai bine decat la Oradea. Si dupa 15 ore ma simteam, culmea, mai bine.. deci stiam ca mai pot duce inca un maraton pana la 20 de ore. Dupa 18 ore am inceput un pic sa obosesc, dar deja ii mai dadusem vreo 2 ture lui Mihai. La un moment dat eram pe tura de mers si m-a depasit, probabil a crezut ca nu mai pot, dar l-am dezamagit si l-am ajuns in urmatoarea perioada. Pana au trecut 20 de ore i-am dat vreo 4 ture cum mi-am propus. Chinul a inceput dupa 19 ore, cand pentru prima oara mi-am dat seama ca ma simt mai obosit decat inainte de maratonul de la Oradea, deci urma sa imi fie greu sa mai alerg un maraton in urmatoarele 5 ore , chiar imposibil. Timpul trecea greu, se facuse frig.. Majoritatea mergeau, eram cel mai rapid din circuit, i-am intrecut pe toti concurentii de pe podium de cateva ori. Dupa 20 de ore am mai luat un Supradyn. Mai aveam 1 ora si faceam baremul de Spartathlon, Ben deja imi zicea sa o tin asa ca fac 200 de km. Eu stiam.. dar imi era foarte greu sa alerg, am continuat pentru ca nu voiam sa pierd podiumul, daca nu eram acolo nu stiu daca mai trageam in halul ala de mine. Deja ma gandeam, 4 ore inseamna 3 pauze. 146 de ture insemna 180 de km, iar 162 insemnau 200. Deja ma gandeam ca sunt rupt. Ma gandeam ca lasa, mai alerg 6 ture, inca una de mers.. inca 6 ture, una de mers, si mai ramaneau 8 ture ca sa ajung la 162, in vreo 2 ore sau un pic sub. Prima parte, pana la barajul de Spartathlon, a mers super. Tin minte ca la un moment dat Diana, organizatoarea, mi-a zambit si mi-a zis ca sunt extraordinar, pentru ca eram cel mai rapid de pe traseu, m-a bucurat mult. Urmatoarea tura de alergat mi-a fost foarte greu sa o fac, am luat apa la 2 ture, nu la 3 ca pana atunci.. Am luat si un magneziu dupa ele, deja nici mersul nu mai era rapid. Ultimul calup a fost ingrozitor, m-am chinuit teribil, imi venea sa vomit de la toate medicamentele, pur si simplu abia ma taram, alergam o tura in 8 minute jumate, poate si peste.. Daca nu erau Mircea si Ben nu as mai fi alergat turele alea, dar treceam pe langa ei si nu voiam sa ma vada mergand. Ultimele 2 ture de mers abia le-am facut, imi venea sa vomit tot drumul.. Am ajuns dupa 23 de ore si vreo 40 de minute sau 45 la tura 162 si m-am simtit eliberat, nici prin cap nu mi-a trecut sa mai fac o tura, desi mai aveam timp :)
Si cam asta a fost.. dupa am zacut pana la premiere, unde abia am reusit sa ajung. Mi-am pus tricoul cu I run with God, cu care alergasem si pe prima parte, ca sa inteleaga oamenii cum de am reusit, si mi-am luat premiul, apoi am luat trenul si am plecat acasa. Pe tot parcursul cursei m-am gandit cum de am putut eu sa fac asta, cum de am ajuns sa iau eu podium.. Unul din motive sunt sigur ca a fost ca sa urc acolo cu tricoul acela, ca lumea sa vada clar ca nu e doar un mesaj pe care il port eu, ca pe mine chiar ma ajuta, si m-am bucurat sa vad ca oamenii apreciaza si sunt multi care cred la fel. Toata cursa, de altfel, m-am rugat sa reusesc, a fost una din cele mai importante motivatii, m-am gandit ca daca am ajuns acolo nu ma lasa Dumnezeu sa mor sau sa patesc ceva grav. Sunt convins ca asta a fost motivul pentru care am reusit sa alerg atat. Cumva, am putut transmite mai departe un mesaj, catre ceilalti alergatori si nu doar. Nu zic acum ca poate alerga oricine o zi intreaga, dar e vorba despre un mod de a aborda viata, un mod care te face mai fericit si te face sa vezi lumea altfel. Am reusit sa ajung acolo, sa alerg sa ma simt bine, sa transmit un mesaj.. Si cred ca asta a contat cel mai mult, nu kilometrii sau locul pe care am terminat. Acum urmeaza Maraton Piatra Craiului, mi-e un pic frica, dar sper sa pot face fata si sa termin fara sa ma distrug prea tare, asta e tot ce vreau, nu ma intereseaza timpi sau altele. Apoi probabil MIB, daca ma simt bine si totul e in regula, si cam asta ar fi sezonul acesta. Sper sa mai am si altele la fel de pline.
Se afișează postările cu eticheta ironman. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta ironman. Afișați toate postările
joi, 29 septembrie 2016
luni, 27 iunie 2016
Ironman Oradea - un vis împlinit
M-am apucat de alergat acum 3 ani (vara anului 2013, nu mai știu când exact). De atunci, am participat la diverse concursuri, maratoane, ultramaratoane, uneori și crosuri, ba chiar de vreo două ori am mers și la campionatul național de duatlon. Am făcut și un triatlon scurt, winter tri, dar cam atât în ceea ce privește sporturile care nu au treabă cu alergarea. Cu toate acestea, de când m-am apucat de alergat, la scurt timp am aflat de Ironman - cel mai celebru triatlon și cel mai dorit de către sportivii amatori. Ulterior am aflat că există și alte variante, dublu, triplu, etc, până la un ironman pe zi timp de o lună (ba chiar e un tip care a făcut zi de zi câte un Ironman, timp de 50 de zile), dar acestea sunt niște chestii care, după părerea mea, sunt pentru oameni care nu lucrează și au timp doar de antrenamente (dublu Iron au făcut doar 3 români până în prezent). Pentru noi, muritorii de rând, un Ironman este cel mai mare vis în ceea ce privește sportul, fiind, totuși, o competiție foarte greu de terminat. Mi-am dorit de mult să fac un Ironman. Inițial m-am înscris la proba de half, apoi m-am gândit că este prea ușor de făcut un half și m-am mutat la full. Trebuie să precizez de la început că a fost o alegere un pic grăbită, și dacă nu mă ajuta Dumnezeu să termin nu aș fi putut. Poate că pare un pic ciudat că spun asta dar eu chiar așa am considerat, și o să detaliez în continuare de ce.
Pentru început, poate vă întrebați cum m-am antrenat pentru Ironman (de fapt X-Man, Ironman este marcă înregistrată, în România se numește X-Man, dar distanța este cea de acolo). Cea mai mare problemă pentru un amator este înotul. Majoritatea vin de la alergare și se apucă de triatlon, mai sunt unii care vin de la ciclism, dar mai rar, în schimb la înot nu prea se pricepe lumea. M-am apucat de înot acum 7-8 luni, cam așa. Am început de la 100 de metri înotați consecutiv, am vrut să mă antrenez doar craul, pentru că am auzit că e mai rapid. Când am ajuns la 500 de metri înotați a fost mare fericire pentru mine, deja mă vedeam cu half-ul terminat. În câteva luni am reușit să înot 2 km, și m-am gândit că e cam simplu să fac doar half, așa că am zis să încerc direct full. Cu bicicleta m-am mai dat de câteva ori, am fost cu veloprietenii la o tură de 100 de km, apoi la brevetul de 200 km, și am fost de vreo 2 ori la tura de joi seara, de viteză, în plus am mai făcut eu de vreo 2 ori singur vreo 90-120 km. Deci în total cam 6 ieșiri. Nu știu cât a contat, dar eu merg cu bicicleta mereu prin oraș, așa că am adunat aproape 4000 de km pedalați în ultimul an, dar practic antrenamente am făcut doar 6 lungi, și cred că mai făcusem vreo 2-3 mai scurte, de 30-40km, cât să mă obișnuiesc cu SPD-uri, pantofi din ăia special de pedalat, se clipsează pe pedale și trebuie să ai grijă cum le dai jos că dacă nu reușești poți să cazi. Altă treabă nasoală cu ei este că dacă ești pe o urcare și nu mai poți pedala ai căzut. Partea bună este că poți să tragi de pedală, nu doar să o împingi, și teoretic îți asigură o viteză mai bună. Cu alergatul stăteam bine, nu pot spune că m-am antrenat foarte mult, dar am făcut și antrenamente de 100km, chiar și 140, plus niște montane (eco, brașov, retezat skyrace), dar au fost și săptămâni în care am alergat doar 12-15 km, deci nu am fost foarte conștiincios. Am mai băgat și un half cu 2 săptămâni înainte, care m-a cam rupt, dar a fost foarte bun pentru concurs.
Cam asta cu antrenamentele. După cum vedeți, destul de subțire pentru un Ironman. Ca și echipament, am una din cele mai ieftine cursiere, Sprint Monza Race, cu niște rapoarte imposibile pentru urcări și pentru genunchii mei (42/52 foile, 11-25 pinioanele). Mi-am luat și un neopren pe care nu l-am folosit, tot așa printre cele mai ieftine (totuși tot scump mi se pare, 650 de lei, având în vedere că l-am luat degeaba). În rest, echipament de biclă am de la Decathlon, iar pantofii mi i-am luat de la XLC, au fost cei mai ieftini de pe piață, vreo 250 de lei (ajung și la 1500, full carbon). Pentru alergat nu am folosit nimic special, mi-am luat tricoul cu I run with God, ca să am o motivație serioasă să ajung la partea de alergare și cam atât, am avut niște pantaloni scurți de compresie tot de la Decathlon, pe care i-am folosit și pe post de slip la înot.
Ar fi multe de spus despre cursa asta, așa că o să încerc să povestesc cât mai pe scurt. Cu o săptămână înainte am fost la Retezat Skyrace, nu știu dacă a fost o decizie foarte bună, pentru că am avut febră musculară până miercuri sau chiar joi, deși am încercat să nu trag foarte tare de mine. Am plecat de joi dimineață în Oradea. În următoarea zi, vineri, am făcut recunoașterea oficială a traseului de bicicletă, iar apoi am dat o tură de lac. Lacul era foarte murdar, dar mai ales extrem de cald, pe unele porțiuni apa avea peste 30 de grade, te frigea pur și simplu. Era clar că nu o să se înoate cu neopren. Pe mine oricum nu mă interesa, având în vedere că îmi era un pic frică de neopren (nu l-am folosit niciodată). Tura de bicicletă a fost un pic cam lungă, m-a cam durut genunchiul după, poate ar fi fost mai bine să nu mă duc, dar cel puțin am văzut cum stă treaba. Urcările nu mi s-au părut așa dificile, mai puțin ultima, pe care o făceai doar o dată, la întoarcere (în rest dădeai 7 ture). Aia chiar a fost o urcare greuță. Apoi ne-am lăsat seara biclele și echipamentul în tranziție, pentru a nu ne mai stresa cu asta a doua zi. Mi-am pus la mine 12 batoane și 6 geluri, batoanele pentru biclă, gelurile pentru alergare, plus două În fine, a trecut și ziua de vineri și a venit ziua concursului. M-am dus la start cu destule emoții, mai ales pentru partea de înot. Mi-am pus ochelarii, am reușit cumva să îmi pun tot părul în cască (era cam strâmtă casca), și m-am băgat în lac. Inițial mi s-a părut un pic rece, dar după m-am obișnuit. S-a dat startul, și am început să înot. Aveam de făcut 8 ture de lac, fiecare tură fiind de fapt un pătrat (mai bine zis un patrulater convex, că nu avea laturi egale și nici unghiuri de 90). După trei laturi din prima tură, mi-am pus mâna în cap și am observat că nu mai am casca. În momentul ăla am zis că înnebunesc, că nu se poate așa ceva. Mă și gândeam, poate mă descalifică, atâta efort, atâta muncă și să ies din concurs după 15 minute.. Am terminat o tură, mi-am dat seama că nu îmi zice nimeni nimic (am înțeles că s-a mai întâmplat, casca e destul de mică și dacă nu o pui bine îți cade), și am încercat să înot în continuare. Problema cea mai mare era că nu vedeam nimic, îmi intra părul în nas,în ochi.. Singura mea soluție era să înot bras, ca să mi se dea părul la o parte, să pot vedea ceva. În condițiile în care eu nu am înotat bras aproape niciodată în 8 luni de antrenamente. De panică, am ajuns în mijlocul lacului, a trebuit să mă îndrume cineva să ajung la capătul turei. După ce făceai prima latură din patrulater puteai să atingi fundul lacului și te puteai odihni un pic. Acolo mă pregăteam pentru tura următoare, având în vedere că nu prea vedeam oricum nici prin ochelari, așa că a trebuit să mă orientez din latură în latură, să știu pe unde să o iau. După fiecare tură mă tot gândeam să cer o cască nouă, dar mă gândeam că poate nu am voie.. Așa că am continuat așa. Dupa aproximativ 4 ture am auzit că se ieșea din apă, ceea ce însemna că au terminat primii. M-am gândit că e bine, că primii termină în aproximativ o oră, deci înseamnă că a trecut doar o oră. În caz că am uitat să precizez, aveam două ore jumate la dispoziție să ieșim din lac și să intrăm pe tura de bicicletă. Am mai dat încă o tură, mă tot rugam să termin, să nu mi se facă rău, să pot continua așa bras.. A fost pur și simplu un coșmar. Îmi venea părul în ochi, trebuia să mă opresc să îl dau la o parte.. A fost prima oară când m-am gândit serios să mă tund, pentru că m-a încurcat îngrozitor, era să nu termin cursa din cauza lui. După 5 ture am văzut că încă sunt mulți în lac, deci nu au terminat așa mulți, ceea ce era bine. Mai ales că aveam după cine să mă țin, pentru că oricum mai mult de picioarele celui din față nu vedeam prin ochelari. Am continuat să înot, să mă opresc la fiecare tură după prima latură să îmi mai revin.. La fiecare baliză mă țineam de ea ca să mă orientez și să mă mai odihnesc un pic. După 6 ture am văzut că nu mai e mai nimeni în lac și am început să mă panichez că nu mai termin în timp, mai ales că am văzut că cei de la half, care începeau după 2 ore, erau deja în lac. Din fericire, doar se încălzeau, așa că am avut speranțe în continuare. Mai ales că nu îmi zicea nimeni nimic că am rămas fără cască. Mă tot gândeam să cer un elastic măcar de pe margine, am înțeles că aș fi putut.. Dar aveam prea mari emoții, mă gândeam că ar dura mult că și așa sunt la limită.. Când am intrat pe tura a 8-a am văzut că cei de la half încă nu începuseră, deci mai aveam minim 30 de minute. După prima latură, am întrebat pe cineva cât e ceasul. Mi-a zis ”și 52”, l-am întrebat dacă e 8:52, nu mai știam de mine, mă așteptam la orice, mă gândeam că poate e deja 9:52, efectiv nu știam pe ce lume sunt. Când am auzit că e doar 8:52 m-am relaxat complet, am înotat restul laturilor în 12 minute și am ieșit din lac. Ultima latură mi s-a părut că nu se mai termină, abia așteptam să ies, pur și simplu nu îmi venea să cred că am ieșit de acolo. Pentru mine a fost o minune. Să înot bras, în condițiile în care nu mă antrenasem niciodată așa, a fost ceva incredibil, mai ales că îmi tot venea părul pe față, uneori mă opream să îmi dau ochelarii jos să mă uit unde trebuie să ajung.. Total diferit de cum era în bazin. Ce mi s-a părut incredibil e că am terminat bras, deși mi se părea că înot foarte încet. Am ieșit din bazin și am început să strig pe acolo că nu îmi vine să cred că am terminat, că e o minune, că e incredibil că am ieșit viu din lac. Organizatorii nu m-au lăsat în starea aia, era cineva la tranziție care mi-a zis că nu e timp de stat și ar trebui să mă grăbesc, că trebuie să încep cât mai repede bicicleta. Ceea ce am și făcut, am băut o sticlă de Gatorade în câteva secunde, am mâncat o ciocolată de la Ritter (are 500 kcal) și am plecat pe traseul de bicicletă.
Inițial, nu prea știam pe ce lume sunt. Am urcat un pic, apoi pe coborâre m-am odihnit, și pe la 9:30 am început turele. Sunt 7 ture de 23km, formând un fel de Y. Se pleacă pe partea de jos de la Y, apoi se face dreapta, se întoarce, se face dreapta iar, se urcă 50-60 de metri nivel până la o biserică, o urcare abruptă, pe care o faci în 5-6 minute, apoi se coboară câțiva km, dar tot 50-60 de metri nivel, pentru a se întoarce iar spre biserică, se coboară din nou, apoi se termină de unde s-a început (se face iar partea de jos de la Y, în sens opus). Cu totul, 180 de km și aproximativ 1300m diferență de nivel. Au fost 3 checkpointuri, unul la început, și două la biserică (pe fiecare parte a străzii). La fiecare două checkpointuri mă opream să mănânc un baton. În total am mâncat 10 batoane. După prima tură se făcuse 10:22, după a doua 11:16, după a treia 12:12 parcă. Timpii mei erau din ce în ce mai slabi, dar era ok, pentru că mă gândeam să fac cam o oră pe buclă, în total 7 ore, plus încă 15 km cât mai erau până la bucle și înapoi, cam 7 ore jumate. După a treia buclă am început să resimt genunchiul drept destul de tare, dar și căldura. Am avut grijă să beau cât mai multă apă, izotonic, dar să mă și dau cu apă pe mine ca să mă răcoresc, erau cam 40 de grade afară. Următoarea tură am terminat-o pe la 13:09 dacă țin minte bine. Mai erau încă 3, începusem să obosesc, abia mai reușeam să schimb foile, îmi amorțise mâna, la fel și să îmi clipsez papucii, devenea din ce în ce mai greu. Tura a 5-a am terminat-o la 14:06, cam așa. Pe drum, mă gândeam la blogul lui Adrian Toma, nu știu cum zice el că a pedalat relaxat, că eu am tras de mine destul ca să mă încadrez în timpul limită și m-am antrenat mai mult pe bicicletă. Un pic demoralizator.. Singura asemănare e că nici eu nu am mâncat pe bicicletă, mă opream frumos un minut, două la checkpoint. Am început și tura a 6-a (încă mă doare genunchiul când scriu), și am terminat-o pe la 15:03, dar deja începea să mă obosească urcarea aia groasă la biserică. Ultima tură am pedalat-o cu gândul că nu mai urmează nimic după ea. Deja începuseră să se rărească și oamenii pe traseu.. Am terminat ultima tură pe la 16:01 sau pe acolo. Din nou, pentru mine a fost incredibil că am reușit așa cu durerea de genunchi (lipsă de antrenamente pe urcări, din câte cred, sau poate șaua reglată prost.. o să mai văd). Nu mai spun că mă rugam mereu să nu fac pană.. Dacă făceam pană probabil nu mai terminam, aveam chit la mine, dar nu mai reparasem niciodată.. Aveam telefon la mine, să sun la un număr în caz de probleme, dar am văzut ulterior că nu mai mergea din cauza apei aruncată pe mine. Am început să merg pe drumul spre parcul în care alergam. Trebuia să trec din nou pe o porțiune mai slab asfaltată, cu pietriș, și am crezut că am făcut pană acolo. Erau doar 700 de metri, dar în urcare, și destule șanse de pană. Din fericire nu a fost cazul, așa că m-am apucat să urc ultima porțiune din traseu. Urcarea a fost grea și lungă, am văzut că unii au luat bicla în mână să o împingă. Având în vedere rapoartele mele, dacă nu pedalam cu minim 13-14/oră, devenea foarte greu să apăs pe pedale, și probabil nu mai puteam pedala, așa că trebuia să forțez și să pedalez cu 17-18, ca să am de unde să scad, iar să forțez.. A fost destul de greu. Am ajuns în capătul urcării foarte obosit. Mi-a zis o doamnă că mai am doar 5km de făcut până jos, doar coborâre. Din momentul ăla nu mai conta dacă fac pană, puteam să merg și pe jos, era cam 16:17. Am mers încet până la parc, eram deja foarte obosit, am ajuns la 16:30 aproximativ, și am intrat în tranziție. Am mai băut un gatorade, mi-am pus tricoul cu I run with God, mi-am dat jos pantalonii de biclă, și am intrat în parc.
Alergarea are 38 de ture de aproximativ 1.1km. Când am ajuns eu (dupa 9 ore jumate), primul deja terminase. Limita era de 10 ore jumate până acolo, mai aveam un maraton de alergat în 6 ore și ceva. Foarte lejer, nu era problemă, m-am gândit că dacă alerg jumătate în 2 ore 30, tot îmi rămân peste 3 ore să merg următorul semi. Am alergat constant cu un ritm foarte lejer, cam 6:20-6:30 pe km probabil, aveam cam 7 minute pe tura de lac. La fiecare 3 ture beam izotonic, la 6 ture băgam un gel, iar la fiecare tură beam minim un pahar de apă, și aruncam cu alte 2-3 pe mine. După 6 ture mă simțeam excelent, chiar și după 12 am fost bine. Greul a venit după primul semi, când am început să obosesc, și am realizat că nu mai pot alerga non stop. Asta era, am început să merg după checkpoint cât imi beam paharul cu apă, dar nu mai mult de 100-200 de metri pe tură. După tura 24 am avut și ture în care am merg și 300-400 de metri, cel puțin cât îmi luam gelul, dar tot timpul continuam cu alergatul. Când am ajuns la tura 30, mi-am dat seama că sigur o să termin. Până atunci tot făceam calcule, ce se întâmplă dacă mi se face rău, cât îmi ia dacă mă târăsc cu 5 km / oră, etc. Am reușit să alerg și după tura 30, chiar dacă m-am mai relaxat și am început să merg aproape tură de tură 200-300 de metri. Ultimele 3 ture le-am alergat aproape fără să merg deloc. Pe ultima tură, organizatorii mi-au zis ”îți vine să crezi sau nu.. mai ai o singură tură”. Am terminat tura relaxat, fără nicio grabă, și m-am dus să îmi iau medalia. Timp total, 14 ore și 49 de minute. Nu credeam că va fi așa de greu, mă așteptam să meargă mai bine bicicleta și să scot cam 14 ore, nu mi-aș fi imaginat că fac 7 ore și 15 pe bicicletă, am avut 25 la oră media de pedalat (fără pauze), și eu îmi calculasem 30! =)). A fost o experiență extraordinară, una din cele mai frumoase zile din viața mea, o cursă pe care mi-am dorit-o de foarte mult timp. Organizarea a fost impecabilă, am dat un ban, dar am stat în față ca să zic așa. Nu am suferit de foame, sete sau orice altceva. M-a motivat foarte mult și tricoul, când îmi era greu mă gândeam că mă ajută cineva acolo sus, dacă m-a scos din lac atunci sigur o să și termin. Nu știu dacă o să mai merg și la anul următor.. E un efort incredibil, atât ca resurse, cât mai ales ca antrenamente, orice ai crede trebuie multe antrenamente pentru a reuși. Sper doar să mai ajung pe la Oradea, poate doar așa, la half.
Pentru început, poate vă întrebați cum m-am antrenat pentru Ironman (de fapt X-Man, Ironman este marcă înregistrată, în România se numește X-Man, dar distanța este cea de acolo). Cea mai mare problemă pentru un amator este înotul. Majoritatea vin de la alergare și se apucă de triatlon, mai sunt unii care vin de la ciclism, dar mai rar, în schimb la înot nu prea se pricepe lumea. M-am apucat de înot acum 7-8 luni, cam așa. Am început de la 100 de metri înotați consecutiv, am vrut să mă antrenez doar craul, pentru că am auzit că e mai rapid. Când am ajuns la 500 de metri înotați a fost mare fericire pentru mine, deja mă vedeam cu half-ul terminat. În câteva luni am reușit să înot 2 km, și m-am gândit că e cam simplu să fac doar half, așa că am zis să încerc direct full. Cu bicicleta m-am mai dat de câteva ori, am fost cu veloprietenii la o tură de 100 de km, apoi la brevetul de 200 km, și am fost de vreo 2 ori la tura de joi seara, de viteză, în plus am mai făcut eu de vreo 2 ori singur vreo 90-120 km. Deci în total cam 6 ieșiri. Nu știu cât a contat, dar eu merg cu bicicleta mereu prin oraș, așa că am adunat aproape 4000 de km pedalați în ultimul an, dar practic antrenamente am făcut doar 6 lungi, și cred că mai făcusem vreo 2-3 mai scurte, de 30-40km, cât să mă obișnuiesc cu SPD-uri, pantofi din ăia special de pedalat, se clipsează pe pedale și trebuie să ai grijă cum le dai jos că dacă nu reușești poți să cazi. Altă treabă nasoală cu ei este că dacă ești pe o urcare și nu mai poți pedala ai căzut. Partea bună este că poți să tragi de pedală, nu doar să o împingi, și teoretic îți asigură o viteză mai bună. Cu alergatul stăteam bine, nu pot spune că m-am antrenat foarte mult, dar am făcut și antrenamente de 100km, chiar și 140, plus niște montane (eco, brașov, retezat skyrace), dar au fost și săptămâni în care am alergat doar 12-15 km, deci nu am fost foarte conștiincios. Am mai băgat și un half cu 2 săptămâni înainte, care m-a cam rupt, dar a fost foarte bun pentru concurs.
Cam asta cu antrenamentele. După cum vedeți, destul de subțire pentru un Ironman. Ca și echipament, am una din cele mai ieftine cursiere, Sprint Monza Race, cu niște rapoarte imposibile pentru urcări și pentru genunchii mei (42/52 foile, 11-25 pinioanele). Mi-am luat și un neopren pe care nu l-am folosit, tot așa printre cele mai ieftine (totuși tot scump mi se pare, 650 de lei, având în vedere că l-am luat degeaba). În rest, echipament de biclă am de la Decathlon, iar pantofii mi i-am luat de la XLC, au fost cei mai ieftini de pe piață, vreo 250 de lei (ajung și la 1500, full carbon). Pentru alergat nu am folosit nimic special, mi-am luat tricoul cu I run with God, ca să am o motivație serioasă să ajung la partea de alergare și cam atât, am avut niște pantaloni scurți de compresie tot de la Decathlon, pe care i-am folosit și pe post de slip la înot.
Ar fi multe de spus despre cursa asta, așa că o să încerc să povestesc cât mai pe scurt. Cu o săptămână înainte am fost la Retezat Skyrace, nu știu dacă a fost o decizie foarte bună, pentru că am avut febră musculară până miercuri sau chiar joi, deși am încercat să nu trag foarte tare de mine. Am plecat de joi dimineață în Oradea. În următoarea zi, vineri, am făcut recunoașterea oficială a traseului de bicicletă, iar apoi am dat o tură de lac. Lacul era foarte murdar, dar mai ales extrem de cald, pe unele porțiuni apa avea peste 30 de grade, te frigea pur și simplu. Era clar că nu o să se înoate cu neopren. Pe mine oricum nu mă interesa, având în vedere că îmi era un pic frică de neopren (nu l-am folosit niciodată). Tura de bicicletă a fost un pic cam lungă, m-a cam durut genunchiul după, poate ar fi fost mai bine să nu mă duc, dar cel puțin am văzut cum stă treaba. Urcările nu mi s-au părut așa dificile, mai puțin ultima, pe care o făceai doar o dată, la întoarcere (în rest dădeai 7 ture). Aia chiar a fost o urcare greuță. Apoi ne-am lăsat seara biclele și echipamentul în tranziție, pentru a nu ne mai stresa cu asta a doua zi. Mi-am pus la mine 12 batoane și 6 geluri, batoanele pentru biclă, gelurile pentru alergare, plus două În fine, a trecut și ziua de vineri și a venit ziua concursului. M-am dus la start cu destule emoții, mai ales pentru partea de înot. Mi-am pus ochelarii, am reușit cumva să îmi pun tot părul în cască (era cam strâmtă casca), și m-am băgat în lac. Inițial mi s-a părut un pic rece, dar după m-am obișnuit. S-a dat startul, și am început să înot. Aveam de făcut 8 ture de lac, fiecare tură fiind de fapt un pătrat (mai bine zis un patrulater convex, că nu avea laturi egale și nici unghiuri de 90). După trei laturi din prima tură, mi-am pus mâna în cap și am observat că nu mai am casca. În momentul ăla am zis că înnebunesc, că nu se poate așa ceva. Mă și gândeam, poate mă descalifică, atâta efort, atâta muncă și să ies din concurs după 15 minute.. Am terminat o tură, mi-am dat seama că nu îmi zice nimeni nimic (am înțeles că s-a mai întâmplat, casca e destul de mică și dacă nu o pui bine îți cade), și am încercat să înot în continuare. Problema cea mai mare era că nu vedeam nimic, îmi intra părul în nas,în ochi.. Singura mea soluție era să înot bras, ca să mi se dea părul la o parte, să pot vedea ceva. În condițiile în care eu nu am înotat bras aproape niciodată în 8 luni de antrenamente. De panică, am ajuns în mijlocul lacului, a trebuit să mă îndrume cineva să ajung la capătul turei. După ce făceai prima latură din patrulater puteai să atingi fundul lacului și te puteai odihni un pic. Acolo mă pregăteam pentru tura următoare, având în vedere că nu prea vedeam oricum nici prin ochelari, așa că a trebuit să mă orientez din latură în latură, să știu pe unde să o iau. După fiecare tură mă tot gândeam să cer o cască nouă, dar mă gândeam că poate nu am voie.. Așa că am continuat așa. Dupa aproximativ 4 ture am auzit că se ieșea din apă, ceea ce însemna că au terminat primii. M-am gândit că e bine, că primii termină în aproximativ o oră, deci înseamnă că a trecut doar o oră. În caz că am uitat să precizez, aveam două ore jumate la dispoziție să ieșim din lac și să intrăm pe tura de bicicletă. Am mai dat încă o tură, mă tot rugam să termin, să nu mi se facă rău, să pot continua așa bras.. A fost pur și simplu un coșmar. Îmi venea părul în ochi, trebuia să mă opresc să îl dau la o parte.. A fost prima oară când m-am gândit serios să mă tund, pentru că m-a încurcat îngrozitor, era să nu termin cursa din cauza lui. După 5 ture am văzut că încă sunt mulți în lac, deci nu au terminat așa mulți, ceea ce era bine. Mai ales că aveam după cine să mă țin, pentru că oricum mai mult de picioarele celui din față nu vedeam prin ochelari. Am continuat să înot, să mă opresc la fiecare tură după prima latură să îmi mai revin.. La fiecare baliză mă țineam de ea ca să mă orientez și să mă mai odihnesc un pic. După 6 ture am văzut că nu mai e mai nimeni în lac și am început să mă panichez că nu mai termin în timp, mai ales că am văzut că cei de la half, care începeau după 2 ore, erau deja în lac. Din fericire, doar se încălzeau, așa că am avut speranțe în continuare. Mai ales că nu îmi zicea nimeni nimic că am rămas fără cască. Mă tot gândeam să cer un elastic măcar de pe margine, am înțeles că aș fi putut.. Dar aveam prea mari emoții, mă gândeam că ar dura mult că și așa sunt la limită.. Când am intrat pe tura a 8-a am văzut că cei de la half încă nu începuseră, deci mai aveam minim 30 de minute. După prima latură, am întrebat pe cineva cât e ceasul. Mi-a zis ”și 52”, l-am întrebat dacă e 8:52, nu mai știam de mine, mă așteptam la orice, mă gândeam că poate e deja 9:52, efectiv nu știam pe ce lume sunt. Când am auzit că e doar 8:52 m-am relaxat complet, am înotat restul laturilor în 12 minute și am ieșit din lac. Ultima latură mi s-a părut că nu se mai termină, abia așteptam să ies, pur și simplu nu îmi venea să cred că am ieșit de acolo. Pentru mine a fost o minune. Să înot bras, în condițiile în care nu mă antrenasem niciodată așa, a fost ceva incredibil, mai ales că îmi tot venea părul pe față, uneori mă opream să îmi dau ochelarii jos să mă uit unde trebuie să ajung.. Total diferit de cum era în bazin. Ce mi s-a părut incredibil e că am terminat bras, deși mi se părea că înot foarte încet. Am ieșit din bazin și am început să strig pe acolo că nu îmi vine să cred că am terminat, că e o minune, că e incredibil că am ieșit viu din lac. Organizatorii nu m-au lăsat în starea aia, era cineva la tranziție care mi-a zis că nu e timp de stat și ar trebui să mă grăbesc, că trebuie să încep cât mai repede bicicleta. Ceea ce am și făcut, am băut o sticlă de Gatorade în câteva secunde, am mâncat o ciocolată de la Ritter (are 500 kcal) și am plecat pe traseul de bicicletă.
Inițial, nu prea știam pe ce lume sunt. Am urcat un pic, apoi pe coborâre m-am odihnit, și pe la 9:30 am început turele. Sunt 7 ture de 23km, formând un fel de Y. Se pleacă pe partea de jos de la Y, apoi se face dreapta, se întoarce, se face dreapta iar, se urcă 50-60 de metri nivel până la o biserică, o urcare abruptă, pe care o faci în 5-6 minute, apoi se coboară câțiva km, dar tot 50-60 de metri nivel, pentru a se întoarce iar spre biserică, se coboară din nou, apoi se termină de unde s-a început (se face iar partea de jos de la Y, în sens opus). Cu totul, 180 de km și aproximativ 1300m diferență de nivel. Au fost 3 checkpointuri, unul la început, și două la biserică (pe fiecare parte a străzii). La fiecare două checkpointuri mă opream să mănânc un baton. În total am mâncat 10 batoane. După prima tură se făcuse 10:22, după a doua 11:16, după a treia 12:12 parcă. Timpii mei erau din ce în ce mai slabi, dar era ok, pentru că mă gândeam să fac cam o oră pe buclă, în total 7 ore, plus încă 15 km cât mai erau până la bucle și înapoi, cam 7 ore jumate. După a treia buclă am început să resimt genunchiul drept destul de tare, dar și căldura. Am avut grijă să beau cât mai multă apă, izotonic, dar să mă și dau cu apă pe mine ca să mă răcoresc, erau cam 40 de grade afară. Următoarea tură am terminat-o pe la 13:09 dacă țin minte bine. Mai erau încă 3, începusem să obosesc, abia mai reușeam să schimb foile, îmi amorțise mâna, la fel și să îmi clipsez papucii, devenea din ce în ce mai greu. Tura a 5-a am terminat-o la 14:06, cam așa. Pe drum, mă gândeam la blogul lui Adrian Toma, nu știu cum zice el că a pedalat relaxat, că eu am tras de mine destul ca să mă încadrez în timpul limită și m-am antrenat mai mult pe bicicletă. Un pic demoralizator.. Singura asemănare e că nici eu nu am mâncat pe bicicletă, mă opream frumos un minut, două la checkpoint. Am început și tura a 6-a (încă mă doare genunchiul când scriu), și am terminat-o pe la 15:03, dar deja începea să mă obosească urcarea aia groasă la biserică. Ultima tură am pedalat-o cu gândul că nu mai urmează nimic după ea. Deja începuseră să se rărească și oamenii pe traseu.. Am terminat ultima tură pe la 16:01 sau pe acolo. Din nou, pentru mine a fost incredibil că am reușit așa cu durerea de genunchi (lipsă de antrenamente pe urcări, din câte cred, sau poate șaua reglată prost.. o să mai văd). Nu mai spun că mă rugam mereu să nu fac pană.. Dacă făceam pană probabil nu mai terminam, aveam chit la mine, dar nu mai reparasem niciodată.. Aveam telefon la mine, să sun la un număr în caz de probleme, dar am văzut ulterior că nu mai mergea din cauza apei aruncată pe mine. Am început să merg pe drumul spre parcul în care alergam. Trebuia să trec din nou pe o porțiune mai slab asfaltată, cu pietriș, și am crezut că am făcut pană acolo. Erau doar 700 de metri, dar în urcare, și destule șanse de pană. Din fericire nu a fost cazul, așa că m-am apucat să urc ultima porțiune din traseu. Urcarea a fost grea și lungă, am văzut că unii au luat bicla în mână să o împingă. Având în vedere rapoartele mele, dacă nu pedalam cu minim 13-14/oră, devenea foarte greu să apăs pe pedale, și probabil nu mai puteam pedala, așa că trebuia să forțez și să pedalez cu 17-18, ca să am de unde să scad, iar să forțez.. A fost destul de greu. Am ajuns în capătul urcării foarte obosit. Mi-a zis o doamnă că mai am doar 5km de făcut până jos, doar coborâre. Din momentul ăla nu mai conta dacă fac pană, puteam să merg și pe jos, era cam 16:17. Am mers încet până la parc, eram deja foarte obosit, am ajuns la 16:30 aproximativ, și am intrat în tranziție. Am mai băut un gatorade, mi-am pus tricoul cu I run with God, mi-am dat jos pantalonii de biclă, și am intrat în parc.
Alergarea are 38 de ture de aproximativ 1.1km. Când am ajuns eu (dupa 9 ore jumate), primul deja terminase. Limita era de 10 ore jumate până acolo, mai aveam un maraton de alergat în 6 ore și ceva. Foarte lejer, nu era problemă, m-am gândit că dacă alerg jumătate în 2 ore 30, tot îmi rămân peste 3 ore să merg următorul semi. Am alergat constant cu un ritm foarte lejer, cam 6:20-6:30 pe km probabil, aveam cam 7 minute pe tura de lac. La fiecare 3 ture beam izotonic, la 6 ture băgam un gel, iar la fiecare tură beam minim un pahar de apă, și aruncam cu alte 2-3 pe mine. După 6 ture mă simțeam excelent, chiar și după 12 am fost bine. Greul a venit după primul semi, când am început să obosesc, și am realizat că nu mai pot alerga non stop. Asta era, am început să merg după checkpoint cât imi beam paharul cu apă, dar nu mai mult de 100-200 de metri pe tură. După tura 24 am avut și ture în care am merg și 300-400 de metri, cel puțin cât îmi luam gelul, dar tot timpul continuam cu alergatul. Când am ajuns la tura 30, mi-am dat seama că sigur o să termin. Până atunci tot făceam calcule, ce se întâmplă dacă mi se face rău, cât îmi ia dacă mă târăsc cu 5 km / oră, etc. Am reușit să alerg și după tura 30, chiar dacă m-am mai relaxat și am început să merg aproape tură de tură 200-300 de metri. Ultimele 3 ture le-am alergat aproape fără să merg deloc. Pe ultima tură, organizatorii mi-au zis ”îți vine să crezi sau nu.. mai ai o singură tură”. Am terminat tura relaxat, fără nicio grabă, și m-am dus să îmi iau medalia. Timp total, 14 ore și 49 de minute. Nu credeam că va fi așa de greu, mă așteptam să meargă mai bine bicicleta și să scot cam 14 ore, nu mi-aș fi imaginat că fac 7 ore și 15 pe bicicletă, am avut 25 la oră media de pedalat (fără pauze), și eu îmi calculasem 30! =)). A fost o experiență extraordinară, una din cele mai frumoase zile din viața mea, o cursă pe care mi-am dorit-o de foarte mult timp. Organizarea a fost impecabilă, am dat un ban, dar am stat în față ca să zic așa. Nu am suferit de foame, sete sau orice altceva. M-a motivat foarte mult și tricoul, când îmi era greu mă gândeam că mă ajută cineva acolo sus, dacă m-a scos din lac atunci sigur o să și termin. Nu știu dacă o să mai merg și la anul următor.. E un efort incredibil, atât ca resurse, cât mai ales ca antrenamente, orice ai crede trebuie multe antrenamente pentru a reuși. Sper doar să mai ajung pe la Oradea, poate doar așa, la half.
sâmbătă, 15 februarie 2014
Maratonul Zăpezii 2014
Acum vreo lună m-am înscris la maratonul zăpezii, la proba de 30km. Am zis că nu sunt aşa bazat să bag maratonul, şi semi deja nu mai reprezintă o provocare. Bun.. am plecat eu de acasă cu trenul, singur, o plictiseală îngrozitoare pe drum, apoi am ajuns în Râşnov pe la 2:30, aşa ceva. De acolo aveam de mers încă 9 km până la cabană, intenţionam să îi merg pe jos, făcusem în jur de 5 când a oprit o maşină lângă mine, mă întreabă unde e cabana Himalaya, le spun că şi eu merg acolo, aşa că m-au luat cu ei, foarte de treabă oamenii. Ajung la cabană, plictiseala de pe lume, nimic de făcut, nu aveam cu cine să vorbesc, fiind cel mai tânăr din competiţie, doar oameni de peste 40 de ani care povesteau care ce maratoane are şi cât de bazat e. Vine şi şedinţa tehnică, ocazie cu care aflu că era acolo un tip cu 171 de maratoane, cele mai multe din toată ţara, încă cineva cu vreo 70, plus organizatorul, cu 86 sau ceva de genul. Buun, numai oameni bazaţi. Aflu după că unul din colegii de cameră a fost la Ironman de 2 ori (!!), deja mă simţeam acolo ca ultimul ratat, numai oameni super umblaţi.. Colac peste pupăză, aflu că traseul nu este drept, având undeva în jur de 500 de metri diferenţă de nivel, ceea ce transforma cursa în cea mai grea pe care am făcut-o vreodată.
În fine, vine şi ziua concursului. Ajungem la start pe la 8, începe concursul la 9, iau un baton proteic înainte, vreme frumoasă, aproape că nu era zăpadă, în mod ironic (mai puţin o porţiune de vreo 6 km, unde s-a urcat şi coborât pe zăpadă întărită). Primii 3 km au fost aşa, ceva lejer, de acomodare, apoi am început să urcăm spre cetatea Râşnovului. Am făcut greşeala să bag tare la început, am luat o grămadă de oameni pe urcare, dar după coborâre, cand am revenit pe plat, au început să mă depăşească toţi cei pe care i-am luat. Pe la km 9-10 deja mi se făcuse rău, băgasem prea tare şi a trebuit să mă calmez, mi-a venit să vomit de câteva ori, aşa că am luat-o mai uşurel. Kilometrii 12-14 i-am făcut lângă cineva, a fost ok, am mai vorbit, a trecut timpul repede. La kilometrul 15 ajungeai la cabana Himalaya (punctul de finish, ocazie cu care cei de la 15 km terminau concursul), iar acolo am luat un super baton proteic primit în pachetul de concurs, ceva incredibil, dai un ban, da' stai în faţă.. Batoanele mele au 60 de grame, cu 10 grame de proteine, şi costă ceva gen 2 lei, chestia asta avea 35 de grame, 25 de proteine... Iei două din alea, ţi-ai făcut provizia pe toată ziua. Am ajuns la km 18 (unde întorceau cei de la semi) fără stres, şi după am avut de urcat vreo 2.5 km, ocazie cu care i-am depăşit pe toţi care erau în faţa mea la mai puţin de 500 de metri, unul dintre ei cel puţin era ofticat că alerg în bocanci (singurul în bocanci de acolo, mă aşteptam la zăpadă şi nu am venit cu altceva), am trecut pe lângă el şi mi-a zis "băă ce bine alergi în bocanci"... La km 21, pe coborâre, am făcut o aroganţă, l-am sunat pe tata, vorbeam la telefon şi alergam în acelaşi timp, aia care urcau mai să mă înjure, nu altceva. Până la 24 nu a fost stres. La 24 (care coincidea cu km 18) am avut mândria să văd că sunt destui care băgaseră semimaratonul şi au făcut cu 6 km mai puţin decât mine, m-am gândit "bă... e bine!". De la 24 la 27 a fost nasol că am alergat singur, ăia care erau în spate aveau spre un kilometru în urmă, la fel ăia din faţă, şi deja era prea târziu să mai fie întârziaţi la semi. Nici măcar nu ştiam dacă am luat-o bine.. Indicatoare nu prea erau, s-a mai rătăcit lumea, chiar şi anul ăsta. La 27 încă simţeam că pot, am băgat al 3-lea baton proteic, am luat un izotonic si am continuat să alerg. Chiar mi-a părut rău că nu am băgat maraton full, aş fi putut să îl scot, mă simţeam în stare.. Ce nu mi-a venit să cred, la km 28 văd o tipă mai grăsuţă (din câte ţin minte parcă şi fuma...) care era la km 14 în cursa de 15... Cum să mergi tot drumul, să scoţi 15 km în 2 ore jumate, şi să dai şi bani? În fine.. Pe ultimii 2 km am forţat, să nu mă ia din urmă nimeni, văzusem pe cineva în spatele meu. În total am scos 2:51, cu mult mai bine decât mă aşteptam (având în vedere că erau denivelări), şi din câte am înţeles am ieşit pe locul 6. A,da, la km 29 la mine tipul cu ironman era la 28, am fost super mândru (bine, dacă mai alergam o oră probabil m-ar fi luat).
Mi-a părut bine că am avut o masă inclusă în pachet după final, care a fost chiar foarte bună. Am cunoscut acolo un tip care se tot lăuda că a băgat 160 de kilometri în ceva gen 19 ore. După m-am pregătit să fac cei 9 km până la gară pe jos, dar din fericire m-a dus cineva cu maşina până în Ploieşti, am mers doar 2 din ăia 9. Pe drum îi vedeam pe cei de la maraton, chiar îi apreciez pe oamenii ăia, bătrâni, se vedea că nu mai pot.. O luaseră la mers lejer, dar nici gând să renunţe. Unul din cei cu care am stat in cameră mi-a zis la final "vezi că alergatul e ca un drog.. costa mult (concursuril, alimentaţie) şi nu poţi să te laşi". Per total m-am simţit super bine şi abia aştept următorul concurs.
P.S.: Acum realizez, batonul minune nu avea 25 de grame de proteine din 35, ar fi fost imposibil, avea 25%, deci asta înseamnă 8.75 grame... Ceea ce înseamnă că am avut parte de un efect de placebo autentic, eram ferm convins că e un baton minune şi că nu mai am nicio problemă, bine de ştiut.
În fine, vine şi ziua concursului. Ajungem la start pe la 8, începe concursul la 9, iau un baton proteic înainte, vreme frumoasă, aproape că nu era zăpadă, în mod ironic (mai puţin o porţiune de vreo 6 km, unde s-a urcat şi coborât pe zăpadă întărită). Primii 3 km au fost aşa, ceva lejer, de acomodare, apoi am început să urcăm spre cetatea Râşnovului. Am făcut greşeala să bag tare la început, am luat o grămadă de oameni pe urcare, dar după coborâre, cand am revenit pe plat, au început să mă depăşească toţi cei pe care i-am luat. Pe la km 9-10 deja mi se făcuse rău, băgasem prea tare şi a trebuit să mă calmez, mi-a venit să vomit de câteva ori, aşa că am luat-o mai uşurel. Kilometrii 12-14 i-am făcut lângă cineva, a fost ok, am mai vorbit, a trecut timpul repede. La kilometrul 15 ajungeai la cabana Himalaya (punctul de finish, ocazie cu care cei de la 15 km terminau concursul), iar acolo am luat un super baton proteic primit în pachetul de concurs, ceva incredibil, dai un ban, da' stai în faţă.. Batoanele mele au 60 de grame, cu 10 grame de proteine, şi costă ceva gen 2 lei, chestia asta avea 35 de grame, 25 de proteine... Iei două din alea, ţi-ai făcut provizia pe toată ziua. Am ajuns la km 18 (unde întorceau cei de la semi) fără stres, şi după am avut de urcat vreo 2.5 km, ocazie cu care i-am depăşit pe toţi care erau în faţa mea la mai puţin de 500 de metri, unul dintre ei cel puţin era ofticat că alerg în bocanci (singurul în bocanci de acolo, mă aşteptam la zăpadă şi nu am venit cu altceva), am trecut pe lângă el şi mi-a zis "băă ce bine alergi în bocanci"... La km 21, pe coborâre, am făcut o aroganţă, l-am sunat pe tata, vorbeam la telefon şi alergam în acelaşi timp, aia care urcau mai să mă înjure, nu altceva. Până la 24 nu a fost stres. La 24 (care coincidea cu km 18) am avut mândria să văd că sunt destui care băgaseră semimaratonul şi au făcut cu 6 km mai puţin decât mine, m-am gândit "bă... e bine!". De la 24 la 27 a fost nasol că am alergat singur, ăia care erau în spate aveau spre un kilometru în urmă, la fel ăia din faţă, şi deja era prea târziu să mai fie întârziaţi la semi. Nici măcar nu ştiam dacă am luat-o bine.. Indicatoare nu prea erau, s-a mai rătăcit lumea, chiar şi anul ăsta. La 27 încă simţeam că pot, am băgat al 3-lea baton proteic, am luat un izotonic si am continuat să alerg. Chiar mi-a părut rău că nu am băgat maraton full, aş fi putut să îl scot, mă simţeam în stare.. Ce nu mi-a venit să cred, la km 28 văd o tipă mai grăsuţă (din câte ţin minte parcă şi fuma...) care era la km 14 în cursa de 15... Cum să mergi tot drumul, să scoţi 15 km în 2 ore jumate, şi să dai şi bani? În fine.. Pe ultimii 2 km am forţat, să nu mă ia din urmă nimeni, văzusem pe cineva în spatele meu. În total am scos 2:51, cu mult mai bine decât mă aşteptam (având în vedere că erau denivelări), şi din câte am înţeles am ieşit pe locul 6. A,da, la km 29 la mine tipul cu ironman era la 28, am fost super mândru (bine, dacă mai alergam o oră probabil m-ar fi luat).
Mi-a părut bine că am avut o masă inclusă în pachet după final, care a fost chiar foarte bună. Am cunoscut acolo un tip care se tot lăuda că a băgat 160 de kilometri în ceva gen 19 ore. După m-am pregătit să fac cei 9 km până la gară pe jos, dar din fericire m-a dus cineva cu maşina până în Ploieşti, am mers doar 2 din ăia 9. Pe drum îi vedeam pe cei de la maraton, chiar îi apreciez pe oamenii ăia, bătrâni, se vedea că nu mai pot.. O luaseră la mers lejer, dar nici gând să renunţe. Unul din cei cu care am stat in cameră mi-a zis la final "vezi că alergatul e ca un drog.. costa mult (concursuril, alimentaţie) şi nu poţi să te laşi". Per total m-am simţit super bine şi abia aştept următorul concurs.
P.S.: Acum realizez, batonul minune nu avea 25 de grame de proteine din 35, ar fi fost imposibil, avea 25%, deci asta înseamnă 8.75 grame... Ceea ce înseamnă că am avut parte de un efect de placebo autentic, eram ferm convins că e un baton minune şi că nu mai am nicio problemă, bine de ştiut.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)