Vreau să fiu mare...

Presupun că toţi am spus cândva fraza asta, "vreau să fiu mare", vreau să pot face ce vreau, vreau să fiu liber, dar în acelaşi timp responsabil... Vreau să fiu mare, când o să fiu mare... Fraze care mi-au umplut copilăria.Mă îndrept vertiginos către vârsta de... 20 de ani. Sincer nici nu îmi vine să cred, acum 5 ani să zic când auzeam de un om de 20 de ani deja mă gândeam la un adult, dar acum, că mai am mai puţin de două luni şi ajung acolo, îmi dau seama ce puţină dreptate aveam. Da, am aproape 20 de ani, dar viaţa mea este la fel ca la 16-17 să zic. În afară de câteva idei şi de aspect am rămas acelaşi Eu, acelaşi David Iancu, acelaşi om care îşi vede de treabă şi încearcă să nu îşi facă duşmani, ferindu-se în acelaşi timp de falşi prieteni..În continuare, majoritatea dintre noi, generaţia '92-'94, primim bani de la părinţi, deci din punctul ăsta de vedere am rămas la fel. Ce înseamnă 20 de ani? Poate o treime din viaţa mea.. Când mă gândesc că a trecut deja o treime parcă îmi pare rău... Dar dacă stau şi mă gândesc mai bine realizez că din ăştia 20 de ani doar în ultimii 5 am fost cel ce sunt acum, până atunci eram mai mult un copil care nu prea ştia ce vrea (nu că acum aş ştii prea bine). Deci deja de la o treime ajung la 5 ani din 45, ceea ce deja sună mai bine.

Ce vreau eu să zic? Toată viaţa am crezut că la 20 de ani eşti mare.. Şi acum realizez: niciodată nu eşti mare.. Tot timpul în sufletul tău vei rămâne acelaşi, nu ştiu dacă neapărat ca la 16 ani, dar oricum, niciodată nu eşti mare.. Aceleaşi tentaţii sunt şi la 17, şi la 30 de ani. Nu sunt mare, nu vreau să fiu mare... Vreau să rămân eu cel de la 17 ani, pe David acela vreau să îl fac mândru de mine... Am mai avut discuţia asta cu prietenii, dacă David de la 13 ani m-ar fi văzut acum ar fi rămas de-a dreptul şocat, cu totul alt om, nu ar fi fost deloc mândru de mine.. În schimb David de la 15-16 ani chiar ar fi. În toţi aceşti ani nu m-am îndepărtat de la modelul pe care l-am vrut. Când mă întreba lumea la 15-16 ani ce vreau de la viaţă spuneam "vreau să fiu liber... vreau să fiu un rocker adevărat". Ştiu că nu sună deloc matur sau cum vreţi voi să îi spuneţi, cei care aţi uitat cine aţi fost la 15 ani şi credeţi că v-aţi născut direct la facultate, dar exact asta am făcut, şi exact asta am de gând să fac în continuare. O fi bine, o fi rău, nu ştiu şi nu mă interesează. Vreau ca David să fie mândru de mine. Iar pentru cele care spun că bărbaţii nu se maturizează niciodată, eu vă spun că este adevărat şi în cazul vostru... Tot fetele alea cu fiţe în cap de 16 ani, care se cred mai mature decât sunt, aţi rămas. Nici voi nu v-aţi maturizat... I-am zis cuiva din familie ceva de genul "credeam că la 20 de ani eşti mare... şi nu mă simt deloc aşa". Iar persoana respectivă, care a trecut  de 40, mi-a spus "ce, crezi că eu mă simt? Niciodată nu eşti mare". Îmi permit să fac referire la trestia cugetătoare a lui Pascal, chiar dacă în alt sens decât a vrut el să o spună. Suntem într-adevăr o trestie, nu din raţiuni religioase, ci pentru că niciodată nu suntem pregătiţi să înfruntăm viaţa cu problemele ei, sau mai ales moartea... Ne credem mari, inteligenţi, dar când vine o problemă peste noi ne trezim că suntem aceiaşi copii care au făcut o prostie şi le e frică de ce o să spună părinţii...

Nu sunteţi mari nici voi. Suntem nişte trestii, care chiar dacă au mai mulţi ani sau mai puţini tot la fel de uşor le ia vântul. Cât timp ne merge bine nu vrem să recunoaştem, spunem că am muncit să formăm Eul propriu, dar la prima piedică serioasă simţim cu ne în cap cade casa din hârtie pe care ne-am construit-o, şi ne doare.. Şi te simţi mic şi neînsemnat în faţa problemelor care apar, sau mai ales în faţa morţii. Tot ce facem este să supravieţuim, iar pentru fiecare bucurie să plătim un preţ.. Fiecare moment de fericire pe care îl avem este un compromis, pentru că după trebuie să ne asumăm şi rezultatele. În fine... nu încercaţi să fiţi mari, sau mai ales mai mari decât sunteţi. E o prostie, nu trebuie şi nici nu se poate. Păstraţi-vă sufletul de la 16 ani :)

Începe şcoala, dar nu şi pentru mine...

Acum câţiva ani văzusem un articol cu aproximativ acelaşi titlu, sau oricum, aceeaşi temă, şi m-a impresionat suficient pentru a scrie şi eu unul acum. Este prima oară în ultimii 13 ani când şcoala începe peste 2 zile, iar pentru mine asta nu mai înseamnă nimic. Sau bine, aproape nimic, o să mă duc şi eu la deschidere cu nişte foşti colegi, pentru a ne saluta profesorii. Întrebarea care se pune este următoarea: ce au însemnat aceşti 12 ani pentru mine şi pentru cei care au terminat? Ceea ce cred este că anii de şcoală reprezintă cea mai frumoasă parte din viaţa oricui, şi ori de câte ori îmi voi aminti de şcoală şi de liceu îmi voi aminti de acea perioadă a vieţii când eram, să zic aşa, mai inocent, fără multe griji, şi oarecum fericit.

Orice copil este fericit, chiar dacă nu realizează (vorbesc în general, nu zic că nu există şi copii defavorizaţi). Singurele lui griji sunt să ia note mari, să îşi facă temele, iar mai târziu se adaugă mici probleme sentimentale, care chiar dacă la vârsta aceea par ceva foarte grav, peste ani va realiza că de fapt nu era nimic serios. Un elev nu trebuie să muncească pentru bani, nici să îşi întreţină familia. Tot ce are de făcut este să stea la şcoală 6 ore pe zi, şi să se pregătească acasă încă puţin, pentru a face faţă la ore. Cine spune că adolescenţa şi copilăria nu sunt cele mai frumoase părţi ale vieţii înseamnă că încă este adolescent sau copil, pentru că altfel nu poate realiza ceea ce spune. Nu zic că restul vieţii nu este frumoasă, dar în adolescenţă şi în copilărie ai foarte puţine griji.

În timpul şcolii am învăţat cele mai importante informaţii legate de modul în care trebuie să mă comport, modul în care abordez situaţiile şi mai ales legate de modul în care văd lumea. După această perioadă nu cred că se mai adaugă decât nişte informaţii seci, care o să mă ajute în ceea ce fac, dar caracterul şi modul de a fi este în mare măsură format în timpul şcolii.

Cu toate acestea nu înseamnă că viaţa nu mai are farmec, o dată terminată această perioadă. Desigur, simt un oarecare gol că s-a terminat, mi-aş dori să dau timpul înapoi, poate, dar asta nu înseamnă că pot face asta, dacă aş continua să mă gândesc mereu la ce am pierdut nu aş putea să mai fiu fericit vreodată, aşa că trebuie să mă concentrez pe ce am de făcut de acum înainte, şi să şterg din preocupările mele ceea ce s-a întâmplat în trecut. Am auzit de curând pe cineva care spunea că viaţa fiecăruia dintre noi este o banalitate, la urma urmei, şi că nu ne ramâne să discutăm decât despre întâmplările banale din viaţa noastră, ce am mai făcut, cu cine ne-am mai întâlnit, ce am mai cumpărat, şi alte chestii mărunte lipsite de orice relevanţă. Trebuie să spun că am rămas oarecum şocat că cineva poate să creadă astfel, pentru că viaţa gândită ca o banalitate nu îţi oferă niciodată posibilitatea fericirii. Viaţa este o minune pe care mulţi dintre noi nu sunt în stare să o vadă, dacă am analiza ce se întâmplă în jurul nostru am rămâne fascinaţi, dar nu ne mai putem uita decât la banalităţile cotidiene, şi avem senzaţia că asta este totul... Viaţa este mult mai mult de atât, viaţa este o fascinaţie continuă, dacă am discuta doar despre ce extraordinară e viaţa şi despre elementele minunate pe care le conţine nu am termina niciodată. Dar noi preferăm să umplem timpul cu prostii, ne fascinează limbajul, cum ar spune Wittgenstein, şi preferăm să vorbim doar ca să ne auzim, să povestim diverse chestii fără nicio concluzie, doar de dragul de a le spune. Ceea ce mi se pare foarte trist. Şcoala ar fi trebuit să ne înveţe că viaţa este fascinantă, dar mulţi au transformat ideea de şcoală într-un chin, prin şcoală se gândesc doar la învăţat informaţii inutile pe dinafară, aşa că nu mai e de mirare că au ajuns să considere viaţa ceva banal.

Admit că şcoala are multe greşeli, dar cred că am reuşit să abordez aceşti ani în aşa fel încât să fiu cât mai câştigat. Am învăţat tot timpul doar la ce mi-a plăcut, iar la ce nu mi-a plăcut am învăţat fix de 2 ori pe semestru, la teste, ca după să uit tot (la biologie, de exemplu). Dar mi-a plăcut să îmi formez măcar o idee despre lumea care ne înconjoară, aşa că am învăţat de plăcere, pentru mine, şi nu am făcut din asta o obligaţie sau o muncă, mi-a făcut plăcere să învăţ.

Ca o concluzie, chiar dacă şcoala nu mai începe pentru mine sunt fericit să pot afirma că nu mi-am pierdut vremea degeaba în aceşti 12 ani, că am învăţat să mă comport, să interacţionez cu cei din jur, dar mai ales să descopăr că viaţa merită trăită, datorită suprizelor şi elementelor extraordinare pe care le întâlnim la fiecare pas, dar nu mai avem ochi pentru ele. V-aş spune să priviţi stelele, dar Bucureştiul este prea poluat pentru a mai putea observa vreo stea noaptea. Mergeţi la munte :)

Sunt student!

Am făcut-o şi pe asta! Am ajuns la facultate, şi nu oriunde, ci la Politehnică, probabil una din singurele facultăţi care au mai rămas ok din ţara asta. Nu sunt aşa şmecher ca alţii, nu studiez nici în Germania, nici în State, nici măcar în Anglia, unde se duce absolut oricine... Studiez la mine în ţară, pentru că aici mă simt cel mai bine, pentru că voi avea parte de un învăţământ, sper eu, decent, deşi toata lumea se grăbeşte să dea în cap învăţământului nostru, şi mai ales pentru că nu vreau să am de plătit toată viaţa rată la statul  sau altundeva, pentru taxa din timpul facultăţii. Oricum, cine vrea să înveţe învaţă oricum, asta eenglez clar.

Sunt tânăr, liber, fără bani şi fără prejudecăţi, am multe ambiţii şi sper să fac ceva cu viaţa mea. Nu depind de nimeni şi de nimic, sunt doar Eu, şi asemenea lui Blaga mi-aş dori ca munţii să îmi dea un trup, pentru a-mi putea exprima mai bine sentimentele. Poate am multe defecte, dar sunt mândru de mine pentru că pot afirma că sunt sincer. Nu îmi place să mint nici pe cei din jurul meu, nici pe mine, aşa cum fac mai toţi în ziua de azi. Ne minţim părinţii, ne minţim prietenii, dar mai ales ne minţim pe noi, fără niciun rost... Ar trebui să avem curajul să înfruntăm realitatea aşa cum este. Viaţa nu e uşoară, ba dimpotrivă. Aşa ca un exemplu, în viaţa cuiva nunta este o singură dată (sau cel puţin aşa ar trebui să fie), în schimb înmormântări sunt mult mai dese...

De ce am ales să merg la Calculatoare? Sincer să fiu nici eu nu ştiu exact. Am auzit că aici iese banu', şi având în vedere că mai ştiu ceva mate şi ceva info m-am gândit să merg aici. Evident că nu e ceea ce îmi place cel mai mult, dacă era să fac ceva ce mă făcea fericit acum aş fi fost probabil într-o orchestră, sau dacă nu student la psihologie sau filosofie, nu ştiu exact. Viaţa ne pune să alegem, şi nu există cale de mijloc, vrei X sau non-X, e principiul terţului exclus, altă variantă nu se poate. Oricât am încerca să le privim dialectic nu vom reuşi decât să ne aburim, alegerile în viaţă trebuie să fie clare şi să nu lase loc de întoarceri.

Ce vreau cu blogul ăsta? N-am nicio idee. Am zis să fac un blog ceva mai personal, în care să nu scriu doar despre ce se întâmplă în facultate, cum am făcut în liceu. Probabil o să scriu mai multe chestii, gânduri care mă preocupă, melodii interesante, nu ştiu, orice, probabil chiar şi politică, deşi ce e în România numai politică nu se numeşte, e un fel de cocină unde cine intră ştie clar în ce s-a băgat.

În fine, până una alta mai am câteva săptămâni de vacanţă, în care voi alege probabil să fac... nimic. Nici măcar nu îmi cunosc viitorii colegi, îi pot număra pe degete pe cei pe care îi ştiu, dar sincer nu mă interesează, nu mă aştept să găsesc prieteni adevăraţi sau alte chestii, pur şi simplu voi fi în aceleaşi situaţii cu alţi oameni, iar împrejurările ne vor unii pe parcursul celor 4 ani. Sau cine ştie, poate chiar voi găsi, speranţa moare ultima.