Mai demult am scris un articol despre the answer of the life, the universe and everything -42, asa ca de ce nu as scrie si despre 13? Probabil v-ati dat seama deja, are legatura cu alergatul, am fost la Maratonul Reintregirii Neamului Romanesc pe 1 decembrie, sau pe scurt MRNR. Am mai fost in 2013 la al doilea semi din viata mea aici, atunci am facut 7 ture de IOR, ceea ce veneau cam 22 km, pe 1 decembrie 2015 a trebuit sa fac 13 ture de parc, plus o bucla suplimentara fata de semimaraton pe fiecare tura, totalizand aproximativ 42.2 km.
Mi-am dorit sa merg in primul rand pentru ca era de ziua nationala, in al doilea rand pentru ca am zis ca ar trebui sa fac si eu primul meu maraton pe asfalt din viata. Stiu ca poate pare greu de crezut, dar a fost prima oara cand am alergat 42 km pe asfalt. Am mai alergat un maraton de plat pe nisip, in 2014, la maratonul nisipului, in 3:37, si am mai alergat la Maratonul Regal, tot in 2014, doar ca acolo am ratat vreo 2 km si am facut cam 40 in 3:14, cam asa. In orice caz, mi-am dorit sa ajung aici ca sa alerg si eu primul meu maraton pe asfalt, complet, de data asta. Cu 2 saptamani inainte m-am antrenat mai tare, am facut 12 km in 53 minute, prin urmare m-a luat o durere destul de nasoala de picior, si n-am mai alergat urmatoarea saptamana deloc. Cu 9 zile inainte, duminica, am alergat 14-15 km, desi intentionasem sa fac 30, asa ca un ultim antrenament pentru MRNR, doar ca m-a durut tare piciorul si am renuntat. In urmatoarea saptamana, am avut dureri inclusiv noaptea, asa ca nu am mai putut alerga (bine, nu cine stie ce, dar suficient cat sa ma jeneze cand alerg, de mers puteam sa merg oricat, chiar si mars, fara sa am o problema). Asa ca am inceput sa am dubii serioase daca sa mai merg la maraton, pentru ca nu voiam sa ma chinui, sa ma accidentez si sa si scot un timp foarte slab pe deasupra, dar pana la urma am zis ca merg orice ar fi, ca daca nu mai pot sa alerg merg, si daca nu pot sa merg ma tarasc, si tot termin cele 13 ture.
Marti, 1 decembrie, m-am imbracat cu tricoul meu cu "I run with God", mi-am pus colantii de alergat, am luat un ketonal sa zic ca am luat si pastile si aia a fost .Mai luasem si in saptamana de dinainte cateva pastile de Brufen, dar nu m-au ajutat foarte tare. Am ajuns la start cu putin timp inainte de inceperea concursului. Am gasit printre voluntari o prietena care m-a ajutat cu polarul, mi l-a tinut cat am alergat, m-am salutat cu alti cunoscuti si s-a dat startul.
Pe primul km m-a durut piciorul putin, timp in care eu ma rugam sa nu ma doara mai rau de atat, mi se parea suportabila durerea dar ma gandeam sa nu fie mai rau. Dupa care, dupa vreo 2 km, nu am mai simtit nimic si am inceput sa alerg ca si cum nu m-ar fi durut piciorul niciodata. Nu stiu daca a fost din cauza pastilelor, a vointei, a tricoului, dar pentru mine a fost o minune, nu puteam sa alerg si dintr-o data ceva s-a intamplat, nu mai aveam nimic! Eram ca nou, ca si cum n-as fi avut niciodata probleme cu piciorul. M-am alaturat unui grup de 3 persoane, cu care urma sa alerg 10 ture de parc.
Primele 5 ture nici nu stiu cand au trecut. Am luat un gel dupa tura 5 (am testat cu ocazia asta si gelurile primite moca de la GoldNutrition, nu au un gust minunat, dar si-au facut treaba). Pe primele 5 ture am avut un ritm foarte constant, 15-16 minute pe tura de 3.25 km, aproape insesizabila diferenta de ritm, ba chiar la un moment dat am facut o tura mai repede decat precedenta. Nici tura 6 nu a mers deloc rau. La km 21 ceasul arata 1:41, probabil cel mai bun timp de plat al meu pe un semi intr-un concurs. Tura 7 a fost, de asemenea, fara probleme. Pe la tura 8 am inceput un pic sa simt oboseala, dar nu foarte sesizabil, oricum ma gandeam ca dupa tura 9 iau un gel si nu o sa mai conteze, o sa imi revin.. Incercam sa nu ma gandesc. La tura 9 am inceput sa simt oboseala, asteptam sa treaca sa iau gelul ala sa imi revin, iar colegii de alergat ziceau ca acum urmeaza tura cea mai grea, dupa mai sunt doar 3 ture si o sa fie usor. De unde.. La tura 10 am luat gelul, cumva am reusit sa nu ma gandesc foarte tare ce se mai intampla. incercam sa ma gandesc ca o sa isi faca gelul efectul. Dupa tura 10 unul din cei 3 cu care alergam a luat-o mai in spate, iar ceilalti 2 au mers mai inainte, iar eu nu m-am mai simtit in stare sa ii ajung, desi erau 10 secunde intre noi si nu alergau tare. Atunci am simtit ca ceva s-a intamplat, pana atunci totul fusese in regula, dar dintr-o data nu mai era chiar asa, mai erau 3 ture si ma simteam molesit, alergam singur si simteam ca mai mult ma tarasc decat sa alerg.. Atunci m-am uitat la tricou, mi-am amintit ca nu alerg singur si ca un maraton inseamna sa iesi din zona ta de comfort si sa poti sa gasesti resurse sa inaintezi, si am continuat in ritmul acela, mai slabut. La finalul turei am vazut-o pe prietena mea care a venit sa ma astepte, era la 300 m de finish, deja dupa mai ramaneau doar 2 ture. Ce mai, un fleac, 35 de minute dupa ce alergasem aproape 3 ore.. Nici nu mai conta.. M-am oprit cel putin 20 de secunde sa beau apa, ceea ce nu facusem deloc pana atunci, si am inceput sa alerg penultima tura. Atmosfera nu era prea vesela, eu simteam ca ma tarasc si totusi tot depaseam oameni, care abia mai mergeau sau cel mult alergau foarte, foarte incet, ii puteai depasi daca mergeai un pic mai repede. Tura asta a fost grea de tot, probabil cea mai grea, pentru ca stiam ca mai e una dupa. Timpul a trecut totusi repede.. am ajuns din nou la capatul turei. Tura asta am facut-o extrem de lent, aproape 18 minute, cu peste un minut mai mult decat in tura precedenta, deci dintr-o data pierdusem 20 de secunde pe km. A contat, ce e drept, si ca am alergat singur. Ultima tura nu m-a mai suparat asa de tare. Incepeam sa imi amintesc cum au fost ultimii km la celelalte maratoane de plat, si pot spune ca pe nisip a fost mult, mult mai greu, pentru mine cred ca ramane cel mai frumos maraton pe plat la care am fost, pentru ca a fost primul si pentru ca imi doream foarte mult sa termin, acuma cumva stiam ca oricum o sa termin. Deci pana la urma 13 a fost un numar cu noroc, am alergat asa cum am putut si ultima tura, iar inainte de finish cu 50 de metri am vazut ca arata cronometrul 3:30:49, am sprintat cat am mai putut pe ultimii metri si am reusit sa termin sub 3:31, mai exact 3:30:57, exact timpul pe care mi-l propusesem dar la care totusi nu as fi sperat.
Un maraton frumos, taxa de inscriere accesibila, cu foarte multe incluse, tricoul foarte frumos de asemenea.. Ar fi fost bune mai multe fructe la start, dar nu le poti avea pe toate. Si cam asta a fost ultima cursa pe anul asta, sper ca la anul sa pot face cel putin atatea, daca nu si mai multe :D Pentru anul urmator am planuri mari, inclusiv sa merg pe jos din Bucuresti pana in Vama Veche, dar asta ramane de vazut, mai e mult pana atunci. Noi sa fim sanatosi!
Se afișează postările cu eticheta 42 km. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta 42 km. Afișați toate postările
vineri, 4 decembrie 2015
marți, 21 iulie 2015
Marathon 7500 - mai mult decat alergare
Anul acesta am participat la marathon 7500, la categoria hobby, de data asta. Veneam dupa experienta de anul trecut, cand a plouat 10 ore din 16 si am facut aproximativ 48 de km pana sa se opreasca tot concursul din cauza vremii. Am zis ca elita e prea grea pentru cat sunt de pregatit (nu ca anul trecut eram mai pregatit), asa ca am mers la hobby. Am gasit un coechipier pe forum si cam asta a fost. Nu stiam exact la ce sa ma astept de la proba, nici nu ma gandisem cat as putea sa scot.. M-am dus doar sa vad cum sta treaba cu concursul.
Am ajuns la hotel Pestera cu o zi inainte. Estimam un timp de 10 ore, poate 9 daca trageam tare. Traseul il cunosteam, in mare, mai putin ultima parte, de la Omu inapoi la Pestera, prin Poiana Gutanu. Am avut o mica dezamagire cand am primit tricoul, un tricou rosu de bumbac, cu maneca lunga ce e drept. Daca era negru sau sintetic era ceva, da' si rosu si de bumbac.. un alt tricou pe care nu il voi purta niciodata, alaturi de cel de la maratonul zapezii, tot asa rosu si de bumbac. Presupun ca nu au mai avut atatia bani.. asta sau au fost mai zgarciti. Anul trecut primisem un tricou frumos, sintetic, plus o sticla de 0.75l de la Sponser, foarte frumoasa (intre timp s-a spart si mi-as fi dorit alta la fel). Oricum, trecand peste, dupa a avut loc sedinta tehnica , unde ni s-a spus explicit ca vor sa avem manusi, frontale si folie de supravietuire, niste accesorii absolut inutile pentru un traseu care se desfasura la 20+ grade si se termina cu mult inainte sa se intunece. Avand experienta anului trecut am presupus ca nu vorbesc prea serios (anul trecut aveam tot ce se putea si nu ne-a verificat nimeni, doar s-au uitat sa avem frontala si folie). Ne-am dus apoi sa ne culcam, la cort, si dupa 6 ore de somn eram in picioare la 5 dimineata.
Am mancat repede o ciocolata si inca ceva si am plecat la start. Aici, stupoare: nu ne-au lasat sa intram pentru ca nu aveam manusi. Oricat de mult ne-am chinuit sa ii convingem ca vom folosi niste ciorapi pe post de manusi nu ne-au lasat sa intram. Ne-au zis sa facem rost de manusi. Am facut rost de manusi de la alti concurenti, le-am prezentat oamenilor manusile si aia a fost. Mi s-a parut total nejustificat, mai ales ca nu ne-a verificat nimeni daca avem telefoane si apa, si pana la urma asta era ce conta, nu manusi si folie de supravietuire, vara, la 25-30 de grade, nu mai zic de frontala pe un traseu care se termina undeva intre 2 si 6 pentru majoritatea concurentilor. Oricum, am reusit sa facem rost de ce trebuie si am plecat (Nu vreau sa se creada ca nu mi-a placut organizarea, a fost organizat foarte bine, mai putin cerintele absurde legate de echipament, in rest am cam avut de toate, mancare, apa, tot ce ne doream).
Colegul meu de echipa, fiind ceva mai bazat decat mine, a carat in rucsacul lui si lucrurile mele, asa ca eu am mers doar cu o borseta, ceea ce mi-a fost de mare ajutor, pentru ca ghiozdanul meu, gol, ar fi cantarit si el destul de mult si am fi pierdut din timp. Prima parte a traseului, Pestera- Omu, nici nu am simtit-o. Dupa o ora si 15 minute eram sus, fara sa alergam decat pe mici portiuni. Efectiv nici nu stiu cand am urcat 900 de metri. Aia a fost incalzirea, asa cum anticipam. Urmatoarea bucata, Omu-Diham, am alergat-o complet, si desi ne-am si ratacit cateva minute am reusit sa terminam in o ora si 5 minute, cam asa, ceea ce a fost o performanta pentru mine, sa cobor 1500 de metri intr-o singura ora, cand in mod normal turistii fac in jur de 4. Chiar si anul trecut facusem peste 2, ce e drept dupa alti 40 de km si cu mult noroi pe jos. Pana aici a fost distractia, dupa incepea treaba serioasa: urcarea pe Bucsoiu. Pentru cine nu stie, de la Gura Diham al Omu se poate ajunge (printre altele) prin Valea Cerbului, pe unde am luat-o noi la coborare, sau se poate merge la Poiana Izvoarelor-> Prepeleac -> vf Omu. Un turist care a mai fost pe munte face traseul acesta in aproximativ 5-6 ore. Pana la Poiana Izvoarelor a mers bine, traseul imi era foarte cunoscut, am facut 35 de minute. Urmatoarea bucata, Izvoare- La Prepeleac are cateva urcari urate, culminand cu ultima urcare, foarte abrupta, care te solicita destul de tare mai ales deca vrei sa o faci cat de cat repede. Cert e ca am obosit destul de tare cand am ajuns la checkpoint. Aici am avut curiozitatea sa ma uit pe lista de participanti si am constatat ca suntem a 7-a echipa la masculin, in fata noastra fiind inca 3 echipe la hobby, deci locul 10 in total, nesperat de bine pentru mine. Ne-am ambitionat, am bagat un gel si am fortat pe urmatoarea urcare. Traseul de la Prepeleac la Omu prin Bucsoiu e compus dintr-o jungla nemarcata, foarte abrupta si in care am suferit grav din cauza caldurii, apoi 3 "dealuri" cu multe pietre si stanci care se urca aproape in 4 labe, un "deal" mai putin abrupt care duce in varful Bucsoiu, iar la final inca o coborare mica si o urcare pana pe varful Omu. Am facut toata bucata asta in maxim o ora si jumatate, am reusit chiar sa depasim o echipa de mixt si una de masculin, si am ajuns la Omu fiind pe locul 8 la general.
De la Omu incolo a inceput sa se resimta oboseala. Urmatoarea bucata era formata dintr-o zona de platou, cu coboari si urcari usoare, apoi o zona de jnepenis, pe unde am mers destul de bine, iar apoi o coborare foarte abrupta care pe mine personal m-a cam rupt. La final am ajuns in Poiana Gutanu, unde nu aveam nici un fel de resurse puse la dispozitie, a trebuit sa ne luam apa dintr-un izvor de langa, iar alimente nu au fost de nicio culoare. Apropo de asta, nici la Prepeleac nu am avut nimic, deci practic am avut puncte de alimentare doar la Omu si Diham, la care se adauga un punct de hidratare in Saua Strunga, plus un punct suplimentar de hidratare la Poiana Izvoarelor. Pana aici am facut destul de mult, o ora si un sfert, in conditiile in care estimam ca va dura cam o ora (a fost singura estimare in minus pe care am facut-o).
La Poiana Gutanu resursele mele s-au cam apropiat de final. Urmatoarea bucata a fost o urcare nu foarte dificila de cateva sute de metri, dar destul de lunga, erau in jur de 5 km pana acolo. Dupa ce am depasit vreo 2 echipe de la elita (eratau destul de epuizati, cred si eu, dupa 31-32 de ore de efort cat aveau la activ) m-am uitat in urma si am vazut ca sunt foarte aproape de noi alte echipe de la hobby. Ne asteptam sa ne depaseasca, pentru ca eu eram deja rupt, dar cand i-am vazut m-am ambitionat si am fortat tare pe urcarea aia, terminandu-mi toate resursele pe care le mai aveam. Am ajuns la ultimul punct de control, Saua Strunga, dupa aproximtiv 50 de minute, si acolo ni s-a spus ca mai sunt 45 de minute pana la final, daca alergam. Nu ma mai simteam in stare sa alerg, eram efectiv terminat, incepuse sa ma intepe inima, ma durea zona din partea stanga (de langa inima), nu stiu exact care a fost motivul, m-a durut toata ziua in partea aia, a fost destul de nasol.. Am mai alergat totusi un pic pe ultima coborare, pana aproape de final cand am lasat-o mai moale si doar am mers. Am ajuns la cabana Padina, la 2 km de finish, dar restul drumului m-am tarat, am facut 2 km in 20-23 de minute, chit ca era mai mult plat, exceptand o mica urcare. Intr-un final glorios am ajuns la linia de finish, cu timpul de 8:29:59, unde am observat ca ne-au luat doua echipe de masculin pe final, la 1, respectiv 2 minute diferenta. Ei au coborat pe o scurtatura pe care eu nu o stiam, mi-a zis Octavian (colegul de echipe) de ea, dar m-am gandit ca e mai abrupta si eram prea terminat asa ca nu am mai vrut sa merg pe ea.
Acum s-a terminat cursa, sa trag si concluziile.. Marathon 7500, chiar si hobby, este o cursa care te rupe (distanta mai mica = bagi mai tare sa scoti timp mai bun, de asta limita la hobby e de 14 ore si la elite este 35, deci semnificativ mai mult decat 28, dublul timpului de la hobby). Cheia concursului nu este sa alergi bine, nici macar sa mergi repede, cheia este sa te intelegi bine cu colegul de echipa si cu restul participantilor, eventual. De multe ori se formeaza mai multe echipe care merg impreuna, pentru a se putea sustine una pe cealalta (cel putin la elite, unde oboseala isi spune cuvantul dupa atatea ore). Concursul formeaza noi prietenii, iar cei care nu se inteleg sigur nu vor termina cursa. Cu siguranta toti cei care au participat au suferit diverse forme de epuizare fizica. Momentele acelea te ajuta sa te redescoperi, ajungi sa te rogi sa termini cursa intreg, pentru ca realizezi ca pana la urma doar sanatatea este cea care conteaza cel mai mult. Daca in timpul cursei poate te gandesti la timpi, la pozitia in clasament, cand te loveste epuizarea realizezi ca toate astea sunt irelevante, ca nu ii pasa nimanui ca ai terminat pe locul 8 sau locul 6, sau chiar pe locul 4, e doar o realizare personala care nu ar trebui sa iti afecteze sanatatea. In acele momente ajungi sa il redescoperi pe Dumnezeu si dorinta de a trai, care este mai puternica decat orice altceva, si cred ca majoritatea celor care au participat sunt de acord cu mine. Dupa cum mi-a zis si Octavian, cand esti la capatul puterilor ai nevoie de o motivatie puternica pentru a putea continua, pe care o poti gasi daca esti suficient de dispus sa cauti.. Cu toate astea uneori simti ca nu poti continua singur, de asta ajungi sa te rogi sa termini cu bine, si daca tu crezi in asta atunci cu siguranta vei reusi. Mai mult decat atat, alergarea te invata despre viata, de fiecare data te gandesti la urmatorul punct de control, cursa nu o privesti ca un intreg, o abordezi pe bucati pentru a putea fi mai accesibila.
Per total o experienta deosebita, si sper ca la anul care vine sa particip din nou la elita, si de data asta sa iau medalia dupa ce parcurg toata distanta, nu doar jumatate din ea. Pana atunci, urmeaza retezat maraton si 2x2 (unde particip tot in echipa), doua curse care se anunta a fi la fel de dificile ca aceasta.
Inca ceva, am vazut ca traseul cursei a variat de la o persoana la alta. Mie Strava mi-a aratat peste 43 de km cu 3700m diferenta de nivel, in schimb la cel de pe locul 1 (Robert Hajnal) am vazut ca erau 37 cu 3300.. probabil depinde de ce scurtaturi stii, eu am urmat fix traseul marcat. In orice caz, in afara de 2x2 este cel mai dificil concurs din tara pentru distanta de maraton (aproximativ).
Am ajuns la hotel Pestera cu o zi inainte. Estimam un timp de 10 ore, poate 9 daca trageam tare. Traseul il cunosteam, in mare, mai putin ultima parte, de la Omu inapoi la Pestera, prin Poiana Gutanu. Am avut o mica dezamagire cand am primit tricoul, un tricou rosu de bumbac, cu maneca lunga ce e drept. Daca era negru sau sintetic era ceva, da' si rosu si de bumbac.. un alt tricou pe care nu il voi purta niciodata, alaturi de cel de la maratonul zapezii, tot asa rosu si de bumbac. Presupun ca nu au mai avut atatia bani.. asta sau au fost mai zgarciti. Anul trecut primisem un tricou frumos, sintetic, plus o sticla de 0.75l de la Sponser, foarte frumoasa (intre timp s-a spart si mi-as fi dorit alta la fel). Oricum, trecand peste, dupa a avut loc sedinta tehnica , unde ni s-a spus explicit ca vor sa avem manusi, frontale si folie de supravietuire, niste accesorii absolut inutile pentru un traseu care se desfasura la 20+ grade si se termina cu mult inainte sa se intunece. Avand experienta anului trecut am presupus ca nu vorbesc prea serios (anul trecut aveam tot ce se putea si nu ne-a verificat nimeni, doar s-au uitat sa avem frontala si folie). Ne-am dus apoi sa ne culcam, la cort, si dupa 6 ore de somn eram in picioare la 5 dimineata.
Am mancat repede o ciocolata si inca ceva si am plecat la start. Aici, stupoare: nu ne-au lasat sa intram pentru ca nu aveam manusi. Oricat de mult ne-am chinuit sa ii convingem ca vom folosi niste ciorapi pe post de manusi nu ne-au lasat sa intram. Ne-au zis sa facem rost de manusi. Am facut rost de manusi de la alti concurenti, le-am prezentat oamenilor manusile si aia a fost. Mi s-a parut total nejustificat, mai ales ca nu ne-a verificat nimeni daca avem telefoane si apa, si pana la urma asta era ce conta, nu manusi si folie de supravietuire, vara, la 25-30 de grade, nu mai zic de frontala pe un traseu care se termina undeva intre 2 si 6 pentru majoritatea concurentilor. Oricum, am reusit sa facem rost de ce trebuie si am plecat (Nu vreau sa se creada ca nu mi-a placut organizarea, a fost organizat foarte bine, mai putin cerintele absurde legate de echipament, in rest am cam avut de toate, mancare, apa, tot ce ne doream).
Colegul meu de echipa, fiind ceva mai bazat decat mine, a carat in rucsacul lui si lucrurile mele, asa ca eu am mers doar cu o borseta, ceea ce mi-a fost de mare ajutor, pentru ca ghiozdanul meu, gol, ar fi cantarit si el destul de mult si am fi pierdut din timp. Prima parte a traseului, Pestera- Omu, nici nu am simtit-o. Dupa o ora si 15 minute eram sus, fara sa alergam decat pe mici portiuni. Efectiv nici nu stiu cand am urcat 900 de metri. Aia a fost incalzirea, asa cum anticipam. Urmatoarea bucata, Omu-Diham, am alergat-o complet, si desi ne-am si ratacit cateva minute am reusit sa terminam in o ora si 5 minute, cam asa, ceea ce a fost o performanta pentru mine, sa cobor 1500 de metri intr-o singura ora, cand in mod normal turistii fac in jur de 4. Chiar si anul trecut facusem peste 2, ce e drept dupa alti 40 de km si cu mult noroi pe jos. Pana aici a fost distractia, dupa incepea treaba serioasa: urcarea pe Bucsoiu. Pentru cine nu stie, de la Gura Diham al Omu se poate ajunge (printre altele) prin Valea Cerbului, pe unde am luat-o noi la coborare, sau se poate merge la Poiana Izvoarelor-> Prepeleac -> vf Omu. Un turist care a mai fost pe munte face traseul acesta in aproximativ 5-6 ore. Pana la Poiana Izvoarelor a mers bine, traseul imi era foarte cunoscut, am facut 35 de minute. Urmatoarea bucata, Izvoare- La Prepeleac are cateva urcari urate, culminand cu ultima urcare, foarte abrupta, care te solicita destul de tare mai ales deca vrei sa o faci cat de cat repede. Cert e ca am obosit destul de tare cand am ajuns la checkpoint. Aici am avut curiozitatea sa ma uit pe lista de participanti si am constatat ca suntem a 7-a echipa la masculin, in fata noastra fiind inca 3 echipe la hobby, deci locul 10 in total, nesperat de bine pentru mine. Ne-am ambitionat, am bagat un gel si am fortat pe urmatoarea urcare. Traseul de la Prepeleac la Omu prin Bucsoiu e compus dintr-o jungla nemarcata, foarte abrupta si in care am suferit grav din cauza caldurii, apoi 3 "dealuri" cu multe pietre si stanci care se urca aproape in 4 labe, un "deal" mai putin abrupt care duce in varful Bucsoiu, iar la final inca o coborare mica si o urcare pana pe varful Omu. Am facut toata bucata asta in maxim o ora si jumatate, am reusit chiar sa depasim o echipa de mixt si una de masculin, si am ajuns la Omu fiind pe locul 8 la general.
De la Omu incolo a inceput sa se resimta oboseala. Urmatoarea bucata era formata dintr-o zona de platou, cu coboari si urcari usoare, apoi o zona de jnepenis, pe unde am mers destul de bine, iar apoi o coborare foarte abrupta care pe mine personal m-a cam rupt. La final am ajuns in Poiana Gutanu, unde nu aveam nici un fel de resurse puse la dispozitie, a trebuit sa ne luam apa dintr-un izvor de langa, iar alimente nu au fost de nicio culoare. Apropo de asta, nici la Prepeleac nu am avut nimic, deci practic am avut puncte de alimentare doar la Omu si Diham, la care se adauga un punct de hidratare in Saua Strunga, plus un punct suplimentar de hidratare la Poiana Izvoarelor. Pana aici am facut destul de mult, o ora si un sfert, in conditiile in care estimam ca va dura cam o ora (a fost singura estimare in minus pe care am facut-o).
La Poiana Gutanu resursele mele s-au cam apropiat de final. Urmatoarea bucata a fost o urcare nu foarte dificila de cateva sute de metri, dar destul de lunga, erau in jur de 5 km pana acolo. Dupa ce am depasit vreo 2 echipe de la elita (eratau destul de epuizati, cred si eu, dupa 31-32 de ore de efort cat aveau la activ) m-am uitat in urma si am vazut ca sunt foarte aproape de noi alte echipe de la hobby. Ne asteptam sa ne depaseasca, pentru ca eu eram deja rupt, dar cand i-am vazut m-am ambitionat si am fortat tare pe urcarea aia, terminandu-mi toate resursele pe care le mai aveam. Am ajuns la ultimul punct de control, Saua Strunga, dupa aproximtiv 50 de minute, si acolo ni s-a spus ca mai sunt 45 de minute pana la final, daca alergam. Nu ma mai simteam in stare sa alerg, eram efectiv terminat, incepuse sa ma intepe inima, ma durea zona din partea stanga (de langa inima), nu stiu exact care a fost motivul, m-a durut toata ziua in partea aia, a fost destul de nasol.. Am mai alergat totusi un pic pe ultima coborare, pana aproape de final cand am lasat-o mai moale si doar am mers. Am ajuns la cabana Padina, la 2 km de finish, dar restul drumului m-am tarat, am facut 2 km in 20-23 de minute, chit ca era mai mult plat, exceptand o mica urcare. Intr-un final glorios am ajuns la linia de finish, cu timpul de 8:29:59, unde am observat ca ne-au luat doua echipe de masculin pe final, la 1, respectiv 2 minute diferenta. Ei au coborat pe o scurtatura pe care eu nu o stiam, mi-a zis Octavian (colegul de echipe) de ea, dar m-am gandit ca e mai abrupta si eram prea terminat asa ca nu am mai vrut sa merg pe ea.
Acum s-a terminat cursa, sa trag si concluziile.. Marathon 7500, chiar si hobby, este o cursa care te rupe (distanta mai mica = bagi mai tare sa scoti timp mai bun, de asta limita la hobby e de 14 ore si la elite este 35, deci semnificativ mai mult decat 28, dublul timpului de la hobby). Cheia concursului nu este sa alergi bine, nici macar sa mergi repede, cheia este sa te intelegi bine cu colegul de echipa si cu restul participantilor, eventual. De multe ori se formeaza mai multe echipe care merg impreuna, pentru a se putea sustine una pe cealalta (cel putin la elite, unde oboseala isi spune cuvantul dupa atatea ore). Concursul formeaza noi prietenii, iar cei care nu se inteleg sigur nu vor termina cursa. Cu siguranta toti cei care au participat au suferit diverse forme de epuizare fizica. Momentele acelea te ajuta sa te redescoperi, ajungi sa te rogi sa termini cursa intreg, pentru ca realizezi ca pana la urma doar sanatatea este cea care conteaza cel mai mult. Daca in timpul cursei poate te gandesti la timpi, la pozitia in clasament, cand te loveste epuizarea realizezi ca toate astea sunt irelevante, ca nu ii pasa nimanui ca ai terminat pe locul 8 sau locul 6, sau chiar pe locul 4, e doar o realizare personala care nu ar trebui sa iti afecteze sanatatea. In acele momente ajungi sa il redescoperi pe Dumnezeu si dorinta de a trai, care este mai puternica decat orice altceva, si cred ca majoritatea celor care au participat sunt de acord cu mine. Dupa cum mi-a zis si Octavian, cand esti la capatul puterilor ai nevoie de o motivatie puternica pentru a putea continua, pe care o poti gasi daca esti suficient de dispus sa cauti.. Cu toate astea uneori simti ca nu poti continua singur, de asta ajungi sa te rogi sa termini cu bine, si daca tu crezi in asta atunci cu siguranta vei reusi. Mai mult decat atat, alergarea te invata despre viata, de fiecare data te gandesti la urmatorul punct de control, cursa nu o privesti ca un intreg, o abordezi pe bucati pentru a putea fi mai accesibila.
Per total o experienta deosebita, si sper ca la anul care vine sa particip din nou la elita, si de data asta sa iau medalia dupa ce parcurg toata distanta, nu doar jumatate din ea. Pana atunci, urmeaza retezat maraton si 2x2 (unde particip tot in echipa), doua curse care se anunta a fi la fel de dificile ca aceasta.
Inca ceva, am vazut ca traseul cursei a variat de la o persoana la alta. Mie Strava mi-a aratat peste 43 de km cu 3700m diferenta de nivel, in schimb la cel de pe locul 1 (Robert Hajnal) am vazut ca erau 37 cu 3300.. probabil depinde de ce scurtaturi stii, eu am urmat fix traseul marcat. In orice caz, in afara de 2x2 este cel mai dificil concurs din tara pentru distanta de maraton (aproximativ).
duminică, 13 aprilie 2014
The answer to life the universe and everything
Presupun ca stiti ca daca o sa cautati fraza aceasta pe google rezultatul este "42". Pana acum n-am inteles de ce este asa, dar astazi am avut o revelatie "42 de kilometri".. Un maraton. :) Este raspunsul tuturor intrebarilor, pana nu ai alergat un maraton nu stii cu adevarat de ce esti in stare, cat de mult poti sa faci, cat de rezistent esti.. Este mult mai mult o proba psihica decat una fizica. Si cu cat distanta avanseaza, cu atat partea fizica o sa conteze din ce in ce mai putin. Nimeni nu alearga 100 de km pe baza muschilor de la picioare, de exemplu...
OK, hai sa nu mai fac filosofie. Ideea e ca m-am inscris la maratonul nisipului (de care am aflat la maratonul zapezii), dar de data asta m-am inscris la proba de 42, am fost barbat as putea spune. Am zis ca fiind primul maraton ar trebui sa fie ceva special, si un maraton pe nisip nu e chiar ceva ce face toata lumea. Mai ales ca este singurul din Europa si este la prima editie. Am plecat pe 12 aprilie special in Constanta, m-am cazat undeva aproape de Mamaia, mi-am luat kitul, seara m-am plimbat un pic pe plaja (cam deprimant sa fii la mare si sa vezi o plaja goala, cu exceptia a vreo 2-3 tipi care alergau).
In fine, am ajuns la 10 dimineata la locul concursului. O vreme de toata jena, ploua, erau 8 grade.. Am avut o dilema daca sa alerg doar in tricou, am decis sa fac asta, si mi-a parut bine, pentru ca in maxim o ora s-a oprit ploaia si m-ar fi incomodat destul de tare o bluza la mine. Evident, emotii, chestii, am vorbit cu un tip de 17 ani care facea si el prima oara maratonul, am incercat sa ma pregatesc psihic..
Dupa o incalzire facuta pe ploaie a inceput concursul. Traseul era simplu: o tura avea 5.25 km dus si 5.25 km intors, pe langa mare, 2 ture semi, 4 ture maratonul. Aveam punct de alimentare la inceput, la km 2.5 si la final. In total 16 puncte in care puteai sa alimentezi, din 2.5 km in 2.5 km (aproximativ). Voi povesti cum a fost fiecare din aceste bucati, le tin minte pe toate.
Prima bucata a fost de acomodare cu nisipul. Mai simplu decat credeam, chit ca altii nu erau de acord (imi zicea un tip ca nu a vazut ceva mai greu). Semana cu asfaltul cu exceptia unor mici portiuni, in care chiar trebuia sa inoti prin nisip. Dar de, primii kilometri, nu conta prea tare. Urmatoarea bucata a fost in continuare destul de lejera (la primul punct de alimentare nu am baut apa), am baut niste apa si am continuat sa alerg. A 3-a oara cand puteam sa alimentez am facut greseala sa nu fac asta, si pana la kilometrul 10 mi-a fost destul de sete, si incepuse sa se opreasca ploaia. Am fost foarte mandru cand am ajuns la punctul de start/sosire si am auzit "david iancu, prima tura de maraton, 51 de minute". Eram ceva gen "wow.. pai asta vine sub 5 min pe kilometru, un maraton de 3:24' in ritmul asta". Pe urmatoarea bucata inca a fost ok, am alimentat, apoi mi-am desfacut primul baton din cele trei pe care le aveam la mine (redis, desigur, cele mai bun raport pret/ nutrienti), am mancat jumatate si am continuat. Km 15 cred ca a fost ultimul in care m-am simtit in forma. Am mai mers un pic, am mai alimentat o data (al 7-lea "checkpoint"), mi-am terminat primul baton si am terminat semimaratonul destul de obosit, in mod clar mult mai obosit decat as fi fost pe asfalt.
De aici incolo incepe un drum al agoniei. Incepusem sa imi fac calcule cat mai am, cat mai rezist, la checkpoint-ul 9 eram foarte obosit, am mai luat jumatate de baton (desi nu prea mai intra, primul avea foarte multe proteine si carbohidrati) si am continuat. La km 26 m-am ambitionat pentru ca stiam ca sunt pe locul 7 si urmatorii 2 erau destul de aproape de mine, asa ca am zis "ok, pe astia pot sa ii iau". Situatia a devenit dramatica in momentul in care l-am ajuns pe primul dintre ei si chiar cand sa il depasesc a cazut pe nisip in fata mea... M-am simtit un pic aiurea ca nu am ramas sa il ajut, m-am uitat in spate si am vazut ca se ridica, dar am vrut sa nu pierd timp. Oricum, tipul a abandonat, dar a fost o imagine pe care nu mi-as fi dorit sa o vad, m-a speriat sincer. Am alimentat la checkpoint-ul 11, mi-am terminat batonul nr 2 si am ajuns din nou la start. Cei de acolo ma incurajau, mi-au zis ca mai e putin, o singura tura, dar deja simteam ca nu mai pot. Oricum, de la km 21, dupa ce au terminat cei de la semi, atmosfera era destul de trista, nu mai vedeam pe nimeni in fata decat foarte rar, cei care veneau din directia opusa, asa ca alergam in acelasi peisaj la nesfarsit.Mi-am pus ambitia sa il depasesc pe celalalt tip (un om pe la 60 de ani). Urmatorii 5 km au fost oribili, imi venea sa vomit de la batoanele alea, nu mai suportam niciun fel de mancare, am mai baut niste apa (eram putin stresat ca e checkpointul numarul 13, imi tot venea omul ala care a cazut in minte). La urmatorul checkpoint am reusit sa il intrec pe tipul de 60 de ani, care a facut o oprire mai lunga sa bea apa, si urmatorii 5 kilometri am reusit sa alerg doar pentru ca stiam ca e tipul respectiv in spate. Simteam ca nu se mai termina, cel putin ultimii 3 au fost ceva ingrozitor, ma dureau toti muschii, oasele, am fost extrem de fericit sa vad linia de finish :)
Si mai fericit am fost sa aflu timpul, 3:37', mult mai bine decat mi-as fi imaginat (nu stiam nici daca o sa scot 4 ore). Ce sa zic.. O experienta cu adevarat interesanta, cea mai grea de pana acum.. Astept maratonul de pe 10 mai :)
OK, hai sa nu mai fac filosofie. Ideea e ca m-am inscris la maratonul nisipului (de care am aflat la maratonul zapezii), dar de data asta m-am inscris la proba de 42, am fost barbat as putea spune. Am zis ca fiind primul maraton ar trebui sa fie ceva special, si un maraton pe nisip nu e chiar ceva ce face toata lumea. Mai ales ca este singurul din Europa si este la prima editie. Am plecat pe 12 aprilie special in Constanta, m-am cazat undeva aproape de Mamaia, mi-am luat kitul, seara m-am plimbat un pic pe plaja (cam deprimant sa fii la mare si sa vezi o plaja goala, cu exceptia a vreo 2-3 tipi care alergau).
In fine, am ajuns la 10 dimineata la locul concursului. O vreme de toata jena, ploua, erau 8 grade.. Am avut o dilema daca sa alerg doar in tricou, am decis sa fac asta, si mi-a parut bine, pentru ca in maxim o ora s-a oprit ploaia si m-ar fi incomodat destul de tare o bluza la mine. Evident, emotii, chestii, am vorbit cu un tip de 17 ani care facea si el prima oara maratonul, am incercat sa ma pregatesc psihic..
Dupa o incalzire facuta pe ploaie a inceput concursul. Traseul era simplu: o tura avea 5.25 km dus si 5.25 km intors, pe langa mare, 2 ture semi, 4 ture maratonul. Aveam punct de alimentare la inceput, la km 2.5 si la final. In total 16 puncte in care puteai sa alimentezi, din 2.5 km in 2.5 km (aproximativ). Voi povesti cum a fost fiecare din aceste bucati, le tin minte pe toate.
Prima bucata a fost de acomodare cu nisipul. Mai simplu decat credeam, chit ca altii nu erau de acord (imi zicea un tip ca nu a vazut ceva mai greu). Semana cu asfaltul cu exceptia unor mici portiuni, in care chiar trebuia sa inoti prin nisip. Dar de, primii kilometri, nu conta prea tare. Urmatoarea bucata a fost in continuare destul de lejera (la primul punct de alimentare nu am baut apa), am baut niste apa si am continuat sa alerg. A 3-a oara cand puteam sa alimentez am facut greseala sa nu fac asta, si pana la kilometrul 10 mi-a fost destul de sete, si incepuse sa se opreasca ploaia. Am fost foarte mandru cand am ajuns la punctul de start/sosire si am auzit "david iancu, prima tura de maraton, 51 de minute". Eram ceva gen "wow.. pai asta vine sub 5 min pe kilometru, un maraton de 3:24' in ritmul asta". Pe urmatoarea bucata inca a fost ok, am alimentat, apoi mi-am desfacut primul baton din cele trei pe care le aveam la mine (redis, desigur, cele mai bun raport pret/ nutrienti), am mancat jumatate si am continuat. Km 15 cred ca a fost ultimul in care m-am simtit in forma. Am mai mers un pic, am mai alimentat o data (al 7-lea "checkpoint"), mi-am terminat primul baton si am terminat semimaratonul destul de obosit, in mod clar mult mai obosit decat as fi fost pe asfalt.
De aici incolo incepe un drum al agoniei. Incepusem sa imi fac calcule cat mai am, cat mai rezist, la checkpoint-ul 9 eram foarte obosit, am mai luat jumatate de baton (desi nu prea mai intra, primul avea foarte multe proteine si carbohidrati) si am continuat. La km 26 m-am ambitionat pentru ca stiam ca sunt pe locul 7 si urmatorii 2 erau destul de aproape de mine, asa ca am zis "ok, pe astia pot sa ii iau". Situatia a devenit dramatica in momentul in care l-am ajuns pe primul dintre ei si chiar cand sa il depasesc a cazut pe nisip in fata mea... M-am simtit un pic aiurea ca nu am ramas sa il ajut, m-am uitat in spate si am vazut ca se ridica, dar am vrut sa nu pierd timp. Oricum, tipul a abandonat, dar a fost o imagine pe care nu mi-as fi dorit sa o vad, m-a speriat sincer. Am alimentat la checkpoint-ul 11, mi-am terminat batonul nr 2 si am ajuns din nou la start. Cei de acolo ma incurajau, mi-au zis ca mai e putin, o singura tura, dar deja simteam ca nu mai pot. Oricum, de la km 21, dupa ce au terminat cei de la semi, atmosfera era destul de trista, nu mai vedeam pe nimeni in fata decat foarte rar, cei care veneau din directia opusa, asa ca alergam in acelasi peisaj la nesfarsit.Mi-am pus ambitia sa il depasesc pe celalalt tip (un om pe la 60 de ani). Urmatorii 5 km au fost oribili, imi venea sa vomit de la batoanele alea, nu mai suportam niciun fel de mancare, am mai baut niste apa (eram putin stresat ca e checkpointul numarul 13, imi tot venea omul ala care a cazut in minte). La urmatorul checkpoint am reusit sa il intrec pe tipul de 60 de ani, care a facut o oprire mai lunga sa bea apa, si urmatorii 5 kilometri am reusit sa alerg doar pentru ca stiam ca e tipul respectiv in spate. Simteam ca nu se mai termina, cel putin ultimii 3 au fost ceva ingrozitor, ma dureau toti muschii, oasele, am fost extrem de fericit sa vad linia de finish :)
Si mai fericit am fost sa aflu timpul, 3:37', mult mai bine decat mi-as fi imaginat (nu stiam nici daca o sa scot 4 ore). Ce sa zic.. O experienta cu adevarat interesanta, cea mai grea de pana acum.. Astept maratonul de pe 10 mai :)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)