Începe şcoala, dar nu şi pentru mine...

Acum câţiva ani văzusem un articol cu aproximativ acelaşi titlu, sau oricum, aceeaşi temă, şi m-a impresionat suficient pentru a scrie şi eu unul acum. Este prima oară în ultimii 13 ani când şcoala începe peste 2 zile, iar pentru mine asta nu mai înseamnă nimic. Sau bine, aproape nimic, o să mă duc şi eu la deschidere cu nişte foşti colegi, pentru a ne saluta profesorii. Întrebarea care se pune este următoarea: ce au însemnat aceşti 12 ani pentru mine şi pentru cei care au terminat? Ceea ce cred este că anii de şcoală reprezintă cea mai frumoasă parte din viaţa oricui, şi ori de câte ori îmi voi aminti de şcoală şi de liceu îmi voi aminti de acea perioadă a vieţii când eram, să zic aşa, mai inocent, fără multe griji, şi oarecum fericit.

Orice copil este fericit, chiar dacă nu realizează (vorbesc în general, nu zic că nu există şi copii defavorizaţi). Singurele lui griji sunt să ia note mari, să îşi facă temele, iar mai târziu se adaugă mici probleme sentimentale, care chiar dacă la vârsta aceea par ceva foarte grav, peste ani va realiza că de fapt nu era nimic serios. Un elev nu trebuie să muncească pentru bani, nici să îşi întreţină familia. Tot ce are de făcut este să stea la şcoală 6 ore pe zi, şi să se pregătească acasă încă puţin, pentru a face faţă la ore. Cine spune că adolescenţa şi copilăria nu sunt cele mai frumoase părţi ale vieţii înseamnă că încă este adolescent sau copil, pentru că altfel nu poate realiza ceea ce spune. Nu zic că restul vieţii nu este frumoasă, dar în adolescenţă şi în copilărie ai foarte puţine griji.

În timpul şcolii am învăţat cele mai importante informaţii legate de modul în care trebuie să mă comport, modul în care abordez situaţiile şi mai ales legate de modul în care văd lumea. După această perioadă nu cred că se mai adaugă decât nişte informaţii seci, care o să mă ajute în ceea ce fac, dar caracterul şi modul de a fi este în mare măsură format în timpul şcolii.

Cu toate acestea nu înseamnă că viaţa nu mai are farmec, o dată terminată această perioadă. Desigur, simt un oarecare gol că s-a terminat, mi-aş dori să dau timpul înapoi, poate, dar asta nu înseamnă că pot face asta, dacă aş continua să mă gândesc mereu la ce am pierdut nu aş putea să mai fiu fericit vreodată, aşa că trebuie să mă concentrez pe ce am de făcut de acum înainte, şi să şterg din preocupările mele ceea ce s-a întâmplat în trecut. Am auzit de curând pe cineva care spunea că viaţa fiecăruia dintre noi este o banalitate, la urma urmei, şi că nu ne ramâne să discutăm decât despre întâmplările banale din viaţa noastră, ce am mai făcut, cu cine ne-am mai întâlnit, ce am mai cumpărat, şi alte chestii mărunte lipsite de orice relevanţă. Trebuie să spun că am rămas oarecum şocat că cineva poate să creadă astfel, pentru că viaţa gândită ca o banalitate nu îţi oferă niciodată posibilitatea fericirii. Viaţa este o minune pe care mulţi dintre noi nu sunt în stare să o vadă, dacă am analiza ce se întâmplă în jurul nostru am rămâne fascinaţi, dar nu ne mai putem uita decât la banalităţile cotidiene, şi avem senzaţia că asta este totul... Viaţa este mult mai mult de atât, viaţa este o fascinaţie continuă, dacă am discuta doar despre ce extraordinară e viaţa şi despre elementele minunate pe care le conţine nu am termina niciodată. Dar noi preferăm să umplem timpul cu prostii, ne fascinează limbajul, cum ar spune Wittgenstein, şi preferăm să vorbim doar ca să ne auzim, să povestim diverse chestii fără nicio concluzie, doar de dragul de a le spune. Ceea ce mi se pare foarte trist. Şcoala ar fi trebuit să ne înveţe că viaţa este fascinantă, dar mulţi au transformat ideea de şcoală într-un chin, prin şcoală se gândesc doar la învăţat informaţii inutile pe dinafară, aşa că nu mai e de mirare că au ajuns să considere viaţa ceva banal.

Admit că şcoala are multe greşeli, dar cred că am reuşit să abordez aceşti ani în aşa fel încât să fiu cât mai câştigat. Am învăţat tot timpul doar la ce mi-a plăcut, iar la ce nu mi-a plăcut am învăţat fix de 2 ori pe semestru, la teste, ca după să uit tot (la biologie, de exemplu). Dar mi-a plăcut să îmi formez măcar o idee despre lumea care ne înconjoară, aşa că am învăţat de plăcere, pentru mine, şi nu am făcut din asta o obligaţie sau o muncă, mi-a făcut plăcere să învăţ.

Ca o concluzie, chiar dacă şcoala nu mai începe pentru mine sunt fericit să pot afirma că nu mi-am pierdut vremea degeaba în aceşti 12 ani, că am învăţat să mă comport, să interacţionez cu cei din jur, dar mai ales să descopăr că viaţa merită trăită, datorită suprizelor şi elementelor extraordinare pe care le întâlnim la fiecare pas, dar nu mai avem ochi pentru ele. V-aş spune să priviţi stelele, dar Bucureştiul este prea poluat pentru a mai putea observa vreo stea noaptea. Mergeţi la munte :)