Triatlon fara asfalt la mare

Ce poate fi mai frumos decat sa mergi la mare, sa te relaxezi, sa inoti? Sa faci asta la un triatlon! :)) Cel putin asa m-am gandit cand am vazut concursul, triatlon la mare, si nu in Mamaia, la cocalari, ci chiar in 2 mai, o ocazie perfecta ca sa merg in Vama. Asa ca m-am inscris fara sa stau pe ganduri, profitand de ocazia de a imbina utilul cu placutul - sportul cu mersul in Vama. Ce nu stiam eu cand m-am inscris e ca urma sa am probleme cu spatele inainte de concurs. Asta era ceva complet neasteptat. Ma asteptam la muschi, la articulatii.. Dar in niciun caz nu la spate. De ce e asta nasol? Pentru ca pe langa faptul ca m-a deranjat pe perioada alergatului, drumul in sine a fost foarte greu. A trebuit sa merg cu trenul, deci trebuia sa car bicicleta, si pe langa asta rucsacii. Dar sa o iau cu inceputul.

Ca sa ajungi in Vama (evident ca nu am vrut sa stau in 2 mai, ca acolo e plictiseala, si stiam ca ar fi urmat sa ajung in Vama oricand) trebuie sa mergi cu trenul pana in Mangalia, apoi sa ajungi cu microbuzul. Daca ai bicla, atunci trebuie sa pedalezi de acolo pana in Vama (10-12 km, putin, dar nu cand ai doi rucsaci cu tine). Intr-un rucsac aveam chestiile pentru campare - sac, saltea, cort, pompa, plus neoprenul, iar in celalalt haine si mancare. Poate ca ar fi fost o idee sa nu ma zgarcesc si sa vin fara mancare, sau sa fi cumparat din Mangalia, ca tot aveam bicla. Dar asa e cand nu vrei sa te comformezi preturilor din ce in ce mai mari din Vama.. Asa ca mi-am cumparat o gramada de mancare si am avut nevoie de 2 rucsaci. Posibil ca daca renuntam la mancare sa fi putut sa iau doar unul. Oricum, pana la gara a fost ok, mi-a luat tata bagajele, eu am pedalat pana acolo, ne-am intalnit si am luat trenul. In tren alta distractie. Nu ai voie sa iei bilet de bicicleta de la casa, pentru ca nu exista vagoane speciale, asa ca mi-am pus bicla in tren, pe hol, am gasit cumva o metoda sa nu incurce, si am dat 30 de lei pe bilet. Nici macar nu s-a obosit sa imi taie unul, de fapt, mi-a zis ca imi da imediat si s-a facut ca a uitat, asa ca a bagat in buzunar, ceea ce a fost ok din punctul meu de vedere, da' macar putea sa dea si nasu' mai ieftin :)). Pe peron in Constanta m-am intalnit cu o prietena care m-a ajutat sa ma urc in urmatorul tren, aparent fusesem in acelasi tren dar n-am stiut. De acolo pana in Mangalia am luat alt tren, pentru ca CFR-ul nu mai baga trenuri directe pana in Mangalia - o mare tampenie. Asa ca, evident, inca un bilet pentru bicla luat in tren, alti 15 lei. 45 de lei dati pe bicla pana acolo, si pe al doilea tren am stat si in picioare. Asa e daca vrei fita, sa mergi cu bicla, dai banu'. O bicla e aproximata la 15kg si in functie de distanta platesti un anumit tarif pe kg. Intre 201 si 300km e 2lei / kg, deci daca ar fi fost tren direct era doar 30 de lei, asa am dat 2 taxe. In fine, ajung in Mangalia, imi pun un rucsac in spate, unul in fata si incep sa pedalez. Nu prea mergea.. Ma striga un tip si ma intreaba daca nu vreau sa ma ajute cu bagajele. Initial l-am refuzat ca ma gandeam ca poate mi le fura, dar dupa m-am gandit ca merita riscul, ca era prea mare chinul sa pedalez cu 20 kg pe mine. Asa ca i-am dat bagajele, si omul s-a dovedit a fi de treaba si chiar mi le-a adus in Vama, desi statea in 2 mai. Ce sa mai.. m-a ajutat Dumnezeu, am ajuns acolo. Am mai stat la caterinca clasica de Vama pana pe la 2 noaptea si dupa m-am dus la cort (baiat responsabil, am zis sa nu ma culc tarziu, ca ma scol devreme, la 7:30). Intre timp si taxa pentru cort a devenit 20 de lei pe noapte, ce sa faci..

Ma trezesc eu de dimineata un pic obosit dupa 5 ore juma' de somn, fac repede bagajul, ma imbrac ma pun pe bicla si da-i la pedale pana ina 2 mai. Ajung in zona de tranzit, imi las bicla ma schimb, ma vad si cu tipul care mi-a dus bagajele cu masina in ziua precedenta, imi pun 2 casti pe cap sa fiu sigur ca nu imi cade casca (asa cum a fost la Ironman). Din ceva motive imi era foarte sete ( si cred ca nu doar de la caldura :)) ) asa ca am cautat niste apa, am gasit la o tipa care a fost draguta si mi-a dat din apa ei, bidonul de la bicla il dadusem gata pe drum.. Usor, usor s-a apropiat ora de start, mi-am pus neoprenul, in care simteam ca ma sufoc, si am intrat in apa. La inceput senzatia de sufocare nu a disparut, mi-a luat un pic sa ma acomodez, inotam bras si incercam sa ma concentrez pe respiratie, in continuare simteam ca ma sufoc. La un moment dat m-am acomodat si de acolo inotul a mers foarte bine, am si depasit, m-am simtit ok, alternam bras cu craul, doar ca la craul faceam ce faceam si o luam cam stramb, asa ca nu ieseam prea castigat. Ies din apa dupa 32 de minute, un timp slab, dar nu ma interesa (in ultimii 60 din 325), si in timp ce alergam spre bicicleta imi dau jos si neoprenul, cum vazusem si eu in videoclipuri cu Ironmani (pana acum n-am mai folosit neoprenul la concursuri). M-a amuzat ca l-am vazut pe Mihai Baractaru, campionul nostru la IM, si pare ca si pe el l-a distrat ca imi dadeam neoprenul jos din alergare in conditiile in care eu eram in ultimii, pentru ca a zambit si a zis "hai, bravo, tot asa". Am ajuns la bicla, dau neoprenul jos, raman in slipi (care de fapt erau pantaloni de alergat), pun casca, tricoul, adidasii (niste adidasi de strada, nici macar nu m-am obosit sa imi iau adidasi pentru alergare, am pedalat cu ei si am alergat cu ei, doar venisem la misto, nu? ) si plec. Pare ca a mers bine tranzitia, am fost al 12-lea la general la tranzitie, ceea ce m-a surprins un pic, mie nu mi s-a parut ca m-am grabit asa tare. La bicla a fost nasol, fiind MTB si eu nefacand MTB, m-a cam rupt, simteam toate denivelarile in spate, asa ca nu m-am stresat, am mers super incet, ba chiar la un moment dat vedeam copii de 15 ani pedaland in ritmul meu, moment in care am decis sa bag un pic mai tare. Altfel, traseul foarte frumos, zona interesanta, o noutate pentru mine sa merg pe drum asa de denivelat. Tot ce imi doream era sa nu fac pana, nu ma rugam decat sa nu fac pana pentru ca daca faceam insemna ca trebuie sa merg cu bicla pana la finish - nu avea cine sa ma ia de acolo din camp, si ar fi fost groaznic. Evident, nu aveam camera de schimb, ca si asa nu stiam sa o fac, asa ca nu m-ar fi ajutat prea tare. Am terminat bicla cu o medie de vreo 19 la ora, nici nu stiu exact pentru ca nu mi-a mers ciclocomputerul, cred ca s-a stricat senzorul wireless, merge doar daca il loveste magnetul, si scoate un zgomot enervant, si nevrand sa ma stresez am zis ca il las asa, ca sa merg fara nicio grija de viteza sau alte alea. Oricum, chiar daca am avut un timp foarte slab, ceva gen locul 230 din 325, tot am ajuns un pic cu dureri de spate la tranzit. Am mancat ceva, am lasat bicla si am pornit in alergare. Tranzitul asta nu prea mi-a iesit, am stat mult la masa de hidratare, nu m-am mai stresat. Intru in alergare, era cam nasol cu nisipul ala, si dupa vreun km de alergare relaxata cu 6 pe mie il vad trecand pe langa mine pe Mihai Godeanu, gafaia destul de rau desi nu avea un pace foarte ridicat, si ceasul ii tot piuia ca avea pulsul foarte ridicat, dar parea ca nu il intereseaza si tragea in continuare. I-am zis si la final ca a tras cam tare :)  Nici lui nu ii placea MTB-ul, asa ca si el era obosit. Dupa, aproape de km 3 - Vama Veche, de unde urma sa ne intoarcem, am vazut o tipa care gafaia ingrozitor, era rosie la fata, am depasit-o si m-am dus la masa de hidratare. Am stat fara stres, am baut apa, apoi o vad pe fata ca vine in urma gafaind la fel. I-am zis ca nu e bine sa gafaie asa ca inseamna ca e la limita cu pulsul (si stiu asta din experienta :)) ), dar n-a vrut sa ma asculte, mi-a zis ca ea asa e mereu, si a tras in continuare. M-a amuzat, asa ca am marit ritmul doar sa nu o las sa ma depaseasca, sa aiba si ea motivatie sa traga in continuare, o tot auzeam gafaind in spate. La un moment dat ne-a dat un baiat apa, si m-a distrat teribil sa o aud "da-mi si mie, dar repede!" in conditiile in care noi eram trecuti bine de primii 50% din concurenti. Am vrut sa o intreb daca trage la podium, dar am lasat-o asa.. Un pic amuzant, dar si trist, cum trag multi oameni pentru un timp irelevant, si poate sa li se faca rau sau sa se accidenteze. E ok sa tragi, dar nu tot timpul, si doar daca e un timp relevant, dar asa sa tragi maxim de tine si sa iesi pe locul 200+ din 300 nu are niciun sens, parerea mea. Avand in vedere ca intoarcerea spre 2 mai era mare parte pe sus, prin camp, si nu pe nisip, poate si de asta am crescut ritmul. Ah, da, de la km 2 la km 3 am vazut o gramada de nudisti care se uitau mirati la noi, a fost haios, la un moment dat m-a si intrebat cineva de ce alergam, i-am zis ca de placere si m-a felicitat. In fine.. ajung eu la finish, si tipa care gafaia rau la 10 secunde in spatele meu. Cumva, desi am alergat incet, dupa parerea mea, am avut cel mai bun timp fata de celelalte, am fost in primul sfert. Totul bine, frumos, spatele desigur ma durea cam rau, dar am stat un pic si mi-am mai revenit. Timp total vreo 2 ore 50, o medie de 5:40 pe alergare. Si asa, cireasa de pe tort, am iesit si pe 3 la categorie. Si chiar ma rugasem inainte ca daca Dumnezeu vrea sa mai fac sport, sa ies pe podium la categorie. Pare ca m-a ascultat.. :) Am avut parte si de un premiu frumos, o sticla de vin, care, in mod evident, nu a mai existat pe fata pamantului a doua zi. :))

La plecare mi-a dus bagajul pe autocar un tip simpatic, cunoscut in Vama. Mi-a lasat mie bagajul mai usor, eu am pedalat cu el si ne-am intalnit in Mangalia.  In tren, distractia clasica. De data asta primul avea chiar si locuri pentru bicla, ala pana in Constanta. Eram 4 biciclisti, toti venisem special pentru concurs, nasu' a fost baiat destept si mi-a luat 10 lei in loc de 15, si nu mi-a mai dat bilet. Am apreciat, am avut bani de un suc in plus. In urmatorul tren, fiind inter regio, si mai mult, fiind plin, nu s-a mai intamplat asta, si am primit bilet pentru bicla - alti 30 de lei. Deci in total 85 de lei dati pentru transportul biclei. Aia a fost.. din fericire, trenul fiind plin, si la un capat al lui fiind deja postati ceilalti biciclisti, eu am ajuns la celalalt, care se intampla sa fie la clasa 1, si am putut sa stau jos. Dupa ce am coborat din tren nu a mai fost asa haios, nu avea cine sa ma ia, asa ca m-am chinuit teribil cu 15 kg bicla si alte 20 de bagaje. Cea mai tare parte a fost de la metrou pana acasa, cand am reusit ceva ce nu credeam ca e posibil - sa pedalez cu ambii rucsaci, unul in spate, unul in fata. Ba chiar am si intrecut un biciclist, sunt curios ce a zis cand m-a vazut pedaland cu 25/ ora cu toate bagajele alea.

Concluzia e ca trebuie neaparat sa merg la doctor, din pacate. Si orice mi-ar zice lumea, nu e de la Balaton. Mi-am dat seama ca aveam dureri de la inceputul anului, de cand faceam long run-uri de 40-60 km cu diferenta de nivel, ma durea pe stanga, eu am crezut ca era ceva muscular, la fund, dar acum realizez ca cel mai probabil pornea de la coloana. Poate ca e doar o accidentare usoara, dar pana una alta a trebuit sa anulez Ironmanul, care era in weekendul asta, si sa vad ce o mai fi in continuare..

Bucuresti- Fetesti, 140 km de depasire a sinelui

Probabil toti cei care ma cunosc stiu ca mi-am propus impreuna cu un prieten, Mihai Godza, sa mergem in acest an cat mai mult din drumul pana in Vama pe jos. Ideea a aparut oarecum din senin, la o bere sau asa ceva, nici nu mai stim cum a aparut, cert este ca eram la gala cantecelor de munte si cineva a zis ca ce-ar fi sa mergem in Vama pe jos. Si de atunci m-am interesat de traseu, am cautat posibila cazare, etc. Am facut practic tot ce tinea de mine ca sa pregatesc drumul in conditii optime.

Evident, un asemenea drum nu se putea face fara antrenament. Am avut 2 antrenamente: primul, de 50km, a fost in Herastrau, 7 ture lungi de parc (7km), iar a 7-a a fost un pic mai lunga, sa ajungem la 50. Acolo a fost destul de lejer, in ideea ca nu a durat foarte mult oricum, si n-am fost foarte distrusi dupa. Am inceput cu 30 minute alergare usoara, urmata de 30 minute de mers. Am tinut ritmul timp de vreo 4 ore, apoi am trecut pe 20 -40 si ultima ora am mers complet.

 La urmatorul antrenament, cel de 100km, lucrurile au fost mai complicate,deja am venit cu rucsaci plini de mancare (in principiu ciocolata, nu am folosit batoane sau geluri pentru ca nu se justifica, totusi era mai mult mers), am avut si haine.. Am mers pana la intrarea in Ploiesti si inapoi. Am pornit destul de bine, pana in Ploiesti am tinut ritmul de 30-30 tot drumul. Acolo am facut o mare greseala, am mancat prea mult, asa ca la intoarcere, cateva ore n-am mai avut acelasi randament. Am continuat cu un ritm de 20-20, apoi 20-40, iar ultimii 10km i-am mers complet. Un antrenament cam dur si poate facut cu prea putin tmp inainte, care ne-a dat un pic de damage, avand in vedere distana enorma parcursa. Am ajuns la concluzia ca nu e bine sa faci mai mult de un sutar intr-o luna, si asa e greu sa te recuperezi dupa o suta, asa ca doua intr-o luna e cam overkill pentru glezne si genunchi. Problemele cele mai mari nu apar de la muschi, intrucat ritmul este destul de lent, ci de la glezne, mersul ala si asfaltul forteaza foarte tare gleznele si te dor destul de rau.

A venit intr-un final glorios si ziua in care am plecat spre Vama. Nu stiam ce va fi, cat vom face.. Ne gandeam ca probabil nu vom termina, aveam 2 portite de iesire, una pe la Fetesti si una pe la Constanta, in functie de cat de mult rezistam. Si, desigur, varianta cu autostopul daca se intampla ceva super nasol (o entorsa sau asa ceva). Alta problema era cazarea, aveam idee de un hotel in Drajna Noua, la km 100, dar nu stiam daca e si functional. Am plecat pe la 5:30 de la iesirea din Bucuresti din Pantelimon. Totul era horror: noapte, ceata, frig.. si mai ales o gramada de caini, care din fericire nu ne-au facut nimic. Am ramas socat sa vad cat de rudimentara este paza fabricilor sau ce erau acolo in secolul 21, aveau zeci de caini nemancati la poarta, in loc sa puna si ei niste camere de vedere sau asa ceva. Portiunea cu caini nu a durat foarte mult. Intre timp a venit si ziua, peisajul era foarte frumos, multa verdeata, temperatura perfecta.. Ce mai, o zi perfecta pentru o plimbare de 100km. Planul era sa facem 100km in prima zi pana in Drajna, 100 in ziua 2 pana in Murfatlar si restul in ziua 3. Am inceput, ca de obicei, cu ritmul clasic - 30 minute alergat, 30 mers, ba chiar fortam un pic pe alergare si mergeam spre 35. Am ajuns cu ritmul asta pana la Lehliu Gara, unde am mancat (de data asta doar o ciorba, ne-am invatat lectia). Urmatoarea portiune a fost printr-o comuna foarte lunga, Dor Marunt. Cred ca are 20 de km lungime, cel putin. Aici deja incepusem sa alergam sub 30, cam pe la 20 de minute alergatul cu 40 minute mers. Tin minte ca la un moment dat l-am intrebat pe Godza de ce face asa ceva. Adica e ok, eu sunt cu capu', nu se mira nimeni.. Dar el nu e chiar genul de maratonist convins, mai facuse un maraton si doua semi-uri, plus antrenamentele noastre de 50 si 100. Si mai ales, de ce vrea sa faca asta o singura data? (asa imi spusese) Mi-a raspuns ca vede drumul ca pe un fel de pelerinaj in Vama, pe care trebuie sa il faci o data in viata, pentru a iti demonstra atat tie, cat si celorlalti, ca poti. Si nu in ultimul rand.. E Vama! La un moment dat, am ajuns in Dragos Voda. Deja incepusem sa obosim, alergatul parea ca dureaza o vesnicie si nici mersul nu mai era asa amuzant. Era cam km 84, aproximativ. Ne-am oprit un pic la o Cola. Aparent aici toti localnicii ne-au intrebat daca mergem in Vama pe jos, cum s-au gandit la asta nu stiu.. Probabil au vazut biciclisti venind pe acolo, altfel nu imi explic. Urmatoarea portiune am mers-o foarte incet, cu alergat maxim 20 minute, asta pana in apropiere de Dragalina, de unde am inceput sa mergem si atat. Mai erau cam 6-7 km pana in Drajna, am sunat acolo la un restaurant si am aflat ca hotelul chiar exista, spre bucuria noastra, nu stiu ce faceam daca nu gaseam hotel.. Probabil faceam autostop si mergeam pana in Slobozia, ca nu era mult, si ne cazam acolo. La cazare a fost o fericire, am mancat, am facut un dus, ce mai, ma simteam un om nou, pregatit de urmatorul sutar de a 2-a zi. Aveam 4 ore dormite in seara de dinainte si urma sa dorm maxim 6 in seara aceea. Eram intr-un sat uitat de lume, aveam ceva bani in buzunar cat sa rezist inca o seara.. Ce sa mai, totul mergea bine. De fapt nu chiar asa de bine, acuma ca ma gandesc, am uitat sa mentionez ca facusem niste bataturi fix sub degetele de la picioare, si le-am ignorat cu succes timp de cateva ore, dar cumva incepusera sa ma cam streseze. Am sperat ca a doua zi va fi mai bine si m-am culcat. Am adormit instant, lemn.. A fost o zi foarte frumoasa, am mers, am povestit.. Ce e drept, finalul a fost greu, ma cam panicasem pe intunericul ala ca erau multi caini, nu stiam unde sunt, nu era nimeni.. Dar interesant, aveam totusi GPS, baterie externa.. Ne descurcam noi. Totusi nu stiam ce sa cred in legatura cu urmatoarea zi. Eram totusi deja obositi, iar Godza se tot plangea de glenze. Si pe mine ma dureau picioarele de la bataturi, dar nu aveam ce sa le fac.. Am zis ca imi pun niste plasturi (i-am aruncat a doua zi dupa cativa km, mai rau ma enervau), dar intr-un final n-am avut ce sa le fac.

Ne-am trezit a doua zi cu noaptea in cap, la 5. N-am reusit totusi sa plecam pana la aproape 6. Deja se strica treaba.. Nu mai mergeam comform planului, ar fi trebuit sa plecam la 5 ca sa facem distanta. Primii km au fost destul de chinuitori, doar mers, un mers incet, sub 6/ora cat aveam in prima zi, cred ca pe la 5.5 sau poate chiar un pic sub. Ce sa mai, nu era chiar o viteza exceptionala. Am stat un pic sa ma gandesc si mi-am dat seama ca oricum intre Fetesti si Cernavoda nu era decat autostrada. Cumva in planul meu stiam ceva de un pietonal, dar ala era doar pe pod, acuma realizam prima oara ca nu putem merge pe autostrada pe langa decat daca o luam prin camp, ceea ce ar fi fost ok in conditiile in care aveam timpul necesar sa mergem prin camp 20 de km, dar asa.. I-am propus lui Godza sa luam trenul de la Fetesti la Cernavoda, urmand sa scurtam ziua destul de mult, practic ramaneau doar 80 km, poate chiar sub. Asta insemna, daca faceam un calcul, ca puteam merge efectiv toata distanta aia, si tot sa ajungem la 12 noaptea acolo. Am incercat sa si alergam un pic, dar cu o viteza execrabila, eram deja rupti, asa ca nu alergam decat cate un km la 4-5km de mers, si asta doar asa ca sa mai schimbam ritmul, pentru ca devenea prea plictisitor. Poate nu pare, dar mersul este mai chinuitor decat alergatul, adica intr-adevar poti merge mai mult, dar e foarte plictisitor.. Ai nevoie sa mai schimbi ritmul uneori, iar alergatul este fix ceea ce trebuie pentru a schimba ritmul. Nu e simpla treaba nici cu taratul, aparent. Peisajul era unul de vis, Campia Baraganului in toata splendoarea ei. Am vazut camp in stanga, camp in dreapta si linie de tren in stanga absolut toata ziua, la care se adauga ultimii 20km cel putin din ziua precedenta. Deci vreo 50-60 km fara pic de diversitate. Si fara pic de umbra. Oribil, ce sa mai. Nu era simplu sa mergi pe acolo, e clar asta. Primele ore au trecut totusi destul de repede, pentru ca oricum eram obosit si deja eram ca intr-o transa, nu mai imi simteam deja nici bataturile, doar simteam ca devenise un pic chinuitoare viteza aia foarte scazuta. La un moment dat, lucrurile au parut ca se imbunatatesc, am reusit sa alergam mai bine, totul parea ok. Mai aveam cam 15km pana in Fetesti, si deja ne uitasem pe mersul trenurilor, pe tot.. Urma sa ajungem pe la 3:30 in Cernavoda. De acolo mai aveam cam un maraton, asa aproximativ, in jur de 42-44km. Asta insemna 8 ore de mers incet, deci ajungeam pe la 11:30 in Murfatlar. Nu suna rau.. Inevitabilul a venit pe neasteptate. Colegul meu mi-a zis la un moment dat ca il doare si glezna stanga, nu doar cea dreapta, si ca e cam naspa. M-am gandit ca normal ca e naspa, aveam vreo 120-125 km facuti in ultimele 2 zile, cum ar putea sa fie bine? Asa ca nu l-am bagat in seama prea tare.. Dar cumva chiar era foarte naspa, pentru ca dupa vreo 2 km mi-a zis ca il doare fiecare pas, si ca el nu crede ca mai poate sa continue. Am mai mers un pic, deja eram resemnat ca nu vom termina. Am incercat sa il motivez, dar deja nu mai tinea nimic, durerea nu mai putea fi ignorata. Ma gandeam ca poate ne oprim in Constanta si continuam cu ziua a 3-a, desi parca nu ar mai fi avut sens, dar merita plimbarea aia, sa vezi toate statiunile intr-o zi. N-a fost sa fie, i-am zis lui Godza propunerea mea, si mi-a zis si el ca nu are sens, ca nu crede ca ii revine glezna intr-o zi, ar fi fost imposibil, evident. Asa ca a ramas sa mergem pana in Fetesti, si de acolo sa luam direct tren pana in Mangalia. Cumva, asta a venit totusi ca o eliberare. Se terminase! Ce mai conta.. mai erau 11 km si urma sa ajung in Vama, poate ca mai repede decat as fi vrut.. Dar Vama tot Vama ramane, asa ca nu iti poate parea rau ca ajungi acolo. Deja nu mai conta nimic.. La un moment dat a trecut un microbuz pe langa noi, cu 9 km inainte de Fetesti. Godza mi-a zis ca el ia microbuzul, ca nu are rost sa se mai chinuie inca 2 ore, il durea foarte rau glezna la fiecare pas, asa ca i-am zis ca ne intalnim in Fetesti. Ultimii 9 km i-am alergat fara oprire, desi nu alergasem in astea 2 zile niciodata mai mult de 4.5 km. A fost asa, un sentiment foarte frumos, ca o eliberare, o ultima alergare din acea calatorie, in care amandoi ne-am depasit limitele un pic. Am incercat sa ma bucur cat mai mult de alergarea aceea de final, si au iesit niste kilometri frumosi, alergati in soare, fara apa.. Dar de care chiar m-am bucurat extraordinar de mult, am alergat cu sub 6'30" pe km (stiu, pare foarte foarte mult, dar dupa 130km e destul de bine, avand in vedere ca pana atunci alergam cu peste 7'00"), si am incercat sa ma bucur de tot ce era in jurul meu. Campia Baraganului, autostrada, tot ce vedeam era frumos pentru mine, erau ultimii mei kilometri din acea calatorie si nu ma putea impiedica nimeni sa ma bucur de ei.

Cand am ajuns in Fetesti, am observat ce se intamplase cu glezna colegului, mai bine zis de ce - adidasii lui erau in ultimul hal, se rupsesera in mai multe locuri si aratau groaznic.. I-a aruncat pe undeva prin Constanta la primul cos. Cand mergi la asemenea drum, adidasii sunt extrem de importanti, o pereche de incaltaminte veche putand distruge toata munca, ceea ce s-a si intamplat. Pe moment mi-a parut rau, ma gandeam ca as fi facut ziua aia sigur.. Dar dupa am ajuns in Vama si m-am uitat ca venele de la gleznele mele erau extrem de umflate, se facuse o basica in loc de vena, si erau pe punctul de a se sparge.. Plus ca oricum drumul a fost ales prost, trebuia sa luam trenul oricum, deci nu mai era chiar pe jos 100%..  Deci probabil a fost mai bine asa pentru amandoi, cineva acolo sus a stiut ca trebuie sa terminam, si nu ne-a lasat sa continuam mai departe de nivelul la care nu mai puteam fi ok. Asta a fost povestea.. O poveste care inca nu s-a terminat, pentru ca vom incerca si la anul sa facem aceeasi treaba, dar probabil vom schimba traseul (o luam prin Slobozia, pe la Giurgeni- Vadu Oii), si eventual incercam 4 zile in loc de 3. Dar ramane de vazut ce va aduce timpul :)

Eu nu aş da România pe nimic

Ok, probabil că o să vi se pară dubios, având în vedere că acuma moda este ca toţi să înjure ţara, eventual chiar să plece, spunând că în ţară la noi sunt condiţii mizerabile, că nu avem bani, că oamenii sunt hoţi, mincinoşi, şi aşa mai departe. Eu totuşi nu aş da ţara asta. Într-adevăr, poate că aici condiţiile nu sunt cele mai bune, dar oamenii de aici nu i-aş da pe nimeni. Nu poţi compara un german, un englez, un francez sau un spaniol cu un român, din motive prea evidente pentru a le descrie. Printre străini te simţi singur, departe de cei apropiaţi, am vorbit cu foarte mulţi români aflaţi în alte ţări, şi toţi spun că stau doar printre români şi că s-ar întoarce dacă ar putea. România, aşa cum este ea, este totuşi ţara în care ne-am născut, am copilărit, ne-am făcut prieteni şi am învăţat tot ceea ce ştim. Şi noi ce facem, ne apucăm să scuipăm pământul românesc, spunând că nu este suficient de bun, şi îl dăm pentru un pământ străin, unde nu vom fi niciodată ca la noi acasă..

Recent mi s-a întâmplat ceva care m-a făcut să spun că românii sunt oameni de treabă. Am fost cu nişte prieteni la mare şi într-o seară mi-am pierdut telefonul în timp ce ne plimbam (aveam nişte buzunare mai largi). Evident că mi-a stricat puţin starea de spirit, dar m-am gândit că până la urmă este doar un obiect şi nu trebuie să las asta să îmi strice mie bucuria de a sta cu prietenii la mare, aşa că nu m-am mai gândit la asta. După două zile sună cineva pe numărul unei prietene şi îi spune că mi-a găsit telefonul, că este din Constanţa şi că să ne întâlnim în gară să mi-l dea. Am aflat că mai întâi o sunase pe sor'mea, de la ea a aflat nişte numere de pe care sunam eu acasă, şi aşa a dat de mine. Când am plecat m-am dus în Constanţa, mi-a dat mobilul şi nici măcar nu a vrut să accepte cadoul pe care i-l luasem. Ce pot să zic.. cu aşa oameni să tot stai în România :) Bine, ştiu că a fost o excepţie, dar vreau să spun că există şi oameni de treabă, la noi mult mai numeroşi decât în alte părţi. Pentru că românul, aşa sărac cum este el, pune accent mai mult pe prietenie şi pe fapte bune decât pe valori materiale, ceea ce în afară nu este aşa.

Oriunde te-ai duce în România sigur se vor găsi nişte oameni care să te cinstească cu o ţuiculică sau ceva de genul, fără a cere nimic în schimb. Îmi zicea un prieten că a mers cu trenul şi a dat de nişte tipi care l-au invitat la el în compartiment, i-au dat băutură, mâncare şi nu i-au cerut nimic în schimb. În România, chit că nu ai atât de multe posibilităţi, şi nu ai ocazia să vizitezi aşa multe ţări şi să cunoşti atât de mulţi oameni, eşti totuşi mult mai fericit, pentru că aici, printre români, ai tot ce îţi trebuie. Ai munţii, care deşi nu sunt aşa de înalţi sunt suficienţi pentru o ieşire cu prietenii, ai marea, aşa jegoasă cum e la noi şi fără condiţii, dar totuşi cu multe posibilităţi de distracţie, şi exemplele pot continua..

Deci.. indiferent ce ar fi eu nu vreau să plec. Îmi place aici, mă simt bine, îmi pot face prieteni tot timpul printre români şi chiar simt că aici este locul unde vreau să mor. Nu mă interesează foarte tare că nu o să am o viaţă dusă în lux, fericirea nu ţine cont de bani. Important este să stai cu oamenii care contează şi să simţi că eşti acolo unde trebuie să fii, printre cei care te respectă pentru ceea ce eşti.

Vacanţă plăcută în continuare, distracţie plăcută şi profitaţi la maxim de timpul acesta :)