Maraton Piatra Craiului editia Survivor, 2017

Avand in vedere ca aveam o oarecare traditie in acest concurs (bine, nu cine stie ce, doar 2 editii, am mai fost in 2015 si in 2016), m-am inscris si in acest an la MPC, si le-am luat cu mine si pe Cami si pe Ade. Sora mea a venit vrand, nevrand, am inscris-o eu si doar am anuntat-o ca trebuie sa vina si ea, iar Cami avea dubii daca sa vina sau nu, dar i-am zis ca nu poate sa rateze tocmai craiasa, fix cel mai tare concurs, etc, etc. Planul era sa stam la cort, dar avand in vedere ca vremea nu a tinut cu noi ne-am gandit sa luam o camera pe ultima suta de metri, asa ca am gasit undeva la 1 km si ceva de start. Am plecat cu trenul cu Cami si cu Godza, sor'mea s-a ambitionat sa vina a doua zi cu cineva cu masina (si era cat pe ce sa rateze startul, a ajuns cu 10 minute inainte, sa nu faceti asa ceva). Pe tren ne-am uitat la vreme, eu faceam pe nebunul, ziceam ca imi doresc sa fie vreme rea - ninsoare, viscol, grindina, temperaturi negative, vant, ceata.. :)) Aveam sa platesc pentru aceste arogante, pentru ca am primit fix ce mi-am dorit (mai putin ceata si grindina). Intre timp am aflat ca s-a modificat si traseul cu o ruta mai usoara (sau cel putin mai putin expusa, fara zone de creste sau alte zone de risc in conditii de umezeala si frig).  Am ajuns in Zarnesti, am luat kitul de participare (spre dezamagirea mea a continut niste manecute extrem de largi, chit ca erau S, eu port XS la cele de la Compressport asa ca o sa i le dau sor'mii sa le vanda, nici macar nu le-am deschis pe ale mele) si ne-am dus sa ne culcam.

Am ajuns a doua zi la start cu echipament complet (suprapantaloni si polar in rucsac, plus folie de supravietuire), pe mine avand colanti lungi, tricou, maneci (de la Compressport, evident, nu cele primite in kit), buff, manusi si geaca de ploaie de la Salomon. M-am gandit ca ar trebui sa fie suficient avand in vedere ca am mai mers in frig, mai ales in iarna trecuta am facut multe antrenamente sub 0 grade doar cu tricou si geaca, dar ce nu am pus in calcul e ca acum au fost precipitatii tot timpul, am inceput pe ploaie, a continuat cu zapada si am terminat pe ploaie. Am inceput cursa cu o alergare pe plat, nu am tras foarte tare pentru ca nu voiam sa obosesc de la inceput. A urmat o urcare destul de lunga si cu multe stanci care m-a solicitat un pic, dar am terminat-o fara mari probleme. La finalul urcarii deja incepuse sa ninga. A urmat apoi o coborare pana la primul punct de alimentare. De acolo am avut o zona lunga de coborare/ plat, inclusiv o urcare spre final pana la Table. La Table am ajuns cu rezerve si cu moral destul de ridicat. Acolo a urmat o bucla de vreo 7km care se intorcea tot la Table, din punctul meu cam inutila, pentru ca a adaugat kilometri in plus dar fara vreun peisaj senzational sau ceva similar, pur si simplu a fost o bucla doar ca sa se ajunga la distanta de maraton (ba chiar sa treaca de distanta de 42km cu vreo 2-3km). Auzisem de la ceilalti ca sunt cam 2100m urcare cu 42km distanta. Dupa bucla asta urcasem deja vreo 1700 si am crezut ca mai e un pic si se termina urcarea, dar de fapt de acolo a urmat cea mai grea portiune din traseu, o urcare super lunga, prin frig, care am crezut ca nu se mai termina, tot timpul ma rugam sa termin viu eu si ceilalti concurenti.. A urmat apoi o coborare foarte alunecoasa (am cazut de 2-3 ori pe acolo), pentru ca in final sa ajungem la cabana Curmatura. Aici deja eram inghetat complet si incepusem sa imi fac griji din cauza frigului. Imi era prea frig ca sa pun polarul pe mine (sa deschid rucsacul), nu mai puteam nici sa scot gelul din rucsac, a trebuit sa rog pe cineva.. Aici am primit o supa apoi am continuat coborarea spre Zarnesti. Dupa vreo 2km zapada a disparut si conditiile au fost mai prietenoase, am inceput sa imi simt mainile din nou, apoi au urmat 7km de plat pe care i-am alergat aproape in intregime. Am ajuns la finish dupa 6 ore jumate, as fi putut mai bine daca eram in forma mea maxima, probabil spre 6 ore, dar nu am tras, avand in vedere ca era foarte frig si ca nici macar nu era traseul original. Am purtat tricoul cu "I Run with God" si l-am si aratat la finish, dar din pacate nu era niciun fotograf acolo care sa importalizeze momentul (sau nu am vazut eu).

Dupa ce am terminat m-am dus in sala de sport unde am inceput sa tremur incontrolabil, m-am incalzit abia dupa vreo jumatate de ora. Aveam temperatura 35.5, deci la limita dintre a fi ok si a nu fi ok, dar totusi eu am fost ok, avand ani de experienta in spate, problema e ca au fost si oameni care alergau pentru prima oara in asemenea conditii. L-am asteptat apoi pe Godza, care a sosit dupa aproape 8 ore. Dupa am primit mesaj de la Cami ca a abandonat si a ajuns deja la cazare (aparent i-au intors din drum pe ultima urcare, i-a imprumutat chiar Lucian Clinciu un polar, mi-a placut ca a stat si el pe traseu sa vada ce se intampla cu lumea, eu l-am intalnit cu 500m inainte de Curmatura). Intr-un final a ajuns si Ade dupa vreo 9 ore jumate, mi-a zis ca a fost cursa vietii ei si ca a tras maxim de ea sa nu abandoneze, fiind printre ultimii care nu au fost intorsi din drum la Table.

Acum e acum, cateva pareri de final. Din punctul meu de vedere, concursul trebuia anulat, nu poti organiza asa ceva in conditii de siguranta cu 700 de participanti, au fost multi care au intrat in hipotermie, li s-a facut rau, etc. Inteleg ca fusesera investiti deja niste bani, oamenii aveau rezervari etc, dar siguranta este mai importanta, cel putin asa consider eu. In al doilea rand, taxa de inscriere a fost nejustificata. Inteleg ca sunt multi care spun ca mergem pentru alergare, etc, prieteni, alte vrajeli, dar totusi am dat niste bani. 30 de euro pentru niste maneci largi si 2 check pointuri cu mai nimic in ele mi se pare total exagerat, basca medalia care era o bucata de lemn.. Din pacate in ultimul timp concursul a fost tot mai orientat sa scoata bani, ceea ce pentru mine inseamna ca ma voi gandi de 3 ori inainte sa ma mai inscriu la MPC, parca si-a pierdut din acea atmosfera de sarbatoare pe care am resimtit-o in 2015... Nu ma deranjeaza sa platesc o taxa oricat de mare, atata timp cat mi se asigura niste chestii - mancare in checkuri, ceai cald, etc. Nu vreau sa il acuz pe Lucian Clinciu (mai ales ca a facut si el ce a putut, a stat pe traseu, a ajutat lumea..) sau pe oricine altcineva, dar pur si simplu mi s-a parut ca am primit mult mai putin decat am dat. Inteleg ca e un efort mare sa organizezi asa ceva, dar nu imi pot ascunde dezamagirea si sa spun ca a fost OK. Nu a fost, ar fi trebuit mai multi voluntari, mai multe checkuri, ceai cald, bucla de la Table trebuia sa fie taiata cu totul, etc. Ce nu inteleg unii este ca poti alerga acel traseu si fara sa te inscrii, practic cand mergi la un concurs te intrebi: "merita taxa aceea? Face vreo diferenta  ca dau 30 de euro sau pot alerga eu singur pe 0 tot traseul?". Aici pot spune ca am fost pe 0. Am mancat 5 geluri de la mine, ce e drept mi-au dat apa voluntarii dar asta puteai lua oricum si daca nu te inscriai in concurs (sigur nu te lasa nimeni sa mori de sete). Deci practic aici ieseai mai castigat daca alergai bandit (fara taxa platita). Pe viitor am de gand sa ma gandesc inainte de fiecare concurs in felul urmator: merita taxa? Sau mai bine alerg banit? Sau mai bine alerg in alta parte aceeasi distanta, pe cont propriu? Sunt intrebari normale pe care ti le pui dupa mai multi ani de competitii, cand nu mai esti dispus sa mergi peste tot doar de dragul atmosferei, pana la urma totul este un schimb, dai ceva, primesti ceva. Per total a fost un mare survivor care nu prea a avut nicio treaba cu alergarea, sunt fericit ca am supravietuit, atat eu, cat si ceilalti participanti, si sper ca pe viitor se va insista mai mult pe siguranta.

Pana una alta, MPC ramane un concurs de referinta pentru alergarea montana in Romania si ii doresc succes, sper ca pe viitor lucrurile sa fie mai bine organizate. Ca parti pozitive, apreciez totusi marcajul foarte bun (nu te puteai rataci, ce e drept era si multa lume si mereu vedeai pe cineva). Felicitari tuturor celor care au participat la acest concurs, sper sa ne vedem cu bine si la altele.

Vreau să fiu mare...

Presupun că toţi am spus cândva fraza asta, "vreau să fiu mare", vreau să pot face ce vreau, vreau să fiu liber, dar în acelaşi timp responsabil... Vreau să fiu mare, când o să fiu mare... Fraze care mi-au umplut copilăria.Mă îndrept vertiginos către vârsta de... 20 de ani. Sincer nici nu îmi vine să cred, acum 5 ani să zic când auzeam de un om de 20 de ani deja mă gândeam la un adult, dar acum, că mai am mai puţin de două luni şi ajung acolo, îmi dau seama ce puţină dreptate aveam. Da, am aproape 20 de ani, dar viaţa mea este la fel ca la 16-17 să zic. În afară de câteva idei şi de aspect am rămas acelaşi Eu, acelaşi David Iancu, acelaşi om care îşi vede de treabă şi încearcă să nu îşi facă duşmani, ferindu-se în acelaşi timp de falşi prieteni..În continuare, majoritatea dintre noi, generaţia '92-'94, primim bani de la părinţi, deci din punctul ăsta de vedere am rămas la fel. Ce înseamnă 20 de ani? Poate o treime din viaţa mea.. Când mă gândesc că a trecut deja o treime parcă îmi pare rău... Dar dacă stau şi mă gândesc mai bine realizez că din ăştia 20 de ani doar în ultimii 5 am fost cel ce sunt acum, până atunci eram mai mult un copil care nu prea ştia ce vrea (nu că acum aş ştii prea bine). Deci deja de la o treime ajung la 5 ani din 45, ceea ce deja sună mai bine.

Ce vreau eu să zic? Toată viaţa am crezut că la 20 de ani eşti mare.. Şi acum realizez: niciodată nu eşti mare.. Tot timpul în sufletul tău vei rămâne acelaşi, nu ştiu dacă neapărat ca la 16 ani, dar oricum, niciodată nu eşti mare.. Aceleaşi tentaţii sunt şi la 17, şi la 30 de ani. Nu sunt mare, nu vreau să fiu mare... Vreau să rămân eu cel de la 17 ani, pe David acela vreau să îl fac mândru de mine... Am mai avut discuţia asta cu prietenii, dacă David de la 13 ani m-ar fi văzut acum ar fi rămas de-a dreptul şocat, cu totul alt om, nu ar fi fost deloc mândru de mine.. În schimb David de la 15-16 ani chiar ar fi. În toţi aceşti ani nu m-am îndepărtat de la modelul pe care l-am vrut. Când mă întreba lumea la 15-16 ani ce vreau de la viaţă spuneam "vreau să fiu liber... vreau să fiu un rocker adevărat". Ştiu că nu sună deloc matur sau cum vreţi voi să îi spuneţi, cei care aţi uitat cine aţi fost la 15 ani şi credeţi că v-aţi născut direct la facultate, dar exact asta am făcut, şi exact asta am de gând să fac în continuare. O fi bine, o fi rău, nu ştiu şi nu mă interesează. Vreau ca David să fie mândru de mine. Iar pentru cele care spun că bărbaţii nu se maturizează niciodată, eu vă spun că este adevărat şi în cazul vostru... Tot fetele alea cu fiţe în cap de 16 ani, care se cred mai mature decât sunt, aţi rămas. Nici voi nu v-aţi maturizat... I-am zis cuiva din familie ceva de genul "credeam că la 20 de ani eşti mare... şi nu mă simt deloc aşa". Iar persoana respectivă, care a trecut  de 40, mi-a spus "ce, crezi că eu mă simt? Niciodată nu eşti mare". Îmi permit să fac referire la trestia cugetătoare a lui Pascal, chiar dacă în alt sens decât a vrut el să o spună. Suntem într-adevăr o trestie, nu din raţiuni religioase, ci pentru că niciodată nu suntem pregătiţi să înfruntăm viaţa cu problemele ei, sau mai ales moartea... Ne credem mari, inteligenţi, dar când vine o problemă peste noi ne trezim că suntem aceiaşi copii care au făcut o prostie şi le e frică de ce o să spună părinţii...

Nu sunteţi mari nici voi. Suntem nişte trestii, care chiar dacă au mai mulţi ani sau mai puţini tot la fel de uşor le ia vântul. Cât timp ne merge bine nu vrem să recunoaştem, spunem că am muncit să formăm Eul propriu, dar la prima piedică serioasă simţim cu ne în cap cade casa din hârtie pe care ne-am construit-o, şi ne doare.. Şi te simţi mic şi neînsemnat în faţa problemelor care apar, sau mai ales în faţa morţii. Tot ce facem este să supravieţuim, iar pentru fiecare bucurie să plătim un preţ.. Fiecare moment de fericire pe care îl avem este un compromis, pentru că după trebuie să ne asumăm şi rezultatele. În fine... nu încercaţi să fiţi mari, sau mai ales mai mari decât sunteţi. E o prostie, nu trebuie şi nici nu se poate. Păstraţi-vă sufletul de la 16 ani :)

Cum raţionalizăm iubirea (ca eros)

Am promis pe celălalt blog că voi face un articol legat de abordarea raţională a erosului, iar în urma unui curs la care am asistat săptămâna asta mi-am amintit de acest articol. În cursul respectiv era vorba că ştiinţa naturalizează inclusiv fenomenele supranaturale, şi că putem discuta în mod ştiinţific despre orice. Acuma nu zic că vă pot da o metodă exactă de a aborda iubirea şi că nu puteţi greşi, dar în orice caz, cred ca pot vorbi despre eros în termeni aproape ştiinţifici, şi pot să dau anumite "sfaturi", dacă se pot da la modul general.

Aş putea să dau definiţii pentru eros, unele mai bune, altele mai proaste, dar eu vă spun ceva mai interesant: iubirea este un triunghi. Nu ştiu câţi au mai auzit teoria asta, dar mie mi se pare perfect adevărată. Fiecare dintre cele 3 vârfuri ale triunghiului definesc caracteristici ale iubirii: prietenia, angajamentul şi pasiunea. Să luăm pe rând cele 3 proprietăţi. Despre prietenie am mai discutat, este evident vorba despre prietenia cea mai înaltă, friendship of character, în sensul că eşti atras de caracterul celuilalt şi îţi place să stai în prezenţa lui, simţi că îi poţi spune orice şi te poţi baza pe el. Angajamentul reprezintă decizia făcută raţional de a sta cu celălalt indiferent ce se va întâmpla, iar pasiunea... cred că ştie oricine ce înseamnă, este componenta "fizică" a unei relaţii, care probabil în viziunea lui Freud este cea mai importantă.

În funcţie de caracteristica dominantă, se pot obţine 7 tipuri posibile de dragoste (ca la submulţimi, 2^3-1, pt ca nu poate exista dragoste corespunzătoare submulţimii vide). Să analizez pe rând toate cele 7 tipuri de dragoste.

1. Domină prietenia, avem de a face cu dragoste simpatetică. Acest tip de dragoste este specifică mai ales copiilor şi adolescenţilor, care găsesc o persoană în care au încredere şi le place să stea unul cu celălalt, dar nu se angajează în ceva serios, şi nici nu sunt interesaţi de componenta pasională, sau pur şi simplu nu simt o atracţie de natură sexuală foarte ridicată. Acest tip de dragoste se va duce la prima piedică, este suficient să apară o ceartă mai serioasă ca să se termine totul.

2.  Domină angajamentul, avem de a face cu aşa numita dragoste raţională. Acest tip de dragoste este specific căsătoriilor din interes, care chiar dacă sunt lipsite de orice fel de afecţiune au şanse foarte mari să rămână aşa. Nu înseamnă că prietenia trebuie să lipsească, dar ceea ce face ca 2 oameni să stea împreună în acest tip de dragoste este angajamentul, preocupări şi interese comune.

3. Domină pasiunea, avem de a face cu o dragoste oarbă, lipsită de angajament sau de prietenie. Acest tip este specific aşa numitei "dragoste la prima vedere", unde nu este vorba de o dragoste în adevăratul sens al cuvântului, ci de o atracţie sexuală foarte puternică, ce creează aparenţa că ţii la persoana respectivă, chiar dacă scopul este altul. Evident, şansele ca acest tip de dragoste să reziste sunt minime, cum va dispărea acea persoană va dispărea şi tensiunea sexuală.

4. Domină prietenia şi pasiunea, avem de a face cu dragostea de tip romantic, specifică adolescenţilor şi tinerilor. Persoanele implicate simt atracţie sexuală una faţă de cealaltă, le place caracterul celuilalt şi au încredere în acesta, dar nu sunt angajate în ceva serios, de aceea de multe ori acest tip de dragoste se duce, când drumurile celor 2 ajung să se despartă, persoanele în cauză hotărăsc că e mai bine să rupă relaţia, chiar dacă se înţeleg bine. Oricum, în timp este posibil să apară şi angajamentul, ceea ce face acest tip de dragoste unul cu şanse mai mari de reuşită decât altele.

5. Domină pasiunea şi angajamentul, avem de a face cu dragostea prostească. Să dau un exemplu, doi oameni care au trecut printr-un divorţ se cunosc, simt atracţie sexuală unul faţă de celălalt, şi din cauză că amândoi au trecut printr-o perioadă grea decid să se căsătorească, fiind convinşi că e bine să fie împreună. Peste un an ajung să divorţeze, deoarece căsătoria lor nu avea la bază prietenia şi încrederea dintre ei, de aceea acest tip de dragoste, pe lângă că e aproape imposibil să reziste, cauzează şi cea mai mare suferinţă, întrucât trebuie să accepţi că angajamentul făcut iniţial a fost o decizie proastă.

6. Domină prietenia şi angajamentul, avem de a face cu dragostea de tip matrimonial. Acest tip de dragoste se întâlneşte la persoanele căstătorite de ceva timp, care au o prietenie sinceră între ei, şi au anumite motive care îi angajează la acea relaţie (copii, interese, etc). Chiar dacă pasiunea a dispărut dintre cei doi, acest tip de dragoste are mari şanse să rămână, fiind caracteristică în majoritatea căsătoriilor.

7.  Toate cele trei caracteristici sunt prezente, în măsură aproximativ egală. Avem de a face cu dragostea perfectă, către care aspiră toată lumea, dar care este destul de greu atins, şi oricum, în principiu doar pentru o perioadă limitată, pasiunea dispare o dată cu timpul, această chestie este demonstrată. Dragostea, în general, se spune că scade o dată cu timpul, datorită pasiunii care scade. Angajamentul şi prietenia pot rămâne, în general, constante.

Cam asta ar fi despre cele 7 tipuri de dragoste. Doar că lucrurile nu sunt atât de simple, deşi sunt 7 tipuri de triunghiuri acestea pot varia destul de mult.  Să presupunem că fiecare latură reprezintă una din cele 3 caracteristici. Pot fi doua triunghiuri pentru care latura corespunzătoare pasiunii să fie dominantă, să zicem, dar unul să aibă această latură mai mare, comparativ cu celălalt triunghi. Triunghiurile variază, deci, şi în funcţie de intensitatea prieteniei, a angajamentului sau a pasiunii.De ce este foarte greu să se ajungă la dragostea perfectă? Altfel spus, de ce mulţi ajung să se despartă? Răspunsul este simplu, într-o relaţie nu există un singur triunghi, ci vreo 3... Aşa ca o paranteză, e amuzant cum apar cifrele basmice, 3, 7 :) De ce spun că există 3 triunghiuri? Există, pe de o parte, triunghiul real al relaţiei, care este unic, dar există triunghiul ideal al lui şi triunghiul ideal al ei. Triunghiul real este un fel de compunere dintre triunghiul privit din perspectiva lui şi triunghiul privit din perspectiva ei, dar nu există decât un singur triunghi corespunzător realităţii. Pentru a se ajunge la compatibilitate ar trebui ca triunghiul ideal al lui si cel ideal al fetei să coincidă cu cel real...Angajamentul şi prietenia trebuie să se regăsească reprezentate destul de bine, chiar dacă cele 3 triunghiuri coincid, aşa că privind din această perspectivă dragostea perfectă pare deja ceva imposibil.

Încă ceva, triunghiurile pot evolua în timp, iar pentru exemplificare voi analiza un caz fictiv, o relaţie între două persoane şi cum au evoluat cele două triunghiuri. Să presupunem că B a cunoscut-o pe F, cei doi au început să vorbească din ce în ce mai des, iar la un moment dat au decis să fie împreună. La momentul respectiv, triunghiurile celor doi coincideau, în mare măsură, fiind vorba de o dragoste simpatetică, în care pasiunea este destul de bine reprezentată. Pe măsură ce a trecut timpul, triunghiul a suferit nişte schimbări. Privind din perspectiva lui B s-a intensificat angajamentul, iar prietenia a început să scadă, el simţind că F îi arată o oarecare lipsă de încredere. În schimb, pentru F pasiunea a scăzut, aşa încât triunghiul rezultat a ajuns să fie aproape inexistent, la B fiind prezente angajamentul şi pasiunea, iar la F doar prietenia, deci niciuna dintre cele 3 componente nefiind prezentă la amândoi. Dându-şi seama de diferenţele dintre cei doi, B şi F au decis să se despartă, ba chiar mai mult, prietenia fiind prezentă doar în cazul lui F, au încetat orice fel de legătură.

Ca o concluzie, este bine să analizaţi din când în când ce se mai întâmplă cu triunghiurile, iar dacă prietenia este reprezentată suficient de bine ar trebui să discutaţi cu celălalt cum stau sentimentele voastre, pentru a putea îndrepta eventualele neajunsuri, a evita consilierea psihologice, şi în cele din urmă chiar despărţirea.
Mult noroc :)