Opt zile, trei vârfuri alpine

În vara asta am fost prin Alpi în vacanţă cu gândul de a merge pe Grossglockner şi pe Triglav. Între timp, am schimbat planul pe parcurs şi am făcut şi Marmolada. Cum s-a întamplat? Bianca m-a întrebat dacă vreau să vin cu ea în Alpi în concediu să mergem pe Gross. Având în vedere că ratasem Mont Blancul pentru 1 oră de mers, am zis ok, sigur, poate iese ceva frumos de data asta. Ştiam despre vârf că este un pic tehnic, dar m-am uitat pe youtube şi am văzut ca ai asigurări fixe peste tot pe traseu, aşa că am acceptat. Am plecat din România într-o zi de marţi. Eu aş fi vrut să mergem cu avionul dar Bianca a zis că pentru ea e mai comfortabl sa mergem cu maşina, eu oricum n-am carnet şi nu pot spune că sunt fan călătorii foarte lungi cu maşina, dar ea a venit cu ideea aşa că am fost de acord cu asta (sau cum ar zice Bianca, am avut şofer de lux). Oricum, fără maşină era greu spre imposibil să fi făcut toate cele 3 vârfuri în timp util, ar fi necesitat destule schimbări de avion, etc, aşa ca per total a fost mai bine. Am ajuns în staţiunea Kals miercuri, ne-am cazat acolo la cort (scumpe campingurile străinilor, în jur de 15-20 de euro pe zi ca să îţi pui cortul pe iarbă şi să ai acces la budă si la duş, incredibil).  Vremea se anunţa urâtă în fiecare zi, nu părea să avem noroc, era prognoză de ploaie cu fulgere în fiecare zi din următoarele 2 saptămâni.  Ne-am trezit joi dimineaţă la 5, ne gândeam să facem traseul one take, dar când am văzut ce nori sunt şi ce densă era ceaţa am abandonat ideea, mai ales ca eram destul de obosiţi. Am decis totusi să plecăm pe la prânz să facem o recunoaştere, dar am plecat totuşi cu tot echipamentul la noi în caz că cine ştie, prindem vreme bună. Aveam oricum rezervare la Erzherzog la 3400m, am zis ca poate ajungem până acolo în timp util.

Am mers cu maşina pe serpentine până am ajuns la baza traseului. Nu prea aveam idee pe unde sa o luam, stiam doar ca trebuie sa ajungem la Studlhutte, am intrebat lumea, erau totusi marcaje si vremea a fost buna. Pana la Studlhutte nimic complicat, un pic abrupt dar in rest o urcare destul de usoara. Acolo vremea incepuse sa se strice, Bianca a zis sa mai asteptam o ora sa vedem ce se intampla, eu i-am zis la modul it is now or never, ori plecam la Erzherzog ori nu mai avem timp, mai ales ca ne spusesera sa ajungem pana la 18 acolo, si era deja ora 15. Era un pic rea vremea, statea sa ploua si era ceata, asa ca am decis sa ne cazam la Studlhutte şi sa mergem a doua zi când pleacă toată lumea. Ne-am trezit la 5 şi am plecat pe traseu pe ruta normală. Când am auzit că şi Bianca zice Doamne ajută să nu prindem vreme proastă am zis că e clar, o să ajungem cu bine, nu ne lasă Dumnezeu să ne rătăcim pe acolo. După vreo 30 de minute de mers am dat de o zonă de gheţar dar foarte scurtă, doar am traversat gheţarul şi am intrat pe zonă de via ferrata. Am ales prost să ne păstrăm colţarii pe via ferrata şi ne-am chinuit destul până la cabană. De acolo a mai urmat o porţiune de gheţar, apoi urma porţiunea finală de via ferrata, destul de nasoală, aş zice că cel puţin cu 50% mai naşpa decât creasta craiului, dar măcar aveai stâlpi în care să te asiguri. Am mers cu coardă la noi, pe urcare mergeam eu în faţă, asiguram la următorul stâlp, o aşteptam pe Bianca şi tot aşa, nu era foarte greu dar a durat foarte mult, mai ales că mulţi deja se întorceau de pe vârf, dormiseră la Erz, şi a fost destul de mare ambuteiaj. Eram cam singurii de acolo fără ghid, majoritatea veniseră cu un ghid atestat. Mai dădusem de o echipă de români la Studlhutte, ei au făcut ruta tehnică, prin Studlgrat, ne-am întâlnit cu ei pe vârf la 3800m şi am făcut poză (din păcate nu ni le-au mai trimis). La întoarcere s-a stricat un pic vremea, iar pe final Bianca a vrut să facă rapel într-o zonă unde i se părea un pic mai riscant, s-a încurcat coarda şi când a pus-o pentru rapel şi când a dat-o jos, aşa că am pierdut vreo 30 de minute, timp în care eu deja mă panicasem că ne prinde ploaia. Vremea se stricase destul de nasol, plouase, gheţarul se topise într-un timp foarte scurt, aşa că am mers pe gheaţă amestecată cu apă, un teren destul de nasol. La Erz cand am ajuns era deja frig, i-am zis din nou Biancăi că it is now or never, ori coborâm ori rămânem acolo - am decis să coborâm, n-am avut mult timp ceaţă, din fericire, şi am ajuns înapoi în siguranţă, atâta că ne-a prins ploaia pe ultima oră. Per total un vârf destul de accesibil, îl recomand oricărei persoane care se simte safe pe un traseu de genul creasta Pietrei Craiului.

                                                          Grossglockner summit

Următoarea oprire a fost în Slovenia, să mergem pe Triglav. Am ajuns sâmbătă seară la Camp Spik, foarte mişto campingul, deşi enorm de scump (18 euro de om, ejnebun, găseşti hotel la banii ăştia). Am optat pentru ruta cea mai simplă, prin Krma Valley. Duminică am fost în recunoaştere şi luni am făcut traseul. Până la baza traseului am mers cu maşina pe un drum relativ nasol, de ţară. De acolo urma o urcare foarte abruptă până la ceva refugiu/ cabană părăsită, apoi o urcare pe grohotiş/ pietriş până la cabana de unde începea porţiunea finală de via ferrata. Am tras foarte tare de Bianca deoarece se anunţau furtuni cu fulgere după ora 14, am plecat de dimineaţă de la 6, dar culmea că după ce am tras tare de ea am avut eu ceva probleme de la efort/ altitudine/ stomac, n-am înţeles exact de ce, însoţite, evident, şi de o uşoară anxietate, aşa că până pe vârf am mers mai mult în transă, Bianca se speriase un pic dar eu eram obişnuit cu senzaţia, nu era prima oară când mergeam aşa în anxietate. Evident, pe vârf toate problemele au trecut şi am putut merge înapoi fără stres. Poate era şi de la altitudine, nu zic, deşi nu e foarte înalt Triglavul (2800m). Ultima oră a fost pe ploaie cu fulgere, am fugit să scăpăm de zona de risc, din fericire eram deja destul de jos, dar tot a fost puţin riscant, mai ales că se vedeau arcuri electrice în apropierea noastră, aşa că alergam şi mă rugam să nu ne lovească fulgerele. Am trecut cu bine şi peste aventura asta, şi între timp mi-a venit mie o idee genială, ce-ar fi dacă am mai face un vârf? Era de abia luni şi mă gândeam că până se termina concediul mai era mult şi nu voiam să pierdem timpul. Bianca mi-a zis că Dolomitii sunt destul de aproape, am întrebat-o care e cel mai înalt de acolo, mi-a zis că Marmolada, şi aşa s-a decis următoarea distracţie.

                                                                   Triglav summit

Marmolada mi-a plăcut cel mai mult, am mers prin Passo Fedaia, care deja e la 2000 de metri, aşa că până la 3300 nu era foarte mult de urcat. Prima parte e foarte lejeră, se urcă pe un drum un pic abrupt dar fără probleme. Din nou, am plecat de dimineaţă, pentru ca ploaia cu fulgere era anunţată în continuare. După zona simplă se ajunge la o porţiune de gheţar cu foarte multe crevase şi foarte mari, dar din fericire se vedeau urme şi părea destul de safe treaba. Am mers legaţi în coardă dar sincer nu cred că era nevoie (oricum dacă era să cad eu în vreo crevasă greu de crezut că m-ar fi putut ţine Bianca în pioletul ei tehnic, mult mai mari şansele erau să cădem amândoi... invers,ea fiind mai uşoară era o şansă mai mare să o pot ţine eu, dar tot mică). A urmat apoi o porţiune de via ferrata relativ uşoară, mai puţin fix prima parte de 5 metri, care în mod normal putea fi evitată pe gheţar, dar se stricase foarte rău şi era o crevasă imensă, aşa că în loc să mergi pe gheţar trebuia să te caţeri pe o stâncă verticală, un pic udă, cu o funie pusă acolo de o asigurare care nu era foarte stabilă. M-am urcat ţinându-mă de coarda pusă de ei, n-am avut mari probleme, dar fără aia ar fi fost foarte greu, nu prea aveai prize pe stâncă, aşa că pot considera că a fost cea mai naşpa bucată pe care am făcut-o în această vacanţă. Iar dacă se rupea asigurarea şi dădeam drumul la frânghie, puteam sa cad în crevasă. Nişte francezi ne-au zis că italienii special n-au bagat pe acolo cabluri de ferrata, să îţi fie frică şi să mergi cu ghid. Erau destui şi aici cu ghid, ce e drept. După acea porţiune n-a mai fost nimic complicat şi am ajuns pe vârf. La coborâre, Bianca a ţinut să facă rapel pe porţiunea nasoală şi să mă fileze pe mine, eu m-am ofticat destul de rău pe moment pentru că iar s-a încurcat coarda (fiind de 60m, ar fi fost bună una de 30 dar nu aveam), aşa că am pierdut iar o grămadă de timp. De data asta avea totuşi o scuză, dacă se rupea asigurarea de care era prinsă coarda lor (şi era posibil, că nu era prea stabilă), te panicai şi dădeai drumul la coardă şi puteai să cazi în crevasă. Mai făceau şi alţii rapel, dar au fost şi care au mers fără. Până la urmă am înţeles-o că a avut motivele ei, a fost mai safe aşa per total, deşi cred că se putea coborî fără mari probleme şi folosind coarda pusă de italieni. Din cauza rapelului ne-a prins ploaia din nou pe ultima coborâre, fără fulgere de data asta, aşa că am ajuns uzi la maşină. Per total un vârf frumos şi destul de uşor.

                                                                 Marmolada summit

Şi cam asta a fost, poate mai sunt doritori de asemenea distracţii, în principiu zonele sunt sigure, sunt asigurate bine şi daca mergi cu grijă n-ar trebui să fie probleme şi nici nevoie de ghid (cel puţin dacă e vreme ok şi nu e ceaţă).

In cautarea muntelui alb

Zilele astea am incercat sa urc pe Mont Blanc alaturi de un coleg de facultate. N-a fost sa fie, ne-am oprit la aproape 4400 de metri, la refugiul Vallot, la doar 90 de minute de mers pana pe varf - vantul batea foarte tare si a trebuit sa ne intoarcem, deoarece muchia finala este foarte ascutita si nu puteam sa o urcam in conditii de siguranta. M-am gandit ca sunt multi interesati de o asemenea tura, asa ca am zis ca ar fi util sa povestesc aici un pic.

Logistica a fost relativ complicata, din fericire stiam deja zona de la Tor Des Geants. Am luat avion pana la Milano Bergamo, bus pana in centru, metrou pana in Lampugnano, Flixbus pana in Chamonix, iar acolo am stat intr-un camping unde puteai ajunge daca mergeai 3km pe jos sau daca luai un tren, ii zice camping de la Mer de Glace. Evident, toata distractia asta dureaza cam o zi intreaga. Ca si costuri, am ales sa merg cu un ghid prin intermediul Flo Adventure (ii stiam de la scoala de iarna din Retezat), un italian atestat UIAGM, am mers eu cu colegul meu de master, Mihai, cu el, fiecare trebuind sa plateasca 600 de euro pentru ghid. Avionul a mai fost vreo 200 de euro, am cheltuit acolo cam 500 de euro, inclusiv cazarea la camping, mancare, cazare la refugiu la Tete Rousse, o vizita la Aiguille du midi care costa 60+ euro pentru aclimatizare, si in plus mi-amluat si bocanci de iarna care au fost 300+ euro, deci in total sa zicem ca a fost pe la 1600-1700 de euro toata "distractia". O galagie de bani, ce sa faci, distractia costa... Acuma daca va intrebati de ce am optat pentru ghid si daca merita, eu stau foarte prost cu orientarea, noaptea am avut conditii foarte nasoale, vizibilitate practic 0, oamenii fara ghid au avut probleme serioase de orientare, unii chiar s-au intors din drum la Gouter, in plus iti ofera o siguranta mai mare psihica, mai ales ca nu sunt obisnuit cu zonele alpine (pana acum altitudinea maxima unde am fost era de 3300), asa ca nu regret absolut deloc ca am dat bani pentru ghid. Desigur, daca ai un partener de incredere si te descurci la orientare, poti merge si fara ghid, dar eu prefer sa ma las pe mana cuiva care a mai fost de multe ori acolo (ghidul nostru ne-a zis ca mai fusese de vreo 20 de ori doar pe traseul asta).

Am pregatit totul cu lux de amanunte, am fost cu Mihai pe Omu pe un traseu mai riscant decat ce am
facut acolo (bine, doar partea de zapada zic acum), pe hornuri, in perioada cand erau avalanse. Pe atunci Mihai era mai putin antrenat si recunosc ca am avut dubii legat de modul in care se va descurca, dar s-a descurcat cel putin onorabil, am reusit sa fim chiar sub timpii prevazuti de ghid. In afara de asta, a trebuit sa ii spun exact ce echipament ii trebuie, a facut si el investitii mari pentru a putea veni. O alta problema a fost legata de raul de altitudine, eu sunt un om caruia ii place sa spuna lucrurilor pe nume asa ca o sa recunosc ca am folosit Acetazolamida.  Stiu ca e considerat dopping in competitii, dar acum nu era o competitie si nu voiam sa mi se faca rau asa ca am preferat sa iau cateva pastile preventiv, am luat 2 pastile vineri, cu o zi inainte de traseu, si 2 pastile sambata. Nu le pot recomanda totusi, tine de alegerile fiecaruia, am avut mici efecte secundare - furnicaturi in degete, buze si chiar pe obraji uneori, e un medicament destul de dubios dar avantajul e ca n-am resimtit absolut nicio problema inclusiv la Vallot, care e aproape de 4400, am auzit ca unii au reactii adverse mai naspa, a fost un risc pe care mi l-am asumat, pentru ca stiam ca altfel n-aveam cand sa ma aclimatizez.

Acuma, despre drumetie... Am plecat joi din Bucuresti, am ajuns joi seara in Chamonix fara niciun eveniment spectaculos pe drum. Am gasit campingul, a fost totul ok, 14 euro de persoana la camping, folosind acelasi cort, destul de scump. A doua zi am mers la Aiguille du Midi pentru o mica "aclimatizare" mai degraba psihologica, pentru ca fizic oricum nu te poti aclimatiza decat dupa minim o saptamana. M-a amuzat ca am dat in camping de Alex Capitanu, un alergator din Cluj pe care il stiam de pe internet, care era sansa sa ne intalnim fix acolo in acelasi camping? :) Am fost la Aiguille du Midi si m-a lovit un pic dupa ce am urcat cateva scari pe acolo, efectiv ma simteam ametit din cauza lipsei de oxigen, desi abia urcasem, sa zic, 200 de trepte. Mihai era la fel, asa ca am zis ca nu merge asa, hai sa bagam ceva antrenament mai calumea - am facut treptele alea de 11 ori, fiecare urcare avea cam 90 de trepte, deci spre 1000 de trepte urcate. Dupa primele 300 restul au mers mai usor :) Si cam asta a fost ziua de vineri, totul frumos, am dormit bine la cort, nimic rau.

Sambata am plecat sa ne vedem cu ghidul in Les Houches (am aflat si eu ca se citeste "lez'uş”, taranul de mine mereu pronunta "les huces").  Am luat telecabina + tren pana la Nid d'aigle, punctul de plecare (scumpa rau si aia, 40+ euro dus intors). Se putea ajunge si pe jos dar nu era ceva greu sau spectaculos ca sa merite efortul, insemnau doar niste ore pierdute pe un traseu simplu. Am plecat de la 2370 si am urcat in 90 de minute pana la 3167, la Tete Rousse. Traseu usor, fara mari dificultati, doar un pic faptul ca era totusi destul de sus.


   citat din ghid - hai sa va fac poza inainte, ca dupa cine stie

Cand am ajuns acolo, am vazut infamul "grand couloir" de la distanta. Am uitat sa povestesc partea cea mai relevanta - ca sa ajungi pe varf exista mai multe trasee - din Nid D'aigle, din Courmayeur, de la Aiguille du Midi, si teoretic ruta clasica e cea mai usoara si e cea pe care am mers noi. Acuma, riscul sa o mierlesti pe Mont Blanc e real si este destul de mare - pe ruta clasica exista culoarul asta unde au murit peste 100 de oameni din 90' pana acum, pe la Aiguille pe traseul 3 monts (Mont Blanc de Tacul, Mont Maudit, Mont Blanc) au fost avalanse, unele chiar tragice, cu multi morti, pe la Courmayeur e mai tehnic si riscul sa cazi e mai mare, fiind zone mai expuse... deci oricum ai lua-o, pleci de acasa cu ideea ca e posibil sa o mierlesti. Eu m-am bazat, ca de obicei, ca o sa ma ajute Dumnezeu sa ies cu bine si din aventura asta - consider ca daca reusesc sa ajung undeva inseamna ca e ok si ca o sa fie bine, daca nu sunt sigur ca n-as ajunge acolo. De exemplu la UTMB n-am fost tras la loterie 2 ani la rand si in ultimul an nu am avut puncte, poate n-a fost pentru mine acolo. Deci daca am ajuns acolo, am plecat cu credinta ca ma voi si intoarce acasa, chiar am avut asa un sentiment la modul "ma voi intoarce acasa in siguranta, de varf nu se stie", si fix asa s-a intamplat. Oricum, ideea cu acest Grand Couloir e ca in primul rand cad pietre imense si sunt avalanse de pietre tot timpul acolo, care te pot omori, in al doilea rand e in panta si poti aluneca - daca ai cazut, ai mierlit-o cu probabilitate 1, cazi vreo 300 de metri fara sa te mai poti opri. Eu din poze si din filmulete vazusem ca era totusi decent, in general era inghetat, era un drum clar pe care puteai merge, nu parea asa abrupt peretele.. Cand l-am vazut in realitate, efectiv am innebunit, era mult mai nasol decat credeam. Ghidul ne-a speriat si el, a zis ca ne face poza inainte, ca dupa cine stie, si tot ne zicea ce naspa e culoarul si cum moare lumea acolo.

    Grand Couloir si drumul spre Gouter

Dupa am dormit o ora la pranz, efectiv nu ma puteam calma, aveam puls 95-100 stand in pat, pana la urma am reusit sa adorm si a fost relativ ok. Cand m-am trezit si am mers la masa, nu intelegeam de ce am atatea fire de par in mancare, si cand mi-am pus mana in cap nu mi-a venit sa cred, am ramas cu vreo 10 fire de par in mana, imi cadeau asa instant din cauza stresului... Am dormit si seara un pic, undeva pe la 2-3 ore, apoi am pornit pe traseu. Am dat de niste romani care mergeau fara ghid, un cuplu, dar nu pareau sa se descurce prea bine mergeau foarte incet. Am ajuns la culoar... Ne-a zis ghidul ca e totul ok, ca nu cad pietre si vom traversa toti 3 deodata. Nu ne-am legat in coarda, nu eram asigurati, nimic, pentru ca daca a cazut unul mor toti 3, e inutil. Era un cablu de care ne puteam lega cu coarda, dar te incetinea foarte tare pentru ca era destul de sus si trebuia sa mergi incet si riscai sa vina avalansa de pietre intre timp. Deci pe langa ca e abrupt si aluneca, trebuie sa mergi si repede, e cum nu se poate mai nasol. Ah, n-am mentionat - vantul batea destul de nasol, vizibilitatea era efectiv 0, si inainte tocmai ce plouase, asa ca tot culoarul era ud. Diferea complet fata de ce vazusem in poze - nu aveai niciun indiciu legat de unde trebuie sa pasesti, nu era efectiv un drum, era practic ca un nisip miscator in care trebuia sa intuiesti unde e mai sigur. Ghidul a traversat destul de repede, parea si el stresat, eu am intrat in panica pentru ca nu puteam merge asa repede ca el pentru ca imi era frica sa nu alunec, am ramas in urma si a trebuit sa ma descurc cam singur. Pe primii metri am intrat intr-un rau format dezapada care se topise - evident ca aluneca. Am folosit pioletul pentru echilibru dar nu ajuta foarte tare, fiind pietris peste tot. Pe la mijloc am simtit cum pun piciorul un pic gresit si incepe sa se miste si sa cada pietre sub mine, mintea mea deja era blocata total, nu mai puteam sa ma gandesc la nimic, m-am tinut de ceva piatra parca, am continuat sa merg aproximativ pe unde a luat-o ghidul. Pe ultima portiune nu mai puteam merge drept pentru ca era o mica pojghita de gheata, pe care daca as fi calcat sigur alunecam cu sanse maxime de a o mierli. Italianu' tot striga dupa mine "right, right", ca sa ocolesc gheata, eu eram blocat total, nu stiam ce sa fac, am incercat sa pun un pic pioletul in gheata, am coborat un pic, am simtit cum incep sa alunec si efectiv nu pot sa descriu sentimentul trait, a fost cea mai la limita chestie pe care am trait-o, mintea blocata, panica totala, viata in fata ochilor, gandeam doar "nu, nu, nu, nu, nu se poate, nu, nu asa, nu", am luat in brate culoarul, m-am pus in patru labe... Doi pasi si am ajuns la capat, in zona de siguranta. Groaznic a fost... Cosmarul nu se terminase totusi pentru ca Mihai era in spate inca - reuseste si el sa traverseze, panicat total si el, in mare soc. Apoi erau si cei 2 romani care s-au chinuit destul de rau pe culoar, au stat vreo 2-3 minute cred in conditiile in care trebuie sa il faci cat mai repede...

Si a trecut culoarul... Imi venea sa plang de la soc, nu stiam cum sa reactionez, iar cateva minute mai tarziu am auzit o mare avalansa de pietre pe culoar, a durat un minut cred..  In fine, poate pentru unii mai experimentati pe partea asta de alpinism nu pare cine stie ce, dar pentru mine a fost absolut traumatizant, riscul la care te expui si mai ales conditiile alea - vizibilitate aproape 0, vant si ploaie recenta, au facut mult mai greu de traversat portiunea. A doua zi pe lumina a fost mult mai decent, dar ajung si acolo imediat. Dupa culoar, am urcat vreo 500m diferenta de nivel pe un traseu de via ferata cu multe lanturi si stanci, nu foarte complicat dar pe ceata era chiar nasol, pana si ghidul avea probleme sa gaseasca traseul iar romanii din spatele nostru au avut probleme mari, au ratacit foarte rau, nu stiu ce au facut, Mihai zice ca i s-a parut ca ii vede un pic dupa Gouter cand noi deja coborasem, deci la ore distante de noi. Deci de asta nu mi-a parut rau de banii pentru ghid... La Gouter am dat de unii care se intorceau pentru ca viziblitatea era 0. Noi am continuat, traseul era lejer, o plimbare pe zapada, dar nu se vedea nimic, doar ghidul stia ce face, cred ca ninsese proaspat (mai mult ca sigur, de fapt) si nu se mai vedeau nici urme. A fost interesant cand a inceput sa se lumineze, vedeai o lumina alba, foarte puternica din spate, dar nu stiai ce e - era soarele care se reflecta in zapada prin nori, n-am mai vazut asa ceva. Era amuzant totusi ca avea momente cand se enerva pentru ca se mai intampla ca Mihai sa calce coarda, si era super haios ca se intorcea si incepea sa o dea pe italiana, il auzeai "tension!! tension in the rope! porco dio!" si dupa incepea sa boscorodeasca in italiana lui =))  La un moment dat a ratacit si el un pic si am dat de o crevasa, moment in care a facut o reconfigurare de traseu si am facut stanga pe langa crevasa. Am ajuns la Vallot destul de inghetat, se oprise la un momentat dat ghidul sa se schimbe si imi inghetau mainile, cred ca erau resimtite undeva spre -20, vantul avea 60-70km/ ora.. Mihai facuse greseala sa isi scoata manusile ca sa manance, dupa a realizat ce prostie a facut si nu stia cum sa le mai puna la loc, nu i-a mai trebuit nici mancare, nici nimic. Am avut manusi si supramanusi si tot mi-ar fi trebuit o manusa prim strat de rezerva, pentru ca pe prima am folosit-o initial fara supramanusa, aveam nevoie de degete ca sa urc mai bine pe stancile de pe traseu si evident ca manusa s-a udat destul de rau, asa ca supramanusa nu prea mai avea efect.. Si am vrut sa iau la mine, dar eu ca prostul m-am bazat pe temperatura de pe google, scria -2 grade si vant de 10 / ora, am zis ok, deci nu e nimic. La Vallot ne-a zis ca nu putem urca pe varf, ca nu se pune problema, noi n-am avut nimic de comentat, i-am zis dinainte ca o sa mergem 100% pe mana lui, daca ne spune sa ne oprim, ne oprim fara nicio discutie, pentru ca stiu ca asa mor oamenii - se ambitioneaza sa faca un varf pentru care au dat bani, dar nu inteleg ca viata lor e mai importanta decat banii aia.


  un pic obosit si infrigurat la aproape 4400m altitudine

Drumul de intoarcere a fost mult mai ok, fiind vizibilitate buna, asa ca n-am intampinat dificultati pana la culoar, chit ca initial eram asa panicat ca ma gandeam daca ma pot lua aia cu elicopterul de acolo ca sa nu mai traversez culoarul. Pe lumina a fost mai decent, era si mai uscat, am traversat fix pe urmele ghidului, care chiar a alergat pe o portiune, am inceput sa alerg si eu, iar la final m-a ajutat el putin pentru ca trebuia sa fac un pas mare fix in raul de care ziceam inainte si era sa alunec, dar per total chiar a fost safe fata de noapte. Am bagat acolo cateva cruci, am scapat... Luasem cu mine si o bratara pe care mi-o daduse tata, in general nu cred in chestii de genul dar am luat-o asa mai mult de amuzament, era ceva bratara cu niste cruci, am pierdut-o pe acolo, imi place sa zic ca eu am supravietuit, bratara a ramas undeva prin Alpi.   Mai rau a fost ca m-a durut stomacul cu 20 de minute inainte de culoar, psihicul meu stia ca urmeaza ceva naspa si incepuse sa imi dea semnale fizice, mi-am revenit cu stomacul abia cand am ajuns jos. Si cam asta a fost... Am scapat cu viata, am ajuns la aproape 4400 de metri... Eu sunt super multumit. Acuma eu stiu sigur ca Dumnezeu m-a ajutat sa ma intorc, mereu consider ca daca ajung undeva o sa fie ok, si mai mult, consider ca tine oarecum de datoria mea sa spun asta si sa povestesc mereu ce patesc, in sensul ca eu cred ca daca povestesc mereu si le spun oamenilor cum ma ajuta Dumnezeu, ma va ajuta in continuare, altfel cine stie. Nu ma deranjeaza daca cei care citesc nu sunt de acord cu mine sau li se pare amuzant, eu totusi consider ca e de datoria mea sa spun si asa voi face mereu.

   dupa ce trecusem culoarul a doua oara

Drumul de intoarcere a fost amuzant, ne-a dus italianu' cu masina la camping dupa ce bause si el o bere ca omul, pe drum a injurat-o pe una ca bloca traficul, dar a facut-o intr-un mod foarte haios, apasa pe claxon intermitent, ca un roman as zice, si avea un zambet bolnav pe fata, noi muream de ras langa el, se vedea ca se distreaza tipul, dupa a si deschis geamul, a inceput cu "porco dio", "fanculo", din astea :)) Pe flixbus spre Milano am dat de un indian care punea seriale indiene cu grasi mustaciosi si muzica tare pe repeat la mobil, iar ne-am distrat... Pe aeroport a fost cam naspa, ne-am zgarcit sa luam avionul la 6 dimineata asa ca am dormit in aeroport ca boschetarii in sacul de dormit, am dormit doar vreo ora si am ajuns destul de rupt acasa, dar cel putin am ajuns cu bine...

   boschetar level - maxim

Concluzia - never again pe ruta clasica, poate as incerca pe 3 monts, prefer sa am o ruta mai dificila tehnic dar sa stiu ca nu imi joc viata la ruleta, si sfatul meu pentru oricine vrea sa faca varful asta, pentru sanatatea voastra fizica si psihica - nu o luati pe ruta clasica!

Ultrabalaton 2019 - O noua experienta

Am abandonat din nou la Ultrabalaton. Daca imi pare rau? Cu siguranta bine nu imi pare, dar nu pot spune nici ca sunt foarte suparat, am mers fix cat sa nu ma distrug prea tare,  100 de km nu ii resimt foarte mult timp din punct de vedere muscular, mai mult timp am febra dupa un maraton montan alergat tare decat dupa 100km pe sosea alergati in 11-12 ore. De de am abandonat, atunci, daca nu ma resimteam foarte tare muscular? Mai multe motive - oboseala generalizata, cauzata de caldura si poate de o nutritie deficitara in cursa (desi eu cred ca am mancat destul de bine), gradul de durere atinsese totusi cote mari mai ales cand mergeam, ma dureau talpile, muschii, tot, dar posibil asta datorita epuizarii (si din nou, poate mi-a lipsit ceva pe nutritie, cine stie), ma durea undeva in spate, la omoplat, cand respiram, cred ca datorita miscarii repetitive a bratului... Si nu in ultimul rand, poate chiar in primul rand, am primit feedback de la Marinescu (biciclistul meu) ca nu arat prea bine, ca m-am tras la fata, asa ca in momentele acelea in care nu mai esti foarte lucid ii crezi mai mult pe cei din jur decat pe tine, mi-a zis ca nu arat bine, am considerat ca are dreptate si ar fi bine sa ma opresc (si probabil asa a fost).

Ok, acum dupa acest incipit ex abrupto, ca sa zic asa, sa o iau cu inceputul. Despre Ultra Balaton am mai scris si in 2017, cand am mai participat - 220 de km pe plat, in jurul lacului Balaton, prin caldura ziua (fara pic de umbra) si frig seara, si cu ceva diferenta de nivel (nu foarte mare, totusi, dar se simte). Dupa ce am abandonat acolo am zis ca nu mai merg a doua oara, dar acum m-am razgandit si am mai vrut sa vad o data showul, si pot spune ca nu am fost dezamagit. Pentru curiosi, taxa e pe la 600 de lei, transportul, fie ca mergi cu avion, tren sau masina (noi am optat pentru tren) te va costa intre 300 si 600 de lei, cazarea acolo e foarte scumpa, 4 nopti de cazare costa minim 800 de lei / camera, deci 400 lei de persoana.. Nutritia si mancarea ne-am cam carat-o din tara, ca sa iesim foarte ieftin, plus 2-3 drumuri la Tesco, undeva pe la 300 de lei cred, cu totul, nu am calculat, posibil mai mult. Prin urmare, cine vrea sa participe trebuie sa se astepte sa dea undeva pe la 1500 - 2000 de lei pe toata distractia.

Antrenamente am facut destule pe plat, nu foarte mult ca volum, pentru ca nu imi permite timpul si nici nu ma refac, nu inteleg cum pot face unii 150-200 km pe saptamana fara sa se degradeze constant, pe mine incep sa ma doara toate alea daca alerg 4-5 zile consecutiv fara nicio pauza, asa ca ma axez mai mult pe odihna, avand un volum mult mai mic decat ar trebui. Practic, incerc sa obtin cat pot dintr-un volum mai mic, facand multe alergari de timp tempo, cel putin 1 antrenament de tempo pe saptamana, si doar un long run la o saptamana sau chiar mai rar. Pana acum a mers aceasta strategie, cel putin pana in 100km ma simt destul de bine, dar poate ar trebui sa cresc un pic volumul pe viitor. Am avut longuri de 40, 50, 60 si chiar 100 de km inainte de cursa, si toate au mers bine. Ce e drept, temperatura a fost considerabil mai scazuta, la modul ca nu se putea alerga in tricou, ba chiar multe longuri le-am facut pe timp de iarna, la 0-5 grade, dar nu vad cum as putea face altfel ca sa ma pregatesc pentru un concurs care are loc in luna mai. Ca echipament, am alergat cu Adidas Ultraboost, de care am fost un pic dezamagit pe partea de insole/ branturi/ talpic sau cum vreti sa ii spuneti. Abia ii cumparasem si noul talpic este foarte usor si subtire, asa ca dupa 2-3 alergari unul dintre talpici s-a stricat, s-a indoit si imi crea disconfort in timpul alergarii. Am cautat pe net si e o problema frecventa la UltraBoost. Asa ca ce am facut? Mi-am cumparat eu frumos la pantofi de 800 de lei, varful de gama de la Adidas, talpici de la Decathlon, nici macar alea mai scumpe, ca nu le-am gasit, am luat niste branturi de 30 de lei si au fost foarte bune, ba chiar as spune mult mai bune decat cele originale, pentru ca nu m-au deranjat. Deci cam asta e si cu firmele astea... Deci recomand branturile Decathlon, folositi-le cu incredere. In rest, am alergat cu jambiere CEP, dupa ce am renuntat definitiv la Compressport (mi-am luat niste jambiere care s-au rupt instant, mi le-au inlocuit baietii, nimic de zis, dar nu mai am curaj sa folosesc produsele lor, le fac foarte subtiri si se rup, acuma fiecare face cum crede). Compresia la CEP mi s-a parut ceva mai buna chiar decat la CS, dar dupa vreo 10 ore au inceput sa ma jeneze si cred ca le-as fi dat jos, era cam prea multa compresie pentru un timp foarte lung. In rest nu prea conteaza, tricou Compressport, colanti Deca, dar am ajuns la concluzia ca diferenta dintre Decathlon si orice alta firma e de maxim 20%, iar preturile pot fi si triple. Dar na, nu arata la fel de bine, pe partea estetica au intr-adevar mult de castigat produsele de firma, sa zic asa.

Ca nutritie, am avut multe geluri si ciocolati pe care aproape ca nu le-am folosit pentru ca in checkuri aveai foarte multe. Sincer, unul dintre motivele pentru care as reveni la Ultrabalaton cu placere este pentru ca ok, dai niste bani, dar spre deosebire de concursurile din Romania unde am incetat de mult sa mai am orice pretentie cat de mica acolo chiar te simti respectat. Practic, poti veni cu mainile goale la tine - ti se ofera apa si isotonic la fiecare 5km, 5 puncte de mancare calda, ti se dau inclusiv geluri, pastile de sare, glucoza, rosii cu sare, fructe, tot felul. Doar niste carne mai lipsea, niste sunca ceva era buna, cum era la Tor des Geants. Deci chit ca am mers doar pentru 100 de km, consider ca am avut parte de cele mai bune conditii ca sa termin ok cursa. Am inteles totusi ca nu ar oferi transport inapoi daca abandonezi, ceea ce mi se pare aiurea, dar n-a fost nevoie sa testez deoarece am niste rude care stau la 2 ore de lac si m-au putut lua cu masina. Totusi, in caz ca mergeti, e bine sa aveti o masina la suport, nu doar biciclist. Am avut si multe suplimente, calciu, magneziu, supradyn, etc, din care din nou nu am folosit aproape nimic (o greseala, probabil, poate ar fi fost nevoie de mai mult de un pliculet de vitamine, adica sigur, nu probabil).

Acuma despre cursa... Ideea e simpla, ai voie sa mergi insotit de un biciclist care sa iti care boarfele. Multi triseaza noaptea si se urca pe bicicleta, dar eu nu as face asta pentru ca pana la urma m-as pacali pe mine insumi, oricum nu ii pasa nimanui ca am alergat eu sau nu 200km, doar mie, alergam pentru noi, asa ca mi se pare absurd sa trisezi la o cursa. Iar ce am vazut e ca multi folosesc si diverse substante mai mult sau mai putin legale, o femeie isi injecta ceva in fund prin tufisuri la km 86, nu stiu ce si sincer nici nu ma intereseaza, dar din nou cred ca te pacalesti pe tine, scopul ar trebui sa fie sa vezi ce poti face tu fara sa iti pui sanatatea in pericol folosind diverse substante. Pana si un amarat de nurofen/ ibuprofen are o groaza de contraindicatii, am avut la mine dar n-am vrut sa folosesc, as fi luat doar in caz de nevoie maxima.

Am mers cu trenul - o distractie, vreo 15 ore, am stat la cuseta asa ca a fost chiar fun, si am iesit si ceva mai ieftin. Din Budapesta am mai schimbat un metrou si 2 trenuri pana in Balatonfured, locul startului. O data ajunsi acolo n-am avut mare lucru de facut, ne-am plimbat un pic, am luat kitul a doua zi, ocazie cu care am dat si de Iulian Serban, singurul roman pe care il cunosteam si stiam ca participa,  si cam atat.  A, si am vazut cursa de 6 zile din oras, foarte interesant ce fac oamenii aia acolo... Castigatorul, Dan Lawson, are si recordul pe Balaton, 18 ore 30, acum a alergat peste 900 km, pur si simplu incredibil. Am dormit destul de bine, mai putin in noaptea de dinainte, cand m-am tot perpelit. Din fericire startul a fost la 7, nu la 5 ca acum doi ani, asa ca am dormit cred ca pe la 6-7 ore (incluzand aici si trezirile din timpul noptii), psihic am fost foarte bine, nici vorba de anxietati sau alte chestii. M-am dus de dimineata la start, m-am vazut cu Iulian, Flavius si inca un roman la start, Mihaly Zsolt, ne-am urat succes si am plecat in cursa. Primii 7km am alergat alaturi de Iulian, asteptand biciclistii care nu mai veneau. Am avut o prima lovitura la km 7, pentru ca pe ceasul lui Iulian aveam aproape 8 km, si totusi eram la km 7 oficial - pe clasament se poate vedea ca am fi alergat primii 7km cu 6'44", desi noi am avut sub 6 media. Te loveste un pic la moral, pentru ca te gandesti ca cine stie cati km reali are cursa - e posibil sa fie un pic peste 220 dar nu cred ca mult, au mai fost mici neconcordante cu kilometrajul de pe bicicleta, dar pana in 2km in primii 100. Apropo, am uitat sa spun, am sperat ca daca ajung cu trenul de la linia 13, la editia XIII, avand numarul 65 (13*5), o sa fie cu noroc, pare ca totusi n-a fost sa fie, m-a amuzat totusi coincidenta. Urmatoarea lovitura a fost ca nu aparea Marinescu cu bicicleta, il tot sunam si nimic, m-a sunat dupa o ora si ceva ca trecuse de km 15, eu abia eram la km 10, dupa da-i cu share location, ne-am vazut abia dupa vreo 2 ore, eu deja imi faceam calcule ca la 4-5 ore fara biciclist abandonez ca nu am apa suficienta. Ce facuse el - o luase pe traseul de biciclete, care ocolea un pic traseul alergatorilor si ajungea ceva mai inainte, el tot spera sa gaseasca alergatori asa ca a tot pedalat, nerealizand ca de fapt a trecut de primii alergatori de mult. In fine, ne-am intalnit la km 16, n-a mai contat dupa. Am incercat sa ma tin de planul de acasa, 7km alergat cu 1km mers, dar n-a mers intotdeauna, pentru ca am preferat sa merg pe unele urcari. Per total cred ca am pastrat, totusi proportia. Ce n-am luat in calcul si uitasem de acum 2 ani e ca fiind multe check pointuri si fiind si foarte cald, te opresti foarte des sa bei apa, dupa in mod evident sa iti faci nevoile, asa ca practic o medie de 8 km la ora, sa zic, inseamna de fapt ca tu ai alergat constant cam cu 9-10 si eventual ai mai mers un pic cu 6. Pana la km 50 nu prea am ce sa povestesc, am mers destul de constant, am facut vreo 5 ore jumate pe primii 50 de km sau pe acolo, 5 ore 40. Am stat destul de mult in checkpoint, fiind primul cu mancare calda, aparent acolo era si crama pe care am ratat-o anul acesta, voluntarii mi-au zis sa ma intorc in sosea, dar de fapt ar fi trebuit sa trec prin crama, am scurtat si eu fara sa vreau vreo 500m din traseu. M-am intalnit cu Iulian in checkpoint, parca, si in perioada urmatoare ne-am tot intersectat. Urmatorul punct de care imi amintesc bine e km 86, pana atunci tot alergam faceam calcule, la km 86 am mancat din nou, am dat de Iulian, de tipa care isi injecta chestii (zicea ca e din Moldova dar totusi nu voia sa vorbim in romana, ma lua pe engleza). Altfel, super motivational sa o vezi, avea in jur de 60 de ani, parul alb, imi era rusine un pic, dar stiu de la ultra ca oameni de 50-60 de ani alearga mai bine decat mine asa ca nu ma mai mira nimic, daca imi arati un tip de 70 de ani si imi spui ca alearga 300km nu ma mai mira. Il avem si noi exemplu pe nea Stan Turcu, face ultra la 70 de ani si ii depaseste pe multi si pe viteza, are sub 2 ore pe semimaraton. Aici m-am simtit un pic obosit, am zis ca daca stau prea mult o sa ma racesc, asa ca am luat-o din loc. In calculele mele, mai aveam 2 ore sau sub 2 ore de fapt pana la km 100, si ma gandeam asa - alerg pana la 91, merg pana la 92, alerg pana la 99, merg pana la 100, daca tin media de 8km/ ora constanta, fac suta sub 12 ore.

Momentul cand am cedat  psihic a fost dupa ce m-am uitat pe telefon la ora si am vazut ca as fi alergat ca timp suficient pana la km 91, apoi am luat-o la mers, m-am gandit ok trebuie sa fi trecut de 91, ajung curand la 92, dar cu toate astea am mai mers un pic si am vazut pe strada km 90. N-am inteles ce s-a intamplat, am stat prea mult in checkpoint sau scazuse tare viteza, cert e ca era clara concluzia - nu mai aveam media de 8 la ora, ajunsesem la 7/ ora desi alergam constant. Dupa km 100 ma gandeam ca mai sunt 20 de ore de parcurs cu 6/ ora, dar deja daca aveam 7/ ora si alergam aproape tot timpul insemna ca ceva se intampla - ori pierdeam mult timp cu opririle, ori scazuse media destul de tare, cert e ca insemna ca nu pot sa scad prea tare ritmul daca vreau sa termin, altfel spus trebuia neaparat sa continui sa alerg cat de cat constant. Problema era ca simteam ca nu mai pot tine ritmul de alergare suficient de mult, iar la mers era absolut groaznic, preferam sa alerg decat sa merg, cand mergeam ma dureau rau talpile, nu imi placea de niciun fel. Motivatia a fost mare, m-am rugat mereu sa termin ca sa pot sa scap de cursa asta, dar cand am ajuns in punctul acela  am inceput sa ma gandesc ca e cam mare chinul si mai bine abandonez. Probabil Dumnezeu a vrut sa imi arate ca mai am destule de invatat in domeniul alergarii, cine stie... M-a ajuat oricum si inainte de cursa sa nu gresesc cazarea, si pe drum a fost bine, dar nu iti baga in traista, trebuia sa trag si eu de mine mai mult..  Momentul in care mi-a zis si Marinescu ceva de genul ca arat rau, ca m-am tras tot la fata, a fost decisiv - oricum ma simteam rau, mi-a zis si el ca arat rau.. Am zis ok, e clar, ma simt rau, trebuie sa abandonez. Plus ca nu stiu de ce, ori de la miscarea bratelor, ori poate chestie mai veche, ma durea un pic la omoplat, in coaste in spate undeva, si se accentua cand respiram mai tare, incepuse sa devina enervant psihic, ma stresa ca la fiecare respiratie mai puternica ma durea in spate, poate pare un motiv penibil, din exterior, dar cand ai cate o obsesie din asta ajungi sa te concentrezi numai pe treaba respectiva, te gandesti la fiecare respiratie daca te doare, daca nu te doare, si o iei razna un pic, asa ca am cedat, am zis ok nu mai vreau durerea aia in coasta. Si aia a fost, am abandonat, au venit niste rude sa ne ia cu masina, apoi am ajuns la cazare si m-am culcat.

A doua zi i-am vazut pe cei care terminau, cei care erau cam in rand cu mine, sa zic, terminau pe la 31 de ore, deci cam ala ar fi fost si timpul meu... Si aratau cam rau, unii erau inclinati intr-o parte, altii abia mai mergeau, dar parca imi parea rau un pic ca eu ma simteam relativ bine... Ce e drept, ma cam dureau chestii, am mers toata ziua doar pana la start si inapoi, sa predau chip-ul electronic, si m-a obosit si aia, dar oricum. Am plecat luni inapoi cu trenul, am facut o scurta plimbare prin Budapesta, apoi ne-am intors acasa (alte 15 ore cu trenul), am ajuns acasa, un dus, apoi la birou direct :D.

Ce am invatat din asta... Pai destul de multe. In primul rand am invatat sa fiu umil, din nou. Incerc sa fiu, sa las capul jos si sa nu ma consider mai bun, dar un ultra cred ca te invata asta mai bine decat alte experiente. Am invatat ca nu mereu in viata e cum vrei tu sa fie... Si mai ales, am invatat sa ma bucur de ce am. Am avut un singur moment in care m-am bucurat intens de peisaj si mi-am spus "David, esti un om norocos". Dumnezeu m-a ajutat sa ajung din nou la Balaton, sa fiu acolo la o cursa speciala, sa pot alerga 100 de km... Sunt atatia oameni cu probleme de sanatate, fara picioare sau fara maini, cu probleme de inima sau alte probleme, suntem asa de norocosi ca putem alerga.. Pur si simplu, daca poti iesi din casa si sa alergi, fara sa ai stresul ca ceva rau se poate intampla, deja esti cel mai fericit om de pe pamant. Practic am cea mai frumoasa viata pe care o pot avea, daca pot iesi din casa, ma pot bucura de aerul curat, de miscare.. e suficient. Si asta va incurajez si pe voi sa faceti, nu neaparat sa va testati limitele la maxim sau sa faceti o distanta anume, ci pur si simplu sa fiti recunoscatori pentru ceeea ce aveti. :)

Tor des Geants 2018 - jumatate de cursa

Nu cred ca voi putea sintetiza bine experienta mea de la TDG. Planificarea si emotiile au tinut nu cateva zile, ci jumatate de an, de cand am aflat ca sunt inscris pana am plecat de acolo. Pentru cei carora le e lene sa citeasca fac un TL;DR - am parcurs aproape 200 km din cei 340, cu 18.000 + din cei 30.000+, deci peste jumatate, in jumatate din timp (75 ore / 150), as fi fost in grafic dar am avut probleme cu respiratia/ plamanii (tuse, wheezing), si am preferat sa ma opresc. Ulterior am aflat ca majoritatea concurentilor au intampinat probleme similare, dar eu sunt de parere ca nu are rost sa te chinui - adica ok, ultra, ultra, nesomn, dureri musculare, basici, dar deja cand apar chestii mai nasoale, la modul entorse, dureri puternice de genunchi, spate, sciatic, probleme cu respiratia, rinichii, puls (desi la ultra mai greu sa ai puls prea mare), mai bine te retragi, pentru ca pana la urma sanatatea e mai importanta si nici nu sunt sportiv profesionist. Nu zic, poate puteam termina asa chinuit, dar cred ca deja in momentul in care dispare orice placere de a continua, fizica si psihica, nu mai merita.

Primul pas a fost sa platesc taxa, deloc mica (660 euro) si sa imi cumpar echipamentul lipsa - coltari de alergare, tricouri si pantaloni suplimentari, lenjerie, manecute, etc. Am cheltuit o gramada cu acest concurs si sincer nu stiu daca m-as mai intoarce din acest motiv, e foarte scump. Muscular nu e un efort deosebit dar trebuie antrenament la altitudine mare, si din pacate Varful Omu nu prea se compara cu altitudini apropiate sau chiar peste 3000. In fine, am reusit sa imi pregatesc tot echipamentul, am luat si cazare la un camping, am luat si bilet de avion, totul pregatit.

Am ajuns in Courmayeur joi la pranz, avion pana in Milano apoi Flixbus. Din pacate de la aeroport pana la Lampugnano a trebuit sa iau taxi, m-a costat 60 de euro pentru 17 km, pentru ca eram la limita sa ratex busul si urmatorul era abia la 1 dimineata. Imi calculasem asta, oricum, dar m-am ofticat putin cand am vazut ca a intarziat juma' de ora Flix-ul.. As fi putut merge cu maxim 5 euro cu un autobuz local si metrou, dar eram la limita si nu puteam risca. Am ajuns in Courmayeur, am vazut poarta de start, deja emotiile au inceput sa isi faca loc, apoi am mancat o pizza la un restaurant local. Cred ca am facut greseala suprema, am cerut ketchup la pizza, mi-a aruncat chelnerul o privire urata si mi-a zis ca nu folosesc asa ceva, apoi mi-am amintit ca italienii considera ca strici pizza daca pui ketchup si ca e o moda de la americani :)) Intre timp, la restaurant o gagica din Noua Zeelanda m-a abordat sa ma intrebe ce fac, etc, i-am zis ca la concurs, ca trebuie sa ajung la 5-6km de centru in camping (era deja noapte, nu am realizat ca nu mai e autobuz la ora aia si va trebui sa merg cu trollerul 6km pe jos). Mi-a zis ca e cam tarziu, ca ea sta la un hotel acolo si e 40 de euro camera si daca vreau pot sta si eu acolo cu ea ^_^.  M-am gandit un pic, sincer imi era sila sa merg drumul ala, dar am zis ca cine stie ce voia fata de fapt, asa ca avand prietena a trebuit sa o refuz politicos si am plecat in drum, prin noapte. Ce nu stiam eu e ca jumatate din drum a fost in bezna, am zis ca nu e adevarat, bezna, urcare, si un troller in spate. Imaginati-va. A fost creepy.. Am ajuns intr-un final la cazare, dar ma cam luase panica pe drum..

Am stat 3 nopti la camping inainte de start - joi seara, vineri seara si sambata seara. N-a fost seara sa nu ma apuce panica si sa ma gandesc ca poate nu iau nici startul macar. Le-am si zis prietenilor ca daca iau startul deja e peste asteptari, in prima seara deja imi cautam avion de intoarcere in ziua urmatoare, in halul ala am fost de panicat. In a doua zi m-am dus in Chamonix cu intentia de a face o aclimatizare la Aiguille de Midi. Ghinionul meu a fost ca nu era deschis cablul pana sus, asa ca am mers doar pana la 2300. Am facut cunostinta cu un roman random care era si el pe acolo, aveam un tricou pe care scria ceva in romana (maratonul zapezii), tipul m-a vazut si m-a abordat, si asa am ajuns sa cobor cu el pe jos desi platisem telecabina, am fost la Mer de Glace, apoi am coborat in Chamonix, a fost dragut. Dupa asta m-am intalnit cu unul dintre concurenti, Cristi Manole, care m-a dus pana la camping cu autorulota lui smechera si am discutat un pic de echipament. Seara m-a prins o oboseala nefireasca, ce e drept in prima noapte dormisem putin si foarte prost, m-am trezit de o gramada de ori de emotii, si m-am culcat vreo 10-12 ore cred vineri spre sambata. Sambata a venit Vlad Munteanu la camping, vorbisem cu el sa stam in acelasi loc, am mai glumit cu el si m-am inveselit, ne-am luat echipamentul, am stat 3 ore la coada sa ne verifice echipamentul obligatoriu (singurul defect din organizarea lor, altfel impecabil), am lasat drop-bagul, apoi am fost la cina festiva, unde ne-am intalnit cu mare parte din romani - Viorica Malai, Alex Petrut, Cosmin Rugina. Mihai Serban si Costica Anghel au lipsit dar i-am vazut a doua zi la start. Ne-au pus un filmulet motivational cu niste oameni care nu puteau sa mearga, aveau ceva probleme neorologice parca.. Oricum deja eram in lumea mea, nu prea am fost atent la ce se intampla, ma gandeam la ce avea sa urmeze. In seara aia am avut din nou emotii, inclusiv cu manifestari fizice, dar eram constient ca asa va fi si nu m-am speriat. Am avut tot timpul la mine Extraveral pentru stari de anxietate dar nu am folosit niciodata, l-am avut doar asa moral ca sa stiu ca e acolo in caz de ceva. Am mai carat si imodium si acetazolamida pentru rau de inaltime, si in dropbag am mai avut nurofen parca.

Din fericire startul e la 12, asa ca am dormit bine si sambata seara dupa ce mi-au trecut emotiile. Duminica am ajuns la start cu Vlad Munteanu, ne-au activat trackerul GPS (foarte linistitor sa stii ca ai asa ceva la tine, unul din motivele pentru care as avea curaj sa ma bag la asa ceva e ca oamenii dispun de multe elicoptere si te salveaza daca apesi pe butonul de panica) si am intrat in zona de start. Acolo am stat pe jos vreo 30 de minute, efectiv pe jos, pe asfalt, ca sa economisim energia. Am stat cu Cosmin Rugina sa barfim lumea, majoritatea erau peste 40 de ani, si era motivarea mare sa stii ca daca pot si unii de 50-60 de ani atunci trebuie sa putem si noi, nu? Am vazut un tip care cred ca avea 70, venise cu ochelari de vedere la el, aducea a Iliescu acum niste ani (dupa l-am cautat pe net si am vazut ca era cunoscut, facea ultra de vreo 20 de ani, nu stiu daca a terminat ca i-am uitat numarul dupa ce l-am cautat prima oara). Cred ca oamenii de varsta lor rezista pentru ca ritmul nu e unul rapid, adica am mers toata cursa, cu exceptia primilor 2-3 km unde am alergat, plus prima coborare. Diferenta e ca poate traiesc la munte si au organismul mai adaptat la altitudine, asta e singura mea explicatie.

A venit startul, eram cam toti romanii grupati - eu, Vlad, Cosmin, Mihai si nea Costica. Alex Petrut cu Viorica si cu Cristi Manole o luasera in fata, dar teoretic ei nu erau romani, ca reprezentau Italia, Moldova, respectiv Spania. Am inteles ca a fost si Georgiana Popa in cursa dar a abandonat devreme si nu am vazut-o. Oricum, o felicit pentru curaj, cine are curaj sa participe la asa ceva clar nu e sanatos la cap, deci tot respectul. Am ajuns la concluzia ca per total e un efort supraomenesc TDG - chiar daca il poate face oricine bine antrenat, dar tot supraomenesc ramane. Asa cum mi se pare un efort supraomenesc si sa mergi 6 zile la Cercul Polar (chiar daca nu e neaparat o performanta, dar efortul tot ramane supraomenesc - cum ziceam, chiar daca l-ar putea face oricine bine antrenat). Pe prima urcare s-a mers cam tare, nu prea mi-a placut, chiar ma luase un pic panica si ma gandeam sa abandonez pe prima urcare sau cel mult dupa prima coborare. Ca sa imi spuna Vlad Munteanu ca un tip chiar a abandonat la 1 ora de la start, pe prima urcare - probabil un atac de panica ceva.M-am gandit ca e bine, nu sunt primul care abandoneaza. Totusi, in cursa, incet incet am scapat de starile de stres si frica, asta mi s-a parut incredibil, si am intrat asa treptat intr-o transa, ignorand orice problema care ar fi putut aparea. Am terminat prima urcare ok, am mai redus ritmul, cred ca incepusem prea tare de fapt, apoi am inceput sa alerg pe prima coborare. M-am intalnit cu Mihai si nea Costica, eram cu Cosmin Rugina, ne-au zis sa nu alergam pe coborare ca nu are rost, dar nu i-am ascultat, si mi-a parut rau, pe final de coborare simteam un pic ficatul, asa ca am zis ca nu voi mai alerga deloc in cursa aia. Si asa am facut - 3 zile de mers. Prima urcare se termina pe la 2600, deci din start peste vf Moldoveanu. Prima coborare a mers rapid, dar urmatoarea urcare m-a gasit lipsit de energie. M-am intalnit cu Cristian Matei care era la sustinere pentru nea Costica, ne-am luat in brate si m-a energizat un pic ca l-am vazut acolo, am plecat un pic mai optimist. Am ajuns pe la 2000 si ceva si i-am gasit in checkpoint pe Mihai si pe nea Costica, am mers cu ei o bucata pana pe primul varf de 2800. Nu stiu daca a fost doar in capul meu, dar mi-a fost greu dupa ce am trecut de 2500, asa am patit si anul trecut la Irontrail. Cred ca fiecare are o limita de unde nu se mai simte comfortabil -daca la 1500 nu simt nicio diferenta in respiratie, de la 2000 deja parca, parca, nu mai respir la fel, iar de la 2500 devine chiar nasol, si cand trec de 2700-2800 am vazut ca nici macar nu mai pot sa merg, trebuie sa fac pauze direct, ca nu rezist. Pe urcarea spre 2800 l-am vazut pe Ion Iliescu in varianta ultramatonist, era transformat, tragea acolo pe urcare, am innebunit, am zis mama, ma face asta la 70 de ani, am tras un pic si l-am depasit. A venit coborarea, destul de tehnica, si am ajuns la urmatorul punct de control. Aici am ajuns cand plecau Mihai si cu Costica Anghel, l-am vazut si pe Cristi Manole si pe urmatoarea urcare l-am depasit pe Vlad Munteanu, deci eram cam toti romanii grupati. Urmatoarea urcare a fost oribila. O R I B I L A. S-a ajuns din nou la 2800, dar mult mai abrupt, a fost o portiune nasoala de stanci, lanturi, unde puteai clar sa o mierlesti. Pe coborarea care a urmat cineva chiar a mierlit-o, un chinez, acum vreo 5-6 ani. :( Are si monument, e cunoscut cazul. Si chiar era periculos, era rapa, noapte.. Am si vazut pe cineva care era sa cada chiar aproape de zona respectiva. Aici era Col Crosatie, inainte fusesem la Passo Alto. Ce mi s-a parut super fascinant, fata de Carpati, Col-urile astea ale lor, ajungi pe un varf, intri pe creasta, si pe cealalta parte e alt munte!! Si nu e doar un Col, sunt zeci!! Absolut incredibil. La noi nu vezi asa ceva. Pe coborarea de pe Col Crosatie am vorbit cu un italian, i-am zis ca sunt din Romania, mi-a zis ca a auzit de Robert Hajnal (bravo Robert, ne-ai facut cunoscuti), si ca nu am mai fost niciodata la 3000 sau mai mult. Pana la base vita a durat o gramada, speram sa ajungem cum se termina coborarea, dar nu.. Au mai fost vreo 7 km de plat. Incredibil - 50 de km facuti in 13 ore. Eu speram initial sa fac 10-11.

Am dormit 1 ora jumate, si momentul in care m-am trezit practic mi-a aratat ca deja intrasem in transa de ultra, care m-a tinut vreo 2 zile. M-am uitat in stanga, in dreapta, dupa 90 de minute de somn, i-am zis unui tip de langa mine "Show must go on!!" si am plecat. Distractia continua. Urcarea spre Col Fenetre a fost dura, inceputul a fost ok dar am vazut ca dupa ce treceai de 2500 se strica panta. Pana la 2500 e ok, esti in padure, pe la 2200 incepeau sa se duca brazi, dar macar erai inconjurat de pasuni alpine.. Iar pe final aveai un "atac", asa l-am numit, toate urcarile deveneau mai abrupte la final. Atacul de la Col Fenetre m-a cam rupt, m-a si intepat in stanga la coaste, si cred ca n-a mai fost de la anxietate, care in mod miraculos disparuse complet, ci de la lipsa de oxigen - te mai inteapa una alta cand nu ai oxigen suficient. Nu m-am speriat deloc, am continuat urcarea, eventual cu mici pauze. Pe coborarea de pe Col Fenetre m-au apucat nevoile fiziologice si a trebuit sa ma ascund undeva sa imi rezolv problema. In urmatoarele 2 dimineti (se facuse dimineata) m-am lovit de exact aceeasi situatie, asa ca deja ma gandeam ca ziua buna incepe cu o ... in padure. :)) Finalul coborararii m-a gasit un pic rupt, dar in plan era sa continui pe Col Entrelor si m-am tinut de plan. Nu stiu daca mi s-a parut sau chiar a fost asa, dar urcarea pe Col Entrelor a fost groteasca, mi s-a parut cea mai grea din tot concursul (din ce am apucat eu sa vad, mai bine zis). Horror absolut. De jos a fost abrupta si m-a rupt, dar sus am facut cred ca 20 de pauze ca sa ajung. Imi imparteam vizual drumul in bucatele de 100 de metri, in halul ala eram. Si cand in final am ajuns sus de tot, ghici ce? Mai era un pic!! Putin de tot ce e drept, dar deja eram rupt.. Am ajuns intr-un final, am facut niste poze si am continuat drumul. Coborarea mi s-a parut ok, dar am ajuns jos relativ distrus, si am realizat ca nu pot face inca o urcare la peste 3000 fara somn, asa ca am dormit un pic - in jur de o ora, as fi vrut mai mult dar nu am putut, m-am trezit ca era prea cald. Oricum, in check pointuri totul a fost excelent - slanina, prosciuto fungi, cascaval, branza, prune uscate (alea au fost preferatele mele), si multe altele. Efectiv, nici nu mi-am folosit gelurile si am ajuns acasa cu aceeasi greutate, deci nutritia a functionat foarte bine, am slabit 0 pe parcursul a 3 zile, stiu ca altii se mai plangeau. Oricum la mine am vazut ca merge bine nutritia, si la europene am slabit 0... Urcarea pe Col Loson a fost mult mai blanda, chiar si "atacul" final a fost mai decent, asta sau ma obisnuisem eu. A, si luasem si o pastila de rau de altitudine. Am mai avut si supradyn, bagam cate 2 in fiecare check, omega, calciu si magneziu.. da' nu am folosit decat supradyn-ul. A fost cam subtire, trebuia sa iau si eu niste vitamine mai de calitate, asta e, probabil sistmul imunitar s-a stricat in timp de la efort si nesomn si de asta si problemele.. Coborarea de pe Col Loson e extrem de periculoasa - cea mai periculoasa zona din concurs. Si de asemenea, extrem de lunga. Pe coborarea asta au aparut primele halucinatii - am vazut caini, o fata in genunchi care plangea, vaci.. Psihicul era bun, inca ma amuzam ca vad chestii, adica bine stiam ca nu sunt acolo, dar se insera si vedeam aiurea de la oboseala + lumina slaba. Coborarea a durat o gramada, si mai rau, din oras a mai durat o gramada pana in check point. Incepusem sa simt destul de nasol basicile si am decis sa fac ceva in privinta asta pentru ca nu se mai putea continua asa. Am ajuns intr-un final la Cogne, am dormit nu mai putin de 3 ore, si m-am trezit mai rupt decat m-am culcat. M-am dus la asistente sa imi repare picioarele - mi-au intepat basicile si mi-au pus bandaje si am fost aproape ca nou - a fost super  tare, daca stiam mai de mult de asta... Am inceput apoi urcarea catre Fenetre di Champorcher. Lunga si urcarea asta dar destul de blanda. M-au apucat din nou nevoile pe final.. Urma apoi o coborare care stiam ca e lunga. Si cand zic lunga, zic de la 2800 la 300m. Deci vreo 2500-3000 diferenta de nivel negativa, ca mai si urcai la un moment dat. M-am oprit la un moment dat sa imi iau niste geluri, si cand m-am uitat din nou in zare un grup de 4-5 vaci se uitau urat la mine si ma muu-au (ca nu stiu cum sa zic altel) . De frica sa nu ma muste vacile nebune, mi-am uitat si gelul pe iarba, m-am ofticat, ca voiam gelul ala, dar n-am avut tupeu sa ma intorc dupa el, ca vacile nebune se uitau la mine.. Asta e, le-am lasat tribut.. Coborarea era impartita in vreo 3 tronsoane parca. La primul am ajuns ok. La al 2-lea am ajuns semi distrus, nu mai sportam deja coborare. La al treilea deja am zis ca voi claca psihic. Incepusem sa am halucinatii ziua in amiaza mare, am vazut steagul romaniei de cateva ori, cand a venit si urcarea am innebunit, ca stiam cat mai e de coborat.. Efectiv eram rupt, am zis ca ma innebunesc, deja ma dedublasem, vorbeam singur la plural, auzeam voci care imi raspundeau, un fel de eu versus mine.. Am ajuns pana la urma in Donnas dar rupt, mai rupt ca in celelalte, desi pe ultimii 2-3 km de plat mi-am mai revenit.

Sa nu uit. Regulile la TDG - oricat de aproape ti se pare ca e urmatorul varf.. e mai departe decat pare. Oricat de mult ti se pare ca ai parcurs, stai linistit, ai parcurs mult mai putin. Si atunci ma mai gandisem si la altele similare da' acum le-am uitat. La Donnas am dormit vreo ora, n-am reusit mai mult, si dupa a urmat urcarea urcarilor, de la 300 inapoi la 2200. Vreo 2000+ minim, ca mai si coboram ceva. Prima parte a trecut rapid, frumos, prin oras.. Am ajuns la Perloz cu resurse, am vazut si o fanfara acolo.. Aici am avut prima oara un pic de wheezing si am mai avut o senzatie dubioasa, pe care n-am mai intalnit-o pana atunci - ma furnica partea dreapta a spatelui, probabil de la transpiratie sau nu stiu, nu imi dau seama. Am ignorat si am plecat mai departe. La Sassa (1300+) in continuare am fost ok, desi m-a demoralizat sa vad un tip cu mana plina de sange din nas. L-am intrebat de 2 ori daca il pot ajuta cu ceva, dar mi-a zis ca e ok ca e doar nose bleeding, cred ca imi faceam eu mai multe griji decat el. Ultima portiune din urcare nu se mai termina. Am crezut de 2-3 ori ca e gata, dar mai era! Horror.. 6 ore urcarea. Am ajuns la Coda cu resurse, era jumatatea concursului, km 169, chiar optimist, ma gandeam, super am facut jumatate.. Cand am iesit din Coda, dintr-o data ceva s-a schimbat - deci asa, instant! Am iesit de acolo, era noapte, cam 1 dimineata, si dintr-o data tuse, wheezing, da' asa la modul nasol, plus din nou senzatia aia nasoala ca ma furnica spatele daca stateam pe loc - trecea daca incepeam sa ma misc. Foarte dubios, nu inteleg ce a fost, wheezing mai avusesem, tuse la fel, da' furnicatura??? Ma innebunea furnicatura aia. Efectiv nu intelegeam ce e. Poate stie careva din cei care citesc.. Eu cred ca eram transpirat si din cauza asta ma furnica, sau poate se saturase spaele de umezeala + tinut rucsac pe el si incepea sa ma furnice, o fi fost vreun nerv afectat. Nu stiu ce a fost da' a fost nasol. Bine, pe tot parcursul cursei m-am rugat aproape mereu si am 'vorbit' cu Dumnezeu ca sa zic asa, am stat destul de linistit, pentru ca stiam ca nu ma lasa Dumnezeu sa mor pe acolo si ma voi intoarce acasa cu bine, tot timpul am avut sentimentul asta, ceva de genul "stai linistit ca te intorci cu bine acasa, nu iti fa griji". Stiam ca nu mor, dar ma scotea din minti furnicatura. O fi doar in capul meu? Nu o fi? Oribil... De la Coda la Balma, urmatorul refugiu, sunt 9-10 km. O mizerie, nu? I-am facut in 3 ore sau peste. Cand credeam ca nu mai e mult, a mai venit o urcare nasoala.. Efectiv numai urcari si coborari, nu stiai cand se termina. Daca pana atunci traseul a fost super clar - urcarea era urcare, coborarea era coborare, etapa asta m-a innebunit - urcari si coborari ca in Fagaras, sa te termine psihic, sa nu stii cand ajungi si tu. La Balma am ajuns distrus. Am vrut sa dorm, stiam de la prietenii romani ca nu te lasa mai mult de 2 ore in refugiu. Apropo de prietenii romani, ma depasisera toti in prima noapte, mai putin Vlad Munteanu care a dormit mai mult si probabil m-a depasit in ziua a 2-a, dar eu credeam ca sunt ultimul, oricum. De fapt nu, credeam ca e Cosmin Rugina ultimul, si el de fapt era in fata mea, ca a dormit doar 7 ore in 6 nopti, de, medic, obisnuit cu nesomnul :)) Ma intreaba un voluntar cat vreau sa dorm, zic eu "i don't know.. 2 hours?" speram sa ma lase peste sincer, dar face el "i'm sorry.. it's impossible.. one hour and a quarter.. if you want!". A zis asa cu o figura semi sadica, imi venea sa il intreb cum adica ma baiatule if you want, pai nu e normal ca vreau daca am zis ca as vrea sa dorm?? In fine.. am dormit maxim 30 de minute din cele 75, ca tot venea sa ii trezeasca pe altii, erau putine locuri si oameni multi, am inteles.. Am dormit dupa inca vreo ora cred in  sala de mese, dar am dormit prost, nu stiu cat s-a pus.. M-am trezit si eram efectiv distrus. Stiam ca nici macar nu pot abandona ca eram in varful muntelui. Sa ii sun pe baieti sa ma ia cu elicopterul.. parca n-as fi riscat sa ma puna sa platesc. Eu asa aveam asigurare facuta, dar era acolo o * mica de care nu mi s-a spus la telefon, cica daca depaseai peste 3000 de metri asigurarea nu mai era valabila.. Stiam si ca cei de la TDG ne-au facut asigurare, deci salvarea cu elicopterul ar fi fost gratis, dar riscai?? Ma puneau aia sa imi amanetez casa ca sa platesc o salvare din aia.. Am zis ok, ce mai, inca 13-14 km, am estimat la vreo 6-7 ore, cred ca am facut 6. Am mers un pic, cred ca am vazut si Mont Blancul, sau cel putin asa parea, era mare si alb, apoi am sunat-o pe Cami, am zis ca daca a terminat medicina o sa stie daca e ok ca ma furnica spatele si nu pot sa respir. Am sunat-o, mi-a zis ca nu e grav, in gandul ei de fapt era ca o sa mor acolo, asa mi-a zis, ce e drept si eu am jucat poate un pic teatru, speram sa spuna sa chem elicopterul, daca imi zicea asta apasam clar pe buton, asa ca am tusit si eu un pic mai rau decat era cazul, am vorbit cu ea pe urcare, si s-a gandit direct ca am edem pulmonar sau altceva, dar nu a putut sa imi spuna decat sa incerc sa merg incet si sa vad eu. A venit o urcare, am facut-o, m-a ajutat moral si ca erau oameni care mergeau mai slab decat mine (si totusi ei au terminat, ca i-am cautat dupa). Se facuse frig, primele zile a fost super cald si frumos, senin, acum erau nori, imi era un pic frig chiar si cu manusi si geaca de goretex. Am stat la un check point facusera un foc.. apoi am continuat drumul. Am mai avut cateva urcari si coborari pana in Col della Vechia. De acolo ai fi zis ca urmeaza doar coborare, dar nu!! Urcare pe alocuri. Din nou nevoile fiziologice.. Deja incepuse totul sa para repetitiv, asa. Am zis, gata, la Niel neaparat abandonez, nu se mai poate. Am ajuns cu chiu cu vai la Niel.Aici am vazut mesajele de acasa, ma incurajau toti, sa continui, hai ca e bine ,etc (eu nu stiam ca aflasera ca nu prea sunt ok, Cami se alarmase si ii daduse mesaj sor'mii ca mor acolo). Sor'mea ce e drept mi-a zis sa nu mai continui daca simt ca e prea mult pentru mine. Am vorbit cu o tipa care cica era medic dar nu stia bine engleza, mi-a dat un paracetamol, mi-a zis ca nu e nimic grav ca ma furnica spatele atata timp cat trece la miscare.. Mi-a facut impresia ca nu prea stie nici ea ce am de fapt. Sau oare aveam ceva?? Cand m-am oprit mi-a trecut, am dormit vreo jumatate de ora, ma simteam ca nou, am zis ok hai sa mai incerc. Am luat-o la pas pe urcarea urmatoare, si cred ca facusem jumatate din ea cand recunosc ca m-am lasat invins de panica. Simteam ca nu mai am aer, ca ma tine o mana de gat, adica pe langa wheezing, parca ma tinea ceva de gat. Stiam ca asta e psihic, cel mai probabil, cum am coborat spre vale a disparut mana care ma tinea de gat, dar pur si simplu mi s-a facut sila, adica deja era prea mare chinul si n-am mai vrut sa continui, am facut mersul rusinii inapoi catre Niel dupa ce parcursesem chiar repede cel putin jumatate din urcarea urmatoare. M-am oprit cand am ajuns sus pe platou, imi pare rau intr-un fel ca n-am avut curaj sa continui pana la Gresoney ca mai era putin, si sa mai dorm, dar ma stresa prea tare ca nu respir cum trebuie si m-ar fi macinat, si m-am gandit ca nu pot continua inca 3 zile in halul ala.Asa ca m-am intors...

Cum am abandonat, s-a terminat transa. Instant panica, parca nu imi venea sa cred ce facusem, efectiv 3 zile fusesem o masina care a mers non stop aproape, cu cateva ore de somn, pentru mine a fost wow, chiar daca nu am temrinat cursa.. Am mers cu o masina pana in Gresoney cu inca un baiat, ne-am luat dropbag-ul, apoi am fost dusi in Courmayeur. Noaptea de miercuri a fost una odihnitoare, am dormit 10-12 ore neintors. Joi in schimb am fost distrus, n-am fost in stare sa merg decat prin camping pe acolo, am mancat, am dormit si cam atat. Am si vorbit cu tipa de la bucatarie, care aparent era romanca din Iasi. Multi Romani in Italia.. Aveam avion luni seara si m-am gandit ca nu mai suport sa stau inca 4 zile singur acolo, asa ca mi-am cumparat avion pentru vineri, am gasit super ieftin, mai ieftin decat mancarea in Italia pe 3 zile. Joi seara din nou nu m-am simtit prea bine psihic, m-am trezit noaptea si mi se parea ca am mainile amortite, am bagat 3 pastile efervescente de magneziu si calciu.. A doua zi am plecat din Courmayeur, am ajuns la limita la avion, imi era frica sa nu il pierd, pentru ca am ratat busul din Lampugnano spre Bergamo, n-am reusit sa imi cumpar bilet la timp si l-am luat pe urmatorul. Din fericire am ajuns cu bine la avion.. Cum am ajuns in Bucuresti, fix cand am aterizat,inainte sa ies din avion, mi-a curs sange din nas de la presiune. Meh, mai bine la final decat in cursa..

Saptamanile care au urmat am tot visat ca sunt la TDG, ba ca termin cursa, ba ca abandonez, si am fost destul de slabit psihic si fizic, dar cred ca acum mi-am revenit. Am fost din nou la MPC, pentru al 4-lea an consecutiv, si de data asta a mers bine pentru mine, am facut PB fata de 2015, ce e drept doar cu vreo 10 minute, dar in conditiile in care urcarile mi-au mers greu, mai ales pe final, si pe coborare pe alergare m-a durut un pic ficatul, dar per total am fost puternic si am trecut peste acesti factori si am terminat in 5 ore 39. Am primit si un tricou misto de la Merino, a meritat MPC anul asta :D Cam atat.. I call it a season :) Mai vedem ce urmeaza pentru anul urmator.. Important e sa fim sanatosi, restul vine de la sine.

Acum fara legatura cu alergarea. As mai fi vrut eu sa fac un articol (scriu tot pe blogul asta ca teoretic inca sunt student la doctorat, si mi-e lene sa fac altul, mai ales ca nu o sa mai postez des), despre cum poti fi fericit in cativa pasi. Poate revin la el, las aici un sumar:

1. Crede ca exista viata dupa moarte - Viata e complexa si nu te poti baza pe tine pentru orice. O viata lipsita de credinta, pentru un ateu convins de exemplu, este complet absurda, asa ca nu prea are sens sa traiesti - doar sa ai niste valori in care sa crezi si eventual sa vrei sa lasi ceva pentru cei care vin dupa noi. O viata traita din pozitia de crestin iti da speranta ca nu totul se termina aici. Cine crede ca totul se termina aici nu poate trai decat intr-o frica continua, sau intr-o apatie totala, depinde decaz. Speranta in viata de apoi ne face sa fim oameni mai buni si chiar sa fim morali (altfel, daca totul s-ar termina aici, ce motiv am sa nu ucid, de exemplu, daca am un avantaj imens din asta?  Ca oricum mor si nu mai e nimic dupa. Sunt si filosofi care isi pun intrebarile astea).

2. Fii bun cu cei din jur - nu stii niciodata cand te pot ajuta la randul lor sau cand se intoarce roata.

3. Fii optimist - o viata optimista este o viata mai buna.

4. Fa sport, daca poti - miscarea ajuta atat fizic cat si psihic. Nu trebuie totusi exagerat si trebuie facute mereu analizele sa stim daca totul e in regula. Poti face sport si cu probleme de sanatate, dar probabil mai putin/ mai moderat, sau in cazuri mai grave deloc; de asta trebuie sa stim exact ce avem.

5. Fa-ti hobby-uri si dedica-le timpul tau - munca face pe om, dar fara hobby-uri innebunesti. Fiecare are nevoie de hobby-uri ca sa poata sa se deconecteze de la ceea ce face in viata de zi cu zi. Alergarea ,de exemplu. :)

6. Interactioneaza cat mai mult cu cei din jurul tau, in special cei apropiati - asta te va ajuta la moral si iti va face viata mai frumoasa, cred ca e evident.

7. Nu complica viata, traieste cat mai simplu - viata e simpla, noi o complicam. O viata simpla e o viata fericita.

Cam atat. Sper sa ne auzim cu bine si in sezonul urmator.

CE alergare 24 ore si nu numai

Probabil majoritatea stiu deja, nu am facut o cursa buna, am alergat cel mult 16 ore din cele 24, timp in care am facut 130 km. Am avut niste probleme cu burta, nu stiu exact cauza, probabil de la multe lichide, dupa vreo 10 ore aveam niste dureri destul de mari cand incercam sa alerg chiar si 2-3 km, asa ca m-am gandit ca decat sa trag de mine sa imi fie rau si sa scot undeva pe la 180km cel mult, mai bine o las moale si astept sa imi revin. Din pacate asta nu s-a intamplat asa ca m-am culcat un pic, iar dimineata cand m-am trezit problemele mele disparusera si am putut alerga in continuare pentru ultimele 2-3 ore.

Pentru mine totusi, cursa a fost una reusita, deoarece am fost pe plus din punct de vedere psihic, mi-am facut PB pe 100km si am rezistat foarte bine la stres, caldura si conditiile de acolo, asa ca sunt optimist in legatura cu viitorul meu, in alergare si nu numai. Dupa Ciucas ultra 2017, am cazut in cea mai proasta perioada din viata mea - am avut atacuri de panica, griji legate de starea de sanatate si tot felul de probleme ce pot fi caracterizate intr-un singur cuvant prin anxietate. Au fost mai multe cauze, probabil, atat situatii pe plan personal, pe care nu am de gand sa le spun aici, cat si probabil stresul din timpul concursurilor si faptul ca mi s-a facut rau la Ciucas, la semi, etc. Intre timp am constientizat ca toate problemele mele nu au o cauza cardiaca - am o inima foarte buna, puls 60 in repaos (chiar spre 50 noaptea), tensiune 11.. Evident, am facut o gramada de analize si teste pentru a vedea ce se intampla cu mine. Dupa Ciucas, primul atac de panica a aparut intr-o zi cand ma gandeam de ce mi s-a facut rau atunci - cautam tot felul de probleme legate  de inima, totul culminand cu un atac de anxietate ce a durat ore intregi - maini amortite, tensiune mare, puls crescut, etc. Permanent credeam ca o sa am un infarct sau ceva similar. Zilele urmatoare a fost mai bine, doar pentru a reveni din nou panica in perioada urmatoare. Cred ca in cei 25 de ani pe care i-am trait, a fost cea mai rea perioada din viata mea. Am atins fundul, ca sa zic asa. Cand imi amintesc, vad parca asa ca prin ceata.. In maxim 2 saptamani ajunsesem nu doar sa nu mai alerg niciun km fara sa am ganduri negre, dar chiar imi era uneori frica sa ies din casa de teama sa nu am un atac de panica. Mi-am facut toate analizele posibile - cele generale, am fost la cardiolog, la neurolog, ba chiar si la ORL si chirurgie maxilo-faciala, fara a gasi nimic relevant, doar niste dureri la articulatia temporomandibulara cauzate cel mai probabil de la stres. Am fost o data la un psihiatru, la indicatile mai multor medici, dar m-a lasat rece, mi-a dat o reteta pentru un medicament de tip SSRI - care iti creste cumva serotonina, dar n-am vrut sa iau niciun medicament din aceasta categorie, preferand sa lupt singur cu boala, desi medicul mi-a spus ca pentru a-ti regla singur serotonina trebuie sa fii "divin". Cu siguranta Dumnezeu m-a ajutat sa ma ridic de unde eram, pentru ca am fost desul de jos (din fericire pentru o perioada relativ scurta). Am avut cateva zile sa zic in care a fost rau de tot, la modul ca imi era frica sa ies din casa, dar am trecut peste ele si am ajuns sa ma descurc destul de bine in situatii obisnuite. Am aflat multe lucruri interesante. Anxietatea nu inseamna ca esti tu mai stresat sau mai speriat, in niciun caz, chiar e o boala cu simtome concrete, cum ar fi tensiune mare, puls marit, amorteli la degete sau maini, furnicaturi, dureri in piept, dureri de cap, junghiuri, dureri de stomac, derealizare (ti se pare ca esti intr-un vis), depersonalizare (ti se pare ca esti intr-un joc si te vezi de undeva de sus, asta nu am experimentat), si multe alte simtome. Cel mai frecvent simtom este frica constanta ca ceva rau se va intampla si ca nu e ok ceea ce faci, ca ar trebui mai degraba sa fii acasa de exemplu. Alt lucru interesant e ca un numar enorm de oameni se confrunta cu anxietate - am inceput sa observ cati oameni de langa mine au asa ceva: rude, prieteni, actuali sau fosti colegi, etc.. Si cel mai rau e ca nimeni nu spune nimic despre asta, din motive evidente, asa ca atunci cand ajungi acolo nu stii ce sa faci.. Am reusit sa trec peste asta cu optimism si credinta in Dumnezeu. Cealalta metoda este cu pastile si psihoterapie, altfel chiar nu se poate din pacate.. Am mai avut in 2014 o perioada mai anxioasa, sa spun,dar se limita la iesirea din Bucuresti, imi era frica atunci sa ies din oras, dar credeam ca e pentru ca mi se face rau de la oboseala. Nu aveam o cauza concreta, dar acum imi dau seama clar ca erau simptome anxioase. Cu timpul am ajuns sa nu imi mai fac griji legat de iesirile din Bucuresti. Am realizat ca multe din problemele mele erau de fapt doar in mintea mea - abandonul de la Ciucas de exemplu, cand am crezut ca nu mai pot urca 3km si ramane in viata in acelasi timp. Cum incepeam sa cobor, revenea pulsul, nu mai aveam nimic. Ma intorceam cu fata la munte, crestea pulsul instant fara sa fac niciun efort.. Si multe ale situatii. Practic, absolut orice problema la care te poti gandi poate sa apara. Te gandesti ca te doare piciorul drept? In 10 minute o sa te doara, asa ca anxietatea poate avea o gramada de manifestari..  Partea buna este ca o data ce constientizezi ca anxietatea chiar joaca un rol important in starea de sanatate, te poti lupta mai bine cu aceste senzatii.In cazul meu, de fiecare data (si in 2014, si in 2017) a trebuit sa invat treptat sa am curaj sa fac lucruri obisnuite. Practic e ca si cum cineva te-ar reseta si ar trebuie sa inveti din nou cele mai simple chestii, cum ar fi sa alergi 5km. Doar ca nu muschii sunt problema, ci frica. Am avut initial mai multe atacuri de panica cand alergam, ba chiar psihiatrul la care am fost imi recomandase sa nu mai alerg daca imi face rau, dar nu am putut renunta la alergare, pentru ca ar fi fost un pas inapoi pentru psihicul meu, si am reusit din nou sa ajung intr-o forma decenta. Acest articol il scriu pentru ca imi dau seama ca sunt o groaza de oameni care se comfrunta cu aceste probleme si totusi nimeni nu spune nimic, asa ca poate o sa ii ajute un pic experienta mea. Poate Dumnezeu m-a pus in situatia asta tocmai pentru a putea povesti despre ea si a face si altora viata mai usoara, cine stie.. Oricum, avand in vedere ca unii imprastie zvonuri ca am reteta de la psihiatru, nu ma deranjeaza sa recunosc, anxietatea, ca si depresia, sunt tratabile, si in plus oricum nu am folosit reteta respectiva, voiam sa aflu parerea unui medic, dar am fost dezamagit total, mi-a dat pastilele si atat, ma asteptam la mai multe sfaturi, dar probabil mai degraba m-ar fi ajutat un psihoterapeut.  Ca idee e la anxietate sau depresie nu o iei razna (chiar daca asa ai senzatia uneori), din contra, esti perfect constient de ceea ce se intampla. Am prieteni care iau SSRI sau calmante (gen xanax) si isi desfasoara viata in conditi normale.. Cred ca anxietatea e si provocata de societatea in care traim - si sunt destul de sigur ca si faptul ca stam toata ziua pe mobil si pe laptop/ PC ne face mai anxiosi, pentru ca ne refugiem intr-o realitate virtuala si ne e frica sa facem fata realitatii adevarate, de aceea un sfat pentru cei care sufera de asa ceva ar fi sa o lase mai usor cu tehnologia.

Prima experienta dupa Ciucas a fost o iesire la munte in Piatra Craiului. Drumul cu trenul a fost oribil - panica tot timpul, apoi in prima noapte am dormit doar 30 de minute cred. A doua zi, in mod incredibil, pe masura ce am inceput sa merg pe traseu mi-am revenit si am putut sa ma bucur de munte. Urmatoarea iesire cred ca a fos chiar la MPC - de data asta panica a disparut in timpul mersului cu trenul, in schimb concursul a fost foarte dur si am avut parte de multa panica pe parcursul lui, atat la inceput, dar mai ales pe ultima urcare, unde am crezut sincer ca nu o sa reusesc sa termin viu. As fi vrut sa ma pun acolo pe jos in zapada sa stau, dar erau multi in spatele meu si m-am ambitionat sa merg in continuare.. Cand s-a terminat urcarea s-a terminat si panica, si am reusit sa merg in continuare fara probleme. De asta am si facut un articol dur despre MPC, pentru ca incercam sa imi explic propria clacare prin greselile altora, dar acum imi pare rau ca am facut asta.. A fost apoi o perioada cand am iesit la ski la munte.. Intre timp ma mai calmasem, activitatile de zi cu zi deja le puteam face destul de ok, ba chiar incepusem sa fac si antrenamente fara sa ma mai panichez. La ski a fost destul de bine, cu mici exceptii n-am avut simptome anxioase. Un pas important pentru mine a fost ca m-am inscris la TDG (330km in 6 zile), pentru ca am avut curajul si puterea psihica de a face asta. Primul concurs din 2018 a fost semimaraton intersport Brasov, unde am reusit chiar sa fac mai bine decat in 2017. Aici n-am avut deloc atacuri de panica, doar vreo 2 km poate unde mi-a fost mai greu, si ceva dureri de stomac spre final de cursa pe care le-am ignorat cu succes. La maraton Brasov, am avut din nou ceva dureri pe urcarea spre Postavaru, ba chiar ma gandeam sa si abandonez (da, la maraton, stiu ca e incredibl pentru mine), dar m-am intalnit cu Lucian Clinciu care m-a motivat si m-a incurajat si am iesit din pasa proasta, am scos un timp destul de apropiat cu ce facusem in 2016 in conditiile in care pe prima urcare am mers semnificativ mai prost. Cred ca Eco a fost primul concurs care a mers bine cap coada - m-am panicat un pic ca mi-a curs putin sange din nas dupa bucla 2, dar asta in conditiile in care era foarte cald, asa ca n-am mai tras pe ultima bucla si am facut un pic mai slab decat in 2017, dar mai bine decat in 2016, totusi. Am fost si la semimaraton Bucuresti, unde am fost mai panicat un pic datorita experientei din 2017 cand am terminat in ambulanta (evident, tot anxietate, acum ca rememorez episodul), dar am pastrat un ritm foarte scazut, am terminat intr-un timp cu care puteam face fata la antrenament fara probleme,1 ora 36. Cam asta a fost experienta mea in 2018, pe langa vreo 2-3 antrenamente facute acasa, de 50-60km. In ultimele 2-3 saptamani chiar alergasem zilnic fara nicio problema, de asta am si declarat pentru aimx ca sunt in cea mai buna forma psihica din anul acesta.

Si acum despre CE de alergare, am terminat cu backgroundul. Nu ma consider in niciun caz un alergator de performanta. 200km in 24 e un rezultat bun pentru un amator, dar nu ceva spectaculos. Acum incercasem sa alerg 210 si eram in grafic, aveam 75km in primele 8 ore, urma sa fac 70 in urmatoarele 8 si 65 in ultimele 8 pentru 210km. Poate am tras un pic prea tare pentru posibilitatile mele.. Oricum, as fi facut suta de km undeva pe la 10 ore jumate daca ma simteam bine, si totusi muscular n-am simtit ca fiind un efort foarte mare, deci 200km ii poate face orice persoana are sansa sa aiba o cursa buna cap coada in care sa alerge in majoritatea timpului. Ceea ce da, nu e foarte usor. Claudiu de exemplu e alergator de performanta si totusi n-a reusit sa faca 200km pentru ca a plecat prea tare si in ultimele 8 ore doar a mers. Sunt realist si stiu ca sunt putini in tara capabili sa treaca de 200, dar sunt si putini care incearca, probabil numarul ar fi semnificativ mai mare daca ar incerca mai multa nume. E vorba si de sansa, sa mearga totul bine, temperatura, nutritie, tot, am vazut ca majoritatea au multe curse slabe la o cursa buna, asa ca sansa sa iti iasa din prima si sa faci peste 200 nu este foarte mare. Indiferent ca esti bun si tragi la 240 sau vrei doar 200, daca te-ai taiat prea repede si nu mai poti alerga, nu vei trece de 200. Oricum, am avut sansa extraordinara sa ajung acolo si sa fiu si eu in primii 6 romani care au alergat la aceasta proba, asa ca am putut reprezenta tara.

Sa ajungi la CE e greu nu doar ca alergare, dar si ca organizare. Din fericire am avut o perioada fara job altfel nu stiu cum faceam fata. Am fost de 4-5 ori cel putin pentru teste medicale, teste de efort, analize, programe de nutritie, etc. A fost destul de solicitant psihic sa ajungem acolo, dar pana la urma am reusit cu totii si am primit avizul medical. Pentru mine cred ca a fost cel mai greu, cum ajungeam la testul de efort ma panicam si aveam tensiunea 14-15 in repaos.. La testul de efort intr-un final am inceput cu tensiune 15, am ajuns la 19 si la final de test, cand trecuse stresul, scazusem aproape imediat la tensiune 14. Asa ca a trebuit sa fac si un test de tensiune, sa mi se masoare tensiunea din 30 in 30 de minute, din fericire am facut fata destul de bine situatiei, si am avut o tensiune chiar foarte buna, media a fost pe la 11 ziua si 10 seara, deci o tensiune foarte buna. Intr-un final am obtinut avizul, cu multiple eforturi, ca timp, stres si bani, dar m-am gandit ca probabil e o ocazie unica in viata si ar trebui sa incerc.

Drumul l-am facut pe tren, fiind gratis, sa fiu sigur ca evit situatii nasoale in care nu mi se dau banii inapoi (anxiety much?). Inca o chestie, ca persoana care sufera de anxietate, incerci sa iti imaginezi toate scenariile posibile si sa gasesti mereu o portita de scapare, de aceea daca sa zicem ramai fara baterie innebunesti (pentru ca daca ti se face rau nu mai poti suna la salvare, nu?). Drumul a fost destul de placut, chit ca a durat mult, vreo 9 ore. Am stat in camera cu Florin Ionita, ceea ce pentru mine a fost foarte bine pentru ca pe el il stiu de cel mai mult timp, si ne-am inteles bine, desi el se culca la 9 si se scoala la 5 si eu ma culcam la 12-1 si ma trezeam la 9-10. A doua zi am avut defilarea, un moment foarte emotionant pentru toti, in care fiecare se chinuia sa nu planga, unii nu au reusit :) Eu stiu doar ca s-a cantat imnul si trebuia sa stam cu mana la inima si nu ma puteam gandi decat la "ce tare bate, sigur ti-a crescut tensiunea, inca un pic si cobori de pe scena si o sa revina la normal". Dar cred ca era ceva normal, toti am fost emotionati, a fost un moment unic sa fim acolo reprezentand tara.. Am avut apoi o sedinta tehnica si cam asta a fost ziua de vineri.

Acum efectiv despre concurs. Ne-am trezit devreme pentru gustul meu, la 8, desi startul era la 10, ne-am invartit destul de mult pana sa incepem.. Asta nu prea mi-a placut, abia asteptam sa incep sa scap o data de emotii, toti erau emotionati, nu prea vorbea nimeni, nu voiam decat sa inceapa distractia. Sincer imi doream mult sa vad showul, eram sigur ca o sa fie o experienta deosebita. M-am pus in primele 5 randuri la start sa vad cum se pleaca, dar n-am apucat sa vad foarte bine pentru ca primii au disparut rapid, dupa ce facusem 2 ture ei deja aveau 3. Bogdan Ofiteru a plecat tare, in urma lui Sorokin, un lituanian care a alergat 200 de km cu 5 pe mie. Da, cu 5, daca vi se mai pare o realizare un maraton in 3 ore jumate ganditi-va ca omul asta a facut aproape 5 maratoane din astea cu 3:30, fara pauza intre ele.. In capul meu a fost clar - o sa se taie. Eu am plecat incet, cu peste 6 pe mie, exact cum am vrut. Primele ore au trecut destul de bine, planul de nutritie a fost respectat, nu am avut niciun fel de problema. Cred ca abia dupa ce am trecut de maraton am inceput sa ma resimt un pic muscular, am trcut de maraton pe la 4 ore 30. Intre timp spectacolul era in toi, Sorokin facuse maratonul in putin peste 3 ore, Mara era prima, echipa Romaniei era prima la feminin si a 2-a la masculin sau asa ceva. In capul meu era clar, o sa cadem sigur repede, dar Claudiu de exemplu mi-a zis ca el nu stia cu cine concureaza si s-a ambitionat crezand ca o sa ramanem in top.. Evident, usor usor am inceput sa pierdem pozitii, si dupa maxim 10 ore nu mai eram pe podium ca tari. Mara a rezistat eroic in top, a fost pana spre final in primele 5-6 fete, in ultimele ore ce au mai depasit-o, dar tot a fost cea mai buna ca pozitie, locul 15 la general la fete.

Intre timp, eu imi tot calculam timpi, in special cat mai e pana se termina caldura, luand ca referinta ca o sa fie canicula pana la 8 seara. Dupa 6 ore am mancat niste paste din mers, sincer nu prea mi-au placut, nu aveau niciun gust, dar au fost bune ca si calorii.. (evident, nu inseamna ca dau vina pe organizare, au niste reguli stricte, am inteles ca nici la mancare nu poti da chiar ce vrei tu.. In 2016 parca mi-a placut mancarea mai mult, la S24, acuma nu stiu poate e doar o preferinta personala). Incet incet incepea sa se simta caldura, tot bagam gheata in sapca, imi dadeam cu apa pe mine la fiecare tura.. Planul initial de a bea apa la minim 2 ture nu a fost respctat si am ajuns sa beau apa la fiecare tura. Isotonic nu am baut decat rar, cam de 2 ori in 8 ture.. Planul a fost similar cu 2016, 7 ture de alergat si una de mers. Voi incerca acest plan si pe viitor in caz ca mai particip vreodata la 24 de ore, e un plan bun cu care poti scoate pe la 210km, dar daca vrei mai mult trebuie sa incerci sa alergi tot cap coada si sa pleci cu sub 6, cam asta e ce am invatat de la cei de aici - pleci cu 5 si ceva si termini cu 6 si ceva si asa poti reusi spre 240. Dar mna.. e greu. Cand o sa reusesc, daca o sa reusesc planul cu 7/1 o sa incerc dupa si sa alerg full dar momentan nu ma consider pregatit pentru asta. Dupa 6 ore oricum lumea incetinise ritmul, adica nu prea mai alerga nimeni sub 5 pe mie cum se plecase initial, pe la 4 si un pic. In continuare ma depasea lumea dar nu in aceeasi viteza. In fine, pe masura ce trecea timpul simteam ca nu mai rezist la caldura. Dupa vreo 9 ore a venit si o ploaie torentiala.. La 8 ore aveam 75km, Florin se apropia de 100.. Bogdan se taiase de mult, Mihai Pantis mergea cel mai constant, avea ca obiectiv 175 si a si reusit sa ii faca. Zuzzy incepuse si ea sa scada, Ana plecase cam tare pentru nivelul ei (cred eu), a alergat constant cu mine primele 3 ore cred, dupa care usor usor a inceput sa o lase mai moale, din pacate ei i s-a facut foarte rau.. Claudiu a continuat sa alerge bine in primele 14 ore, chiar credeam ca o sa treaca de 220 dar din pacate si el s-a taiat si in ultimele 8 ore doar a mers, a facut si pauza de somn.. Pe la 10 ore cred ca am avut prima oara probleme cu stomacul. Nu stiu exact care sa fie cauza, am mai avut astfel de dureri, ma doare undeva in mijlocul pieptului sa zic, durerea este constanta, simt exact zona care doare, se accentueaza durerea daca respir mai tare.. Sper sa nu fie o gastrita ceva facuta poate tot pe fond de stres, o sa vad cum mai merge in continuare si in functie de asta voi face analize specifice (de stomac chiar nu facusem). Sau poate pur si simplu organismul a zis stop, nefiind obisnuit de ceva timp sa alerg mai mult de 7 ore, asa ca nu pot spune ca sunt foarte suparat ca au aparut aceste dureri dupa 10 ore, pentru ca privesc partea plina - am putut alerga 10 ore fara probleme, iar pe toata durata cursei am fost ok psihic, nu am fost speriat sau stresat.. Am avut un moment mai slab dupa 100km, am zis ca trag sa fac suta macar, si chiar am facut timp mai bun decat in ceilalti ani pe 100km, la S24 in 2016 facusem pe la 11 ore 30 sau 35 si la balaton tot pe la 11 ore jumate, iar acum reusisem 11 ore 15 in conditile in care real ar fi fost cam 10 ore 30 daca nu ma durea stomacul.. Dupa 100km am zis ca daca nu trece durerea nu mai alerg, ma gandeam chiar sa ma intorc la hotel.. N-a trecut, am fost si la toaleta, in continuare a ramas acolo. Am incercat sa merg constant si in continuare resimteam un pic durerea, desi foarte putin, dar cum incepeam sa alerg ma durea din nou. Aveam de ales - sa merg inca 12 ore, putand trece de 170km, poate chiar spre 180km, sau sa ma duc sa ma culc in cort. Momentul de slabiciune a fost ca am preferat cortul, sperand ca o sa imi revin mai incolo. Evident, dupa o pauza mai lunga de 15-20 de minute abia mai reuseam sa merg, ma durea totul si cand mergeam, si cand alergam evident era si mai rau..

In urmatoarele ore practic n-am mai facut nimic, am dat cateva ture prin parc doar ca sa merg la toaleta, apoi de la 4 dimineata pana pe la 7 chiar am dormit un pic pe un scaun, apoi am dormit pe jos pe bagaje, evident, nu prea am reusit sa ma odihnesc, dar macar am mai acumulat un pic de energie. Florin arata bine tot timpul, era puternic, doar pe final s-a simtit oboseala si la el.. Bogdan cu Claudiu si cu Ana erau si ei mai mult in cort cu mine, era cortul ranitilor acolo.. Sergiu Dascal l-a motivat foarte bine pe Claudiu, care desi nu mai putea sa alerge, de gura lui a continuat sa mearga pana la final. Mi-a parut rau ca nu am putut aduce si eu pe cineva la suport, as fi avut nevoie de cineva care sa ma motiveze si sa il cunosc bine, dar asta e, regulile sunt reguli.. Asa au mai incercat baietii sa ma motiveze dar nici ei nu ma cunosteau, nu stiau ce pot, nici eu pe ei, si nu prea au reusit.. O fata ce m-a mai motivat un pic, tot tipa la mine sa alerg ca nu am nimic, si sincer de gura ei am mai facut cateva ture, asa ca ii multumesc aici pe blog, nu stiu cine era dar m-a ajutat. Probabil daca era cineva la suport as fi continuat si eu sa merg, de revenit nu stiu daca imi reveneam dar sigur acumulam mai multi km, practic eu intre 11 seara si 7 dimineata nu am mai alergat deloc.. A contat mult si faptul ca stiam ca e irelevant ce fac, practic contau primele 3 performante ale echipei si n-am fost deloc motivat sa trag de mine toata noaptea in conditiile in care oricum nu puteam ajuta scorul echipei, pentru ca nu aveam cum sa ii ajung pe Florin, Razvan sau Claudiu. Razvan arata si el destul de rau, a mers destul de incet toata cursa, a avut si el probleme cu stomacul.. Practic in afara de Florin, Mara si Zuzzy, noi toti ceilalti am clacat intr-un fel sau altul. Mara a ramas puternica pana la final, inca ma depasea.. Zuzzy a tras de ea incredibil, spre final se vedea ca nu mai poate, avea pantaloni albi de la sare desi ei erau negri, dar a incercat sa faca tot ce poate. Intre timp, poloneza care avea record mondial a inceput sa urce pozitie dupa pozitie, a pornit constant de la inceput si a ramas la fel pana la final, reusind sa le intreaca pe fete una cate una pana a ajuns pe primul loc. Si la premiere am inteles ca arata foarte bine, nu avea nicio problema, asta inseamna sa ai un corp puternic, un psihic bun si antrenamente multe in spate.. Sorokin a fost jucat pe final, dupa 200km cu 5 pe mie n-a mai rezistat, si rand pe rand era atacat de baieti care alergau in ultimele ore cu sub 5 pe mie, pana cand a cazut pe locul 3, la distanta de 5km de castigator (tot polonez). Sincer pe castigator nu l-am remarcat, in schimb am inteles de la Florin ca vomita apoi continua din nou sa alerge, deci absolut incredibil.. Au fost multi care au tras de ei pana la epuizare, unii au lesinat, unii au ajuns la salvare, au fost tot felul de probleme, din fericire niciuna foarte grava, dar toate acestea au contribuit si ele la a ma face sa nu trag asa de tare ("doar un vrei sa ajungi asa, nu?"). Beatrice, medicul de la federatie, s-a descurcat bine avand in vedere ce era acolo. Si Andrei Nana a incercat sa ne motiveze cat a putut, dar a avut si multe treburi administrative asa ca n-a putut sta cu noi mereu.. Din nou s-a vazut ca am fost o echipa noua fara experienta, pe viitor probabil va fi mai bine. M-a impresionat si un spaniol, Perez, care la 63 de ani a alergat 202km in conditiile in care e cocosat.. A fost si o tipa din ucraina de aproape 70 de ani, mult peste greutatea unui sportiv, dar cu o ambitie incredibla, nu prea a alergat, dar a mers aproape non stop in cele 24 de ore, admirabil.. Totusi cel mai tare de acolo a fost Stephane, un francez, l-am vazut cu Razvan pe final, arata absolut horror, tinea spatele la 90 de grade fata de picioare, deci pur si simplu nu mai putea nici sa stea drept si continua sa alerge/ sa mearga asa desi mai erau 15 minute din cursa.. Amandoi (eu si Razvan) ne-am gandit ca o fi un alergator mai slab, era si mai in varsta, 52 de ani, si nu intelegeam de ce se chinuie la modul ala.. Cand am vazut ca a facut 263 km, a 3-a performanta din istorie la masculin peste 50 de ani, in conditiile in care prima e a lui Kouros deci e ca si cum nu se pune, am ramas masca.. Incredibil cum au tras toti acolo de ei.

La 7 m-am trezit si am inceput din nou sa merg cu Claudiu, nu prea mai aveam ce face la cort si mai era putin din cursa asa ca am zis ok, o sa merg, de ce nu. Initial ma gandeam doar sa mai fac cateva ture sa ajung si eu la 120km, aveam vreo 115 cred, dar pana la urma am zis hai sa fie 126 sa fie 3 maratoane, si spre final chiar am alergat sa ajung la 130. Mi-a parut rau ca nu m-am simtit asa bine si seara, am alergat ultimele 2 ture mai repede decat facusem primele 2. A contat mult si atmosfera, pe final erau zeci de oameni la finish, poate sute, si toti urlau cand trecea cineva din echipa nationala, cu greu imi puteam stapani lacrimile, mai ales cand a spus prezentatorul "Aplauze pentru Iancu! Iancu e de-al nostru". A fost chiar un moment special pentru mine.. Si cam asta a fost cursa. CE 24 ore alergare. Am dormit cateva ore dupa amiaza, am mancat, am dormit iar, am mancat iar.. Apoi a doua zi din nou 9 ore in tren.

Acum si concluzii... Nu stiu cat ultra voi mai face. Cred ca TDG va fi ultimul meu ultra pe munte din afara, indiferent daca termin sau nu, pentru ca pur si simplu costa foarte mult si nici nu e ca si cum as fi un alergator de top sa merite cheltuiala, mergi ca sa iti demonstrezi tie ca poti si pentru peisaje. Dar cred ca mi-am demonstrat destul de multe deja si incep sa imi pierd motivatia asta cu "sa vad daca pot". Da, oamenii pot face multe, dar intrebarea ramane.. Vrei sa faci aia? Merita efortul? Curse de 24 de ore as mai face, daca cumva o sa fiu chemat la mondiale probabil o sa merg si o sa dau tot ce e mai bun. Oricum, si aici am dat tot ce am putut, fiecare a dat ce putea.. Puteam mai mult daca as fi mers, dar luand in vedere cumulul de factori fizici + psihici cred ca am dat tot ce am putut, mai ales pe final dimineata. Acum imi pare rau ca n-am mers si noaptea, dar pe moment am considerat ca e decizia cea mai buna si mi-e greu sa cred ca as fi putut schimba asta fara niste oameni care sa ma motiveze foarte bine la suport. Articole nu stiu daca o sa mai fac prea des, dupa atatea curse am inceput sa mi se para lejer un efort de 4-5 ore, asa ca parca n-as mai face un articol intreg pentru un maraton. Inainte eram mai entuziasmat si descriam mai pe larg, acum cred ca ma voi rezuma la a descrie cursele pe facebook, la poza de dupa, o sa pun acolo informatii relevante. Posibil asta e ultimul meu post de pe acest blog, nu de alta dar termin masterul si nu voi mai fi student :)  Poate o sa mai scriu daca o sa mai fac niste curse de unde sa am ce povesti util si pentru altii, dar pe alt blog cu alt nume. Nici curse normale nu cred ca voi mai face foarte multe, motivatia fiind tot financiara. O cursa te duce la cateva sute de lei bune.. Poate va imaginati ca lucrez in IT si am multi bani, dar concret pana acum am fost student si am lucrat mai mult part time, asa ca nu am dat niciodata pe dinafara, cam toate veniturile mele le-am cheltuit pentru sport. Cine stie, poate daca vreodata o sa ajung sa am suficienti bani cat sa nu imi pese, nu o sa mai conteze acest aspect, dar ca idee cu cat ai mai multi bani cu atat ai si cheltuieli mai mari, asa ca depinde mult pe ce pui accentul. Mi-ar placea totusi sa imi pastrez un numar de curse mic, de suflet asa, la care sa merg pentru atmosfera, cum ar fi Eco, Brasov, Ciucas, MPC (astea mai aproape de Bucuresti), eventual Retezat Skyrace, si ma mai gandesc. Pana la urma imi place atmosfera si mi-am facut foarte multi prieteni prin sport, asa ca mi-ar placea sa particip in continuare la astfel de evenimente macar din cand in cand. Intr-un fel, toti alergatorii imi sunt dragi, pentru ca empatia ma face sa ma gandesc ca sunt si ei niste oameni la fel ca mine, asa ca imi place sa fiu acolo in mijlocul multimii. Dar inainte de asta mi-ar placea sa am un an in care sa fac tot circuitul carpatilor, sa zic ca am vazut si eu toate cursele importante din tara. Oricum, ramane de vazut ce va mai fi, sa ne tina Dumnezeu sanatosi si atunci putem face orice ne propunem. Si daca e sa mai cad pe viitor, am invatat ca nu conteaza daca ai cazut de N ori atata timp cat te-ai ridicat de N + 1 :)