Tocmai ai trecut de primul semestru şi viaţa încă pare frumoasă. Din fericire, semestrul 2 vine la tine să îţi arate că nu ai dreptate şi că viaţa nu e aşa lejeră. Şi dacă nu ai crezut-o pe doamna Niţă că după 4 ani o să ieşi cocoşat, cu chelie şi riduri, poate o să te gândeşti că avea dreptate. Lumea deja începe să se plictisească de facultate, vin din ce în ce mai puţini la cursuri, şi realizezi că nu prea mai e aşa distractiv nici măcar în afara orelor.
1. Structuri de Date- prof. Mugurel Andreica, laborator Eliana (nu mai sunt în România deci nu prea mai contează).
Cea mai importantă materie de pe semestrul ăsta şi singura care îţi trebuie pe viitor (bine, şi MN-ul e util, dar e posibil să nu mai foloseşti noţiunile alea). Un curs ok, cel puţin pentru mine, care ştiam noţiunile dinainte, dar cu teme destul de grele. Acuma depinde de ce profesori o să fie acum. Laboratorul era destul de bine făcut, cerinţe clare, lipsite de ambiguitate, dar era foarte mult de scris şi de obicei nu apucai să termini dacă nu făceai ceva de acasă. Problema importantă a multora a fost că trebuia să faci 2 teme minim să intri în examen, şi unii s-au trezit la a 3-a temă că nu au făcut nimic şi nu ştiu cum să facă şi au rămas pe dinafară, aşa că apucă-te de teme din timp.
Cum se trece: faci 2 teme, mergi la laborator şi iei punctaj acceptabil şi iei 5 în examen (regulile presupun că o să rămână cam la fel).
Cum se ia 10: toate temele trebuie făcute perfect, la fel şi laboratorul, ca să îţi permiţi să iei în examen mai puţin, Eu am avut 10 fără să merg la examen (calificare la ACM).
2. Metode Numerice- prof. Florin Pop, laborator/seminar Andrei Sfrenţ.
Cred că singura materie la care chiar am fost la toate cursurile. O materie interesantă, o combinaţie între matematică şi informatică. Dacă la început o să pară simplu, la mijlocul semestrului lucrurile se complică destul de tare, pentru ca în final să fie din nou mai lejer. Seminarul era cel mai tare, preferatul meu din semestrul ăsta, pentru că nu era foarte stresant şi mai şi învăţam câte ceva. Plus că puteam să glumim, să mai spunem o bârfă, era o atmosferă frumoasă. Cred că totuşi este mai multă matematică decât programare în cursul ăsta, chiar dacă se vrea a fi un curs de programare.Se dă un parţial la care punctajul maxim este peste 10, ca să poţi lua mai mult. Sunt şi teme, nu foarte grele (nu mi-a luat niciodată mai mult de o zi să fac una), dar e ceva de gândit la ele.
Cum se trece: faci 2 teme, iei 5 în parţial, iei ceva la lab şi înveţi nişte formule pentru examenul final, la care din fericire nu contează calculele (adică nu contează rezultatul, ci metoda).
Cum se ia 10: teme complet, laborator complet, minim 8 în parţial. Examenul este mai lejer decât parţialul, pentru că e mai mult bazat pe formule.
3. Matematică 3- prof. Simion, seminar Simion
Cel mai tare curs de departe, de asemenea d-l Simion a fost profesorul meu preferat în semestrul respectiv, ne dădea pauze de 20-25 de minute şi niciodată nu termina cursul mai târziu de şi jumate. Practic în loc de 3 ore făceam cam o oră jumătate. O materie lejeră, la care trece toată lumea (chiar toată lumea, fără excepţie, chit că a lăsat 2 restanţieri dintre care pe unul l-a trecut fără să meargă la restanţă). Seminarul este destul de amuzant, pentru replicile de genul "Văd că ai un 5 la mine în agendă.. nu ştiu ce e cu el, de unde a apărut. Mai răspunzi şi vedem ce se întâmplă cu el".
Cum se trece: vii la examen şi de câteva ori la seminar, face prezenţa şi dacă nu vii chiar deloc se supără şi s-ar putea să te pice (pe hârtie desigur, în toamnă ai trecut).
Cum iei 10: răspunzi la seminarii, să te memoreze de student bun, şi din momentul în care te bagă în lista de favoriţi totul devine mult mai lejer. Exerciţiile nu sunt grele şi ai voie cu caietul la examen.
4. Fizică-prof. V. Păun , laborator V.Păun + încă cineva
Am început cu materiile frumoase. Fizica este una dintre materiile cele mai inutile din facultatea asta. Ba nu, cea mai inutilă, pentru că nu se mai leagă de nimic. Noţiunile alea le vei toci la examen şi apoi vor fi pierdute pentru o eternitate. Se dă un parţial şi un examen, plus laboratoarele la care trebuie să mergi mereu, că altfel vei fi ameninţat că nu intri în examen (deşi intră cine vrea, se recuperează la sfârşit dacă te milogeşti. Nu mai mult de 4-5 laboratoare totuşi). Pentru examene trebuie să memorezi 30 de probleme pe dinafară. La parţial nu am fost în stare, am vrut să le învăţ logic, nu să tocesc, şi m-am încurcat, aşa că am luat 6, în schimb la examen am tocit toate problemele şi am avut media 8 (deci minim 9 în examen, nu ştiu exact cât). Parţialul se poate repeta, dar va fi atât de multă teorie încât nu vei putea să înveţi tot, deci mai bine îl treci.
Cum se trece: 5 în parţial, mergi la laboratoare, te duci la testul final să semnezi prezenţa (sunt întrebări greuţe, examenul valorează 3 din 10 cât are laboratorul, restul de 7 sunt pe prezenţă, dar e greu să scoţi mai mult de 1. Eu am reuşit să iau 0) şi înveţi ceva la examen.
Cum iei 10: un obiectiv destul de greu, trebuie să fi un tocilar maxim să poţi lua 10 din prima, dar poţi merge la mărire şi am înţeles că acolo e mai lejer. Eu nu am mers, mi-a fost lene.
5.ELTH- profesor F. Constantinescu, laborant- Cârjă (nu ştiu cum îl cheamă, da' avea piciorul rupt iniţial)
Crema cremei. Spaima tuturor studenţilor. Un curs oribil, un examen marcant. Nu ştiu dacă se mai face cu acelaşi profesor, dar vă urez multă baftă în caz că e aşa (deşi am înţeles că ar fi ieşit la pensie). La curs nu se ducea nimeni, pentru că se citea de pe slideuri şi nu înţelegeai nimic (desigur, sclavii de rigoare, între 5-10% din serie de obicei, e statistic că vor exista şi din ăştia; unii au stat chiar 6 ore o dată, că nu s-a făcut un curs, sperau că poate au avantaj la examen). Laboratorul a fost ok, asistentul era foarte de treabă, problemele n-ar fi fost complicate dacă am fi ştiut vreun pic de teorie pe parcursul anului. La final se dă un test din pSpice, dar din fericire e o vrăjeală, indiferent cât ştii o să iei minim 6. Eu nu am ştiut nimic şi am luat 7. La parţial e foarte amuzant, te duci ca la loterie, că sigur nu ştii tot. Eu am avut ghinion, ştiam 6 capitole din 7, mi-a picat din capitolul 7, m-am ridicat şi am plecat. O teorie şi o problemă, trebuie să iei minim 5 la ambele să treci. La examen poţi să refaci parţialul, şi în plus mai ai o teorie de final şi două probleme. Trebuie să faci minim 4 din 5 subiecte. Deci practic trebuie să faci toate problemele (la care te ajută asistenţii) şi să ştii măcar o teorie, visul tuturor. Ai noroc, bine, nu, mai încerci o dată. Examenul durează 6 ore, sau cât are chef profesorul să stea. Eu am învăţat în sesiune doar pentru fizică şi ELTH. La fizică am învăţat vreo 3 zile, la ELTH o săptămână întreagă. Am reuşit cumva să am media 8.
Cum treci: iei parţialul şi faci problemele la final sau mergi la final şi faci problemele şi teoria de parţial (aia de final e imposibilă). Şi ai un punctaj măricel pe seminar, să compenseze notele mici în examen.
Cum iei 10: nu ştiu, trebuie să nu ai viaţă, dar dacă aflaţi cum anunţaţi-mă şi pe mine.
6.Prelucrarea informaţiei- este opţionalul pe care îl recomand (merge şi TC, da' e cam bătaie de joc, acolo nu faci chiar nimic, îţi faci un CV şi ai 10). La PI este destul de lejer, e matlab si faci o dată la 2 săptămâni, deci nu e aşa un stres.
7. Engleză- nu am de spus decât că pe semestrul 2 ai engleză săptămânal, ceea ce e foarte enervant, de două ori mai multe teme. În funcţie de profesor poţi avea între 8 şi 10 fără să te chinui prea tare.
Şi cam ăsta este semestrul 2.. Un semestru după care nu vei mai avea chef de Poli. Multă baftă!
joi, 28 noiembrie 2013
joi, 14 noiembrie 2013
Calculatoare anul 1 semestrul 1
Că tot am văzut că sunt postări din astea pe net m-am gândit să fac şi eu una, mai ales pentru că au trecut câţiva ani de când au apărut postările respective şi lucrurile s-au mai schimbat puţin.
Anul 1 semestrul 1 cred că a fost şi va rămâne cel mai frumos semestru, per total materii simple, teme acceptabile (cu puţine excepţii), profesori relativ ok, dar probabil că mai mult a contat că abia începusem şi toată lumea era entuziasmată (ceea ce evident nu se mai întâmplă acum).
O să iau pe rând toate materiile.
1. Matematică 1, profesor Gologan, seminar Luminiţa.
Probabil materia care îi sperie cel mai mult pe cei care nu prea au avut treabă cu matematica în liceu. Eu am avut norocul să fac câteva noţiuni de analiză prin liceu (serii, spaţii metrice) aşa că mi-a fost destul de uşor să mă descurc. Am venit la toate cursurile, dar începând de pe la cursul 6-7 veneam mai mult aşa, ca la un spectacol interesant, scriam, mă uitam la tablă, nu înţelegeam nici 50%, dar demonstraţiile erau frumoase, nu am ce comenta. Din fericire nu contează foarte tare cursul, baza se pune la seminar. Deşi iniţial am fost speriaţi de demonstraţiile lungi şi complicate, pe măsură ce trecea semestrul lucrurile s-au mai simplificat (mai puţin la integrale triple pe care n-am reuşit să le înţeleg foarte bine). Oricum, per total mi-a plăcut materia, am avut media 9 (8.1, dar domnu' Gologan rotunjeşte la valoarea superioară).
Cum treci: mergi la toate seminariile, contează prezenţa, şi te duci la examen cu grupele de la sfârşit, eu am primit fix aceleaşi subiecte cu cei de dinainte, doar că modificate datele puţin. Dacă te chinui şi înveţi în examen e foarte posibil să treci, nu este problemă. În cel mai rău caz treci în sesiune, unde se dau nişte exerciţii foarte simple, se ia 5 dacă înveţi 2 zile înainte cât de cât.
Cum iei 10: mergi la toate seminariile, ieşi la tablă de 2-3 ori, înveţi la toate testele de seminar (care sunt destul de grele) şi mergi în examen cu grupele de la sfârşit, cu subiectele de dinainte tocite bine de tot.
2. Matematică 2, profesor d-na Niţă, seminar Niţă
O materie destul de lejeră, dar cu multă teorie şi calcule cam scârboase, care chiar se punctează. Din fericire doamna Niţă este o doamnă în adevăratul sens al cuvântului şi chiar face tot posibilul să treacă lumea, dă puncte în plus, dă subiecte acceptabile la parţial şi la examen, explică bine. Din păcate cursul este puţin cam plictisitor, după 2 ore de scris nu prea mai ai chef de a treia, dar per total este o materie utilă, care o să folosească mai târziu la MN şi la TS (pentru vectori şi valori proprii, e cea mai importantă parte). Am avut 10 şi nu pot spune că m-am stresat foarte tare.
Cum treci: mergi la toate seminariile, mergi la parţial şi faci jumătate (este destul de uşor de obţinut nota, e o problemă simplă de spaţii vectoriale şi un sistem liniar pentru 5. În sesiune, din nou, trece aproape toată lumea şi am înţeles că se poate copia.
Cum iei 10: mergi la toate seminariile, răspunzi de 2 ori, iei 9 la parţial (faci tot mai puţin problema "puţin mai teoretică"), mergi la examen şi rezolvi 4 subiecte jumate (se poate, e doar teorie de aplicat, chestii mecanice, foarte puţin de gândit pe la ecuaţii diferenţiale).
3. USO- profesor Rughiniş, laborator Mihnea DB
Un profesor foarte bun pe domeniul său, însă cu foarte multe cerinţe. Punctajul la USO constă în teste de curs, teste de laborator, teme, parţial şi examen (teoretic şi practic). La curs am fost la început, apoi am renunţat, pentru că se predă de pe slide-uri şi le poţi citi şi tu acasă, sau dacă nu citeşti din carte şi afli chiar mai mult decât este necesar. Laboratorul a fost extrem de util, am fost tot timpul (oricum la 4 absenţe repeţi materia), în general laboranţii chiar ştiu bine cu ce se mănâncă toate comenzile din Linux, deci puteţi să îi întrebaţi orice. Parţialul mi s-a părut greu, pentru că a fost puţin timp şi m-am panicat, am luat 32/50 şi am avut o notă mare faţă de alţii, dar la examen am observat că e mult mai lejer, poate şi că mai învăţasem câte ceva. Temele în schimb sunt înfiorătoare, nimic de inteligenţă, doar de căutat comenzi pe google în prostie (care, evident, nu se află în curs). Nu copiaţi că picaţi materia, cel mult puteţi să vă întrebaţi colegii ce comenzi au folosit la exerciţiile mai scurte. O materie din care am învăţat câte ceva, chiar dacă am şi uitat foarte mult. Există un punctaj minim de intrare în examen, 3 puncte din 6 posibile, iar nota maximă este 11. Eu am avut 9.
Cum treci: mergi la toate laboratoarele (mai puţin 2-3), faci 4 jumătăţi de teme, faci ceva la parţial şi eventual mai faci câteva puncte la testele de laborator, workshopurile celebre. Iar la examen trebuie luat 5, axaţi-vă pe grile că se iau puncte uşor (nu daţi la nimereala, aşa am făcut eu şi am pierdut destule puncte).
Cum iei 10: maxim pe testele de curs sau aproape, aproape maxim pe workshopuri, aproape maxim pe teme (e o muncă grea, dar se poate lua peste 45 din 50), un 35 din 50 la partial şi 8 la examen (cu punctaj foarte bun în cel practic).
4. PL- profesor I.B., seminar I.B.
Cea mai inutilă materie! Dacă la început părea frumos, erau chestii simple, formule logice, calcul cu logică booleană, diagrame Karnaugh, mai încolo lucrurile se complică, auzi cuvinte gen multiplexor, automate finite, bistabile şi alte nenorociri de genul, din care oricum nu vei mai reţine nimic. După cursul 5-6 au început să vină doar 20 de oameni la curs, era dimineaţa şi oamenii normali preferau să doarmă. A trebuit să îmi cumpăr breadboard, am dat o grămadă de bani pe el, pentru un proiect pe care nu l-am mai făcut niciodată, am venit cu el, nu i-a plăcut ("asta e masturbaţie intelectuală ce faci tu aici, măi băiete") şi nu am mai vrut să îl refac. În sesiune am învăţat cât de cât, dar calculele erau efectiv imposibile, aşa că nu am putut termina aproape niciun exerciţiu.
Cum treci: vii la examen, fără să fi frecventat cursul sau seminarul nici măcar o dată. Toată lumea trece cu note pe care nimeni nu şi le poate explica. Eu am avut 7, fără proiect făcut, şi unii au avut 5 cu proiect. Toată lumea intră în examen, deşi teoretic trebuie să iei jumătate din punctaj.
Cum iei 10 : http://random.org/. În medie au fost 2 note de 10 pe grupă (mai puţin una cu unul singur şi una cu 3), câteva de 9 şi in rest 5-7.
5. PC+ profesor Florin Pop, laborator George Popescu
O materie simplă, chiar banală pentru cine ştie programare din liceu. Până la cursul 8-9 nu ar trebui să ai nicio problemă în a înţelege materia. Domnul Pop explică foarte bine şi atmosfera de la cursul lui este una degajată. Laboratorul este destul de lejer, iar George era preferatul meu, avea diverse glume şi replici amuzante: 2 pe un calculator? ok, ţie îţi dau un punct, ţie nu îţi dau nimic. Sau: timpul pentru problemă a expirat, gata, nu mai dau buline. Sau: tu primeşti jumătate de bulină pe problemă. Unii se plângeau că nu explică, dar adevărul e că nici nu avea ce, pentru că erau chestii foarte simple. A, era să uit, prezenţa la George înseamnă din start 6 pe laborator, ceea ce nu se mai întâmplă la nicio materie, deci ăsta e un avantaj. În afară de USO este singura materie utilă de pe primul semestru. Temele sunt simple, mai puţin tema 4, la care scrii vreo 300 de linii de cod sau chiar mai mult. Am avut 10.
Cum treci: vii la laborator, mergi la parţial (trebuie să iei 5 în parţial), faci primele 2 teme complet, sunt simple, şi iei 5 în examen.
Cum iei 10: maxim pe laborator, maxim pe teme, minim 9 în parţial şi examen.
6. Opţionalele
Sunt 3 opţionale pe primul semestru, am făcut greşeala să aleg Introducere în Informatică, cea mai plictisitoare materie posibilă. La început este simplă, dar după e numai toceală despre arhitectura calculatoarelor, care oricum se face în anul 2, deci chiar nu merită efortul. Am avut 10, dar a trebuit să tocesc câteva ore bune înainte de al doilea test, şi am auzit că se şi pică. Mergeţi la grafică, acolo e lejer, desenaţi ceva în Autocad şi cam atât. Mai e şi mecanica, unde s-au înscris extrem de puţini, motiv pentru care proful dădea note destul de mari.
7. Engleză
O materie enervantă, inutilă, pusă doar să îţi umple orarul, mai e şi o dată pe săptămână. Se iau note mari dacă mergi la fiecare seminar, dar trebuie să îţi faci teme şi chestii de genul.
8. Istoria Religiilor
Nu ştiu cum îl cheamă pe prof, e o bătaie de joc de materie, am fost doar la un curs şi la niciun seminar, am avut 9, dar alţii au avut 10 că au stat mai târziu la colocviu (scrii cu foile date de el în faţă, nu e propriu zis un examen). Trece toată lumea cu minim 8, fără prezenţă, fără nimic.
9. Sport
Am înţeles că s-a introdus obligatoriu de anul acesta. Eu m-am dus ca să îmi mărească media şi nu mi-a părut rău, mergi de 5 ori într-un semestru, pierzi la şah la competiţie şi ai un 10 asigurat.
10. Pedagogie
Nu am fost personal, dar am înţeles că ia toată lumea 10 sau pe acolo, indiferent de semestru, aşa că nu voi mai discuta de materia asta. Duceţi-vă doar dacă vreţi să predaţi după, altfel nu se merită.
Anul 1 semestrul 1 cred că a fost şi va rămâne cel mai frumos semestru, per total materii simple, teme acceptabile (cu puţine excepţii), profesori relativ ok, dar probabil că mai mult a contat că abia începusem şi toată lumea era entuziasmată (ceea ce evident nu se mai întâmplă acum).
O să iau pe rând toate materiile.
1. Matematică 1, profesor Gologan, seminar Luminiţa.
Probabil materia care îi sperie cel mai mult pe cei care nu prea au avut treabă cu matematica în liceu. Eu am avut norocul să fac câteva noţiuni de analiză prin liceu (serii, spaţii metrice) aşa că mi-a fost destul de uşor să mă descurc. Am venit la toate cursurile, dar începând de pe la cursul 6-7 veneam mai mult aşa, ca la un spectacol interesant, scriam, mă uitam la tablă, nu înţelegeam nici 50%, dar demonstraţiile erau frumoase, nu am ce comenta. Din fericire nu contează foarte tare cursul, baza se pune la seminar. Deşi iniţial am fost speriaţi de demonstraţiile lungi şi complicate, pe măsură ce trecea semestrul lucrurile s-au mai simplificat (mai puţin la integrale triple pe care n-am reuşit să le înţeleg foarte bine). Oricum, per total mi-a plăcut materia, am avut media 9 (8.1, dar domnu' Gologan rotunjeşte la valoarea superioară).
Cum treci: mergi la toate seminariile, contează prezenţa, şi te duci la examen cu grupele de la sfârşit, eu am primit fix aceleaşi subiecte cu cei de dinainte, doar că modificate datele puţin. Dacă te chinui şi înveţi în examen e foarte posibil să treci, nu este problemă. În cel mai rău caz treci în sesiune, unde se dau nişte exerciţii foarte simple, se ia 5 dacă înveţi 2 zile înainte cât de cât.
Cum iei 10: mergi la toate seminariile, ieşi la tablă de 2-3 ori, înveţi la toate testele de seminar (care sunt destul de grele) şi mergi în examen cu grupele de la sfârşit, cu subiectele de dinainte tocite bine de tot.
2. Matematică 2, profesor d-na Niţă, seminar Niţă
O materie destul de lejeră, dar cu multă teorie şi calcule cam scârboase, care chiar se punctează. Din fericire doamna Niţă este o doamnă în adevăratul sens al cuvântului şi chiar face tot posibilul să treacă lumea, dă puncte în plus, dă subiecte acceptabile la parţial şi la examen, explică bine. Din păcate cursul este puţin cam plictisitor, după 2 ore de scris nu prea mai ai chef de a treia, dar per total este o materie utilă, care o să folosească mai târziu la MN şi la TS (pentru vectori şi valori proprii, e cea mai importantă parte). Am avut 10 şi nu pot spune că m-am stresat foarte tare.
Cum treci: mergi la toate seminariile, mergi la parţial şi faci jumătate (este destul de uşor de obţinut nota, e o problemă simplă de spaţii vectoriale şi un sistem liniar pentru 5. În sesiune, din nou, trece aproape toată lumea şi am înţeles că se poate copia.
Cum iei 10: mergi la toate seminariile, răspunzi de 2 ori, iei 9 la parţial (faci tot mai puţin problema "puţin mai teoretică"), mergi la examen şi rezolvi 4 subiecte jumate (se poate, e doar teorie de aplicat, chestii mecanice, foarte puţin de gândit pe la ecuaţii diferenţiale).
3. USO- profesor Rughiniş, laborator Mihnea DB
Un profesor foarte bun pe domeniul său, însă cu foarte multe cerinţe. Punctajul la USO constă în teste de curs, teste de laborator, teme, parţial şi examen (teoretic şi practic). La curs am fost la început, apoi am renunţat, pentru că se predă de pe slide-uri şi le poţi citi şi tu acasă, sau dacă nu citeşti din carte şi afli chiar mai mult decât este necesar. Laboratorul a fost extrem de util, am fost tot timpul (oricum la 4 absenţe repeţi materia), în general laboranţii chiar ştiu bine cu ce se mănâncă toate comenzile din Linux, deci puteţi să îi întrebaţi orice. Parţialul mi s-a părut greu, pentru că a fost puţin timp şi m-am panicat, am luat 32/50 şi am avut o notă mare faţă de alţii, dar la examen am observat că e mult mai lejer, poate şi că mai învăţasem câte ceva. Temele în schimb sunt înfiorătoare, nimic de inteligenţă, doar de căutat comenzi pe google în prostie (care, evident, nu se află în curs). Nu copiaţi că picaţi materia, cel mult puteţi să vă întrebaţi colegii ce comenzi au folosit la exerciţiile mai scurte. O materie din care am învăţat câte ceva, chiar dacă am şi uitat foarte mult. Există un punctaj minim de intrare în examen, 3 puncte din 6 posibile, iar nota maximă este 11. Eu am avut 9.
Cum treci: mergi la toate laboratoarele (mai puţin 2-3), faci 4 jumătăţi de teme, faci ceva la parţial şi eventual mai faci câteva puncte la testele de laborator, workshopurile celebre. Iar la examen trebuie luat 5, axaţi-vă pe grile că se iau puncte uşor (nu daţi la nimereala, aşa am făcut eu şi am pierdut destule puncte).
Cum iei 10: maxim pe testele de curs sau aproape, aproape maxim pe workshopuri, aproape maxim pe teme (e o muncă grea, dar se poate lua peste 45 din 50), un 35 din 50 la partial şi 8 la examen (cu punctaj foarte bun în cel practic).
4. PL- profesor I.B., seminar I.B.
Cea mai inutilă materie! Dacă la început părea frumos, erau chestii simple, formule logice, calcul cu logică booleană, diagrame Karnaugh, mai încolo lucrurile se complică, auzi cuvinte gen multiplexor, automate finite, bistabile şi alte nenorociri de genul, din care oricum nu vei mai reţine nimic. După cursul 5-6 au început să vină doar 20 de oameni la curs, era dimineaţa şi oamenii normali preferau să doarmă. A trebuit să îmi cumpăr breadboard, am dat o grămadă de bani pe el, pentru un proiect pe care nu l-am mai făcut niciodată, am venit cu el, nu i-a plăcut ("asta e masturbaţie intelectuală ce faci tu aici, măi băiete") şi nu am mai vrut să îl refac. În sesiune am învăţat cât de cât, dar calculele erau efectiv imposibile, aşa că nu am putut termina aproape niciun exerciţiu.
Cum treci: vii la examen, fără să fi frecventat cursul sau seminarul nici măcar o dată. Toată lumea trece cu note pe care nimeni nu şi le poate explica. Eu am avut 7, fără proiect făcut, şi unii au avut 5 cu proiect. Toată lumea intră în examen, deşi teoretic trebuie să iei jumătate din punctaj.
Cum iei 10 : http://random.org/. În medie au fost 2 note de 10 pe grupă (mai puţin una cu unul singur şi una cu 3), câteva de 9 şi in rest 5-7.
5. PC+ profesor Florin Pop, laborator George Popescu
O materie simplă, chiar banală pentru cine ştie programare din liceu. Până la cursul 8-9 nu ar trebui să ai nicio problemă în a înţelege materia. Domnul Pop explică foarte bine şi atmosfera de la cursul lui este una degajată. Laboratorul este destul de lejer, iar George era preferatul meu, avea diverse glume şi replici amuzante: 2 pe un calculator? ok, ţie îţi dau un punct, ţie nu îţi dau nimic. Sau: timpul pentru problemă a expirat, gata, nu mai dau buline. Sau: tu primeşti jumătate de bulină pe problemă. Unii se plângeau că nu explică, dar adevărul e că nici nu avea ce, pentru că erau chestii foarte simple. A, era să uit, prezenţa la George înseamnă din start 6 pe laborator, ceea ce nu se mai întâmplă la nicio materie, deci ăsta e un avantaj. În afară de USO este singura materie utilă de pe primul semestru. Temele sunt simple, mai puţin tema 4, la care scrii vreo 300 de linii de cod sau chiar mai mult. Am avut 10.
Cum treci: vii la laborator, mergi la parţial (trebuie să iei 5 în parţial), faci primele 2 teme complet, sunt simple, şi iei 5 în examen.
Cum iei 10: maxim pe laborator, maxim pe teme, minim 9 în parţial şi examen.
6. Opţionalele
Sunt 3 opţionale pe primul semestru, am făcut greşeala să aleg Introducere în Informatică, cea mai plictisitoare materie posibilă. La început este simplă, dar după e numai toceală despre arhitectura calculatoarelor, care oricum se face în anul 2, deci chiar nu merită efortul. Am avut 10, dar a trebuit să tocesc câteva ore bune înainte de al doilea test, şi am auzit că se şi pică. Mergeţi la grafică, acolo e lejer, desenaţi ceva în Autocad şi cam atât. Mai e şi mecanica, unde s-au înscris extrem de puţini, motiv pentru care proful dădea note destul de mari.
7. Engleză
O materie enervantă, inutilă, pusă doar să îţi umple orarul, mai e şi o dată pe săptămână. Se iau note mari dacă mergi la fiecare seminar, dar trebuie să îţi faci teme şi chestii de genul.
8. Istoria Religiilor
Nu ştiu cum îl cheamă pe prof, e o bătaie de joc de materie, am fost doar la un curs şi la niciun seminar, am avut 9, dar alţii au avut 10 că au stat mai târziu la colocviu (scrii cu foile date de el în faţă, nu e propriu zis un examen). Trece toată lumea cu minim 8, fără prezenţă, fără nimic.
9. Sport
Am înţeles că s-a introdus obligatoriu de anul acesta. Eu m-am dus ca să îmi mărească media şi nu mi-a părut rău, mergi de 5 ori într-un semestru, pierzi la şah la competiţie şi ai un 10 asigurat.
10. Pedagogie
Nu am fost personal, dar am înţeles că ia toată lumea 10 sau pe acolo, indiferent de semestru, aşa că nu voi mai discuta de materia asta. Duceţi-vă doar dacă vreţi să predaţi după, altfel nu se merită.
miercuri, 30 octombrie 2013
Manifest pentru o viaţă în mişcare
Am tot vrut să scriu articolul acesta, dar din diferite motive (în principiu lene) nu am mai apucat să o fac, însă este ceva chiar important şi poate reuşesc să conving pe cineva să descopere plăcerea de a te mişca. În acest articol am de gând să expun avantajele mişcării cât şi modul în care putem integra activitatea fizică (contrat concepţiei comune cum că studenţii la poli sunt nişte tocilari fără viaţă) pe lângă celelalte activităţi pe care le facem.
Presupun că toată lumea este de acord că o dată cu facultate creşte semnificativ responsabilitatea, şi o dată cu aceasta şi stresul pe care trebuie să îl suportăm. Presupun că nu are sens să spun de ce stresul este rău.. Mai mult stres => şanse mai mari de depresie => o viaţă nefericită şi plină de decepţii. O dată cu începerea facultăţii lumea începe să îşi facă din ce în ce mai multe probleme, atât la nivel social (relaţiile cu cei din jur se mai răcesc, începi să conştientizezi că eşti pe cont propriu, poate cei mai mari [şi nu numai], care sunt la master, doctorat, se gandesc deja la o familie), dar mai ales la nivel profesional, fiecare ar vrea să se angajeze, sau e conştient că trebuie să o facă la un moment dat, avem nevoie de mai mulţi bani, ştim toţi cam cum merge treaba.
Şi totuşi, ce facem? Cum putem elimina stresul din viaţa noastră? Pentru că este clar, stresul nu e bun şi vrem să scăpăm de el. Sunt de acord că există şi soluţii temporare, o noapte (sau mai multe) de petreceri nebune este una din cele mai utilizate soluţii folosite de studenţi pentru a se elibera cumva de stres - toţi am fost pe acolo. Zilnic lumea e stresată, nervoasă, toţi se gândesc doar la temele pentru facultate şi la faptul că nu se mai termină o dată facultatea şi nu mai vine ziua când o să avem ceea ce vrem cu toţii, mălai, verzişori, aţi prins ideea. Toţi ne plângem că suntem stresaţi, dar ce facem pentru a elimina asta? Dacă ne plângem într-adevăr avem o iluzie că am pierdut o parte din energia negativă, dar ea rămâne tot acolo..
Soluţia este la îndemâna oricui: faceţi mişcare! Cel mai bine este să mergeţi la alergat, dar de asemenea e bun şi mersul cu bicla (acolo trebuie totuşi mai mult timp ca să îşi facă efectul de "destresare"), de înot nici nu mai spun, dar e ok cam orice tip de mişcare, atâta timp cât vă face să vă simţiţi bine şi să vă deconectaţi de la problemele din jur. Auzisem de oameni cărora dansul le-a schimbat viaţa, ştiu că pare amuzant si poate puţin gay, dar mişcarea ajută mai mult decât ne putem da seama.
O să încep prin a spune cum am descoperit eu terapia prin alergat. Am început în vara asta să alerg cu nişte colegi, pur şi simplu din plictiseală, am ieşit prin Herăstrău şi am zis să băgăm nişte alergat. Ţin minte şi acum prima tură completă pe care am făcut-o, eram efectiv terminat, mi-a luat 10 minute să îmi revin.. De atunci am mai tot alergat, am reuşit să termin un semimaraton şi acuma mi-aş dori să pot participa la anul la proba de maraton. Acolo deja este un alt nivel, dar sper să pot reuşi. Pe parcursul primelor dăţi când am alergat am realizat cât de bună poate fi terapia prin alergat. Toate problemele, tot stresul şi toate grijile dispar, nu mai contează decât să continui să alergi, să reuşeşti să faci distanţa pe care ţi-ai propus-o fără să te opreşti. Ba mai mult, stresul rămâne atât de mult în urmă încât este nevoie de mult timp pentru a te ajunge din nou. Cu cât eşti mai stresat, cu atât trebuie să alergi mai mult, pentru a-l lăsa în urmă. Pare un argument mai mult ca o glumă, dar există şi o explicaţie, oboseala fizică ne face să uităm de celelalte probleme, şi cu cât eşti mai obosit cu atât contează mai puţin orice altceva.
Ştiu, mulţi spuneţi că alergatul nu e pentru voi, că nu sunteţi dispuşi la efort, că nu aveţi timp, sau alte argumente de acest fel. Dar adevărul e ca atât timp cât nu ai o problemă medicală gravă (probleme cu inima, cu ficatul, auzisem recent de un băiat care a murit în timpul orei de sport, e tragic) atunci poţi alerga şi tu. Organismul nostru poate mult, mult mai mult decât ne putem imagina. Există oameni care participă la concursuri de alergare prin deşert sau la concursuri de alergare de mii de kilometri, pe care le termină după 2 luni de alergat zilnic câte 90-100 de km. Să nu mai zic de ultramaratoane si alte nebunii. Cautati Yiannis Kouros pe google, de exemplu, daca vreti sa vedeti cam cat poate sa reziste organismul unui om. Nu contează cât de bună e forma fizică pe care o ai, citisem despre un tip care până la 19 de ani era obez, apoi a intrat în armată, iar la 24 a ajuns să fie cel mai tânăr membru al clublui celor care au terminat 100 de maratoane.. Desigur, acestea sunt exagerări, dar ideea este că oricine poate să alerge atâta cât işi doreşte, trebuie doar să crezi că poţi să reuşeşti, să ai ambiţie şi să nu te opreşti.
Cum putem integra mişcarea în viaţa aglomerată de student la poli? O întrebare care, aparent, nu are un răspuns foarte simplu. Dar adevărul e că avem mai mult timp decât vrem să recunoaştem, aşa că o dată, de două ori pe săptămână o mică ieşire la alergat clar nu va afecta cu nimic programul vostru. Dar, cum am zis, alergatul nu este singura soluţie. Veniţi la facultate cu bicicleta, de exemplu, este mult mai distractiv, îi vezi pe cei din jur cum se stresează, cum se înjură, se claxonează, iar tu faci slalom printre maşini cu bicicleta.. E o senzaţie frumoasă, dar din păcate când e foarte urât afară nu prea o putem avea. Sau puteţi merge la înot.. din păcate acolo trebuie plătită şi o oarecare sumă, destul de mare pentru un student. Dar alergarea este şi va fi gratis, este un mijloc de a petrece vremea şi de a te simţi bine. Iar satisfacţia că ai reuşit, cu mult chin, să alergi atât cât ţi-ai propus este greu de egalat. Am uitat cumva să menţionez că oamenii care fac mişcare regulat pot să meargă (mai bine zis chiar să alerge) cu 16 ani mai mult decât cei sedentari? Ia imaginaţi-vă următoarea imagine, voi la 70 de ani, alături de un prieten pe la 60, la o plimbare prin Cişmigiu, în drum spre table. Tipul de 60, sedentar şi puţin alcoolic, după 1 kilometru de mers mai rapid se plânge de dureri de spate şi de picioare şi are nevoie de o pauză. Tu, la 70, nu ai nicio problemă. Sună bine, nu? Aşa mă gândeam şi eu, sper că am reuşit măcar să vă atrag interesul :)
Presupun că toată lumea este de acord că o dată cu facultate creşte semnificativ responsabilitatea, şi o dată cu aceasta şi stresul pe care trebuie să îl suportăm. Presupun că nu are sens să spun de ce stresul este rău.. Mai mult stres => şanse mai mari de depresie => o viaţă nefericită şi plină de decepţii. O dată cu începerea facultăţii lumea începe să îşi facă din ce în ce mai multe probleme, atât la nivel social (relaţiile cu cei din jur se mai răcesc, începi să conştientizezi că eşti pe cont propriu, poate cei mai mari [şi nu numai], care sunt la master, doctorat, se gandesc deja la o familie), dar mai ales la nivel profesional, fiecare ar vrea să se angajeze, sau e conştient că trebuie să o facă la un moment dat, avem nevoie de mai mulţi bani, ştim toţi cam cum merge treaba.
Şi totuşi, ce facem? Cum putem elimina stresul din viaţa noastră? Pentru că este clar, stresul nu e bun şi vrem să scăpăm de el. Sunt de acord că există şi soluţii temporare, o noapte (sau mai multe) de petreceri nebune este una din cele mai utilizate soluţii folosite de studenţi pentru a se elibera cumva de stres - toţi am fost pe acolo. Zilnic lumea e stresată, nervoasă, toţi se gândesc doar la temele pentru facultate şi la faptul că nu se mai termină o dată facultatea şi nu mai vine ziua când o să avem ceea ce vrem cu toţii, mălai, verzişori, aţi prins ideea. Toţi ne plângem că suntem stresaţi, dar ce facem pentru a elimina asta? Dacă ne plângem într-adevăr avem o iluzie că am pierdut o parte din energia negativă, dar ea rămâne tot acolo..
Soluţia este la îndemâna oricui: faceţi mişcare! Cel mai bine este să mergeţi la alergat, dar de asemenea e bun şi mersul cu bicla (acolo trebuie totuşi mai mult timp ca să îşi facă efectul de "destresare"), de înot nici nu mai spun, dar e ok cam orice tip de mişcare, atâta timp cât vă face să vă simţiţi bine şi să vă deconectaţi de la problemele din jur. Auzisem de oameni cărora dansul le-a schimbat viaţa, ştiu că pare amuzant si poate puţin gay, dar mişcarea ajută mai mult decât ne putem da seama.
O să încep prin a spune cum am descoperit eu terapia prin alergat. Am început în vara asta să alerg cu nişte colegi, pur şi simplu din plictiseală, am ieşit prin Herăstrău şi am zis să băgăm nişte alergat. Ţin minte şi acum prima tură completă pe care am făcut-o, eram efectiv terminat, mi-a luat 10 minute să îmi revin.. De atunci am mai tot alergat, am reuşit să termin un semimaraton şi acuma mi-aş dori să pot participa la anul la proba de maraton. Acolo deja este un alt nivel, dar sper să pot reuşi. Pe parcursul primelor dăţi când am alergat am realizat cât de bună poate fi terapia prin alergat. Toate problemele, tot stresul şi toate grijile dispar, nu mai contează decât să continui să alergi, să reuşeşti să faci distanţa pe care ţi-ai propus-o fără să te opreşti. Ba mai mult, stresul rămâne atât de mult în urmă încât este nevoie de mult timp pentru a te ajunge din nou. Cu cât eşti mai stresat, cu atât trebuie să alergi mai mult, pentru a-l lăsa în urmă. Pare un argument mai mult ca o glumă, dar există şi o explicaţie, oboseala fizică ne face să uităm de celelalte probleme, şi cu cât eşti mai obosit cu atât contează mai puţin orice altceva.
Ştiu, mulţi spuneţi că alergatul nu e pentru voi, că nu sunteţi dispuşi la efort, că nu aveţi timp, sau alte argumente de acest fel. Dar adevărul e ca atât timp cât nu ai o problemă medicală gravă (probleme cu inima, cu ficatul, auzisem recent de un băiat care a murit în timpul orei de sport, e tragic) atunci poţi alerga şi tu. Organismul nostru poate mult, mult mai mult decât ne putem imagina. Există oameni care participă la concursuri de alergare prin deşert sau la concursuri de alergare de mii de kilometri, pe care le termină după 2 luni de alergat zilnic câte 90-100 de km. Să nu mai zic de ultramaratoane si alte nebunii. Cautati Yiannis Kouros pe google, de exemplu, daca vreti sa vedeti cam cat poate sa reziste organismul unui om. Nu contează cât de bună e forma fizică pe care o ai, citisem despre un tip care până la 19 de ani era obez, apoi a intrat în armată, iar la 24 a ajuns să fie cel mai tânăr membru al clublui celor care au terminat 100 de maratoane.. Desigur, acestea sunt exagerări, dar ideea este că oricine poate să alerge atâta cât işi doreşte, trebuie doar să crezi că poţi să reuşeşti, să ai ambiţie şi să nu te opreşti.
Cum putem integra mişcarea în viaţa aglomerată de student la poli? O întrebare care, aparent, nu are un răspuns foarte simplu. Dar adevărul e că avem mai mult timp decât vrem să recunoaştem, aşa că o dată, de două ori pe săptămână o mică ieşire la alergat clar nu va afecta cu nimic programul vostru. Dar, cum am zis, alergatul nu este singura soluţie. Veniţi la facultate cu bicicleta, de exemplu, este mult mai distractiv, îi vezi pe cei din jur cum se stresează, cum se înjură, se claxonează, iar tu faci slalom printre maşini cu bicicleta.. E o senzaţie frumoasă, dar din păcate când e foarte urât afară nu prea o putem avea. Sau puteţi merge la înot.. din păcate acolo trebuie plătită şi o oarecare sumă, destul de mare pentru un student. Dar alergarea este şi va fi gratis, este un mijloc de a petrece vremea şi de a te simţi bine. Iar satisfacţia că ai reuşit, cu mult chin, să alergi atât cât ţi-ai propus este greu de egalat. Am uitat cumva să menţionez că oamenii care fac mişcare regulat pot să meargă (mai bine zis chiar să alerge) cu 16 ani mai mult decât cei sedentari? Ia imaginaţi-vă următoarea imagine, voi la 70 de ani, alături de un prieten pe la 60, la o plimbare prin Cişmigiu, în drum spre table. Tipul de 60, sedentar şi puţin alcoolic, după 1 kilometru de mers mai rapid se plânge de dureri de spate şi de picioare şi are nevoie de o pauză. Tu, la 70, nu ai nicio problemă. Sună bine, nu? Aşa mă gândeam şi eu, sper că am reuşit măcar să vă atrag interesul :)
miercuri, 11 septembrie 2013
Club de muzica in Poli
Acum cateva zile un coleg de-al meu de grupa a venit cu urmatoarea idee: ce ar fi sa avem si noi in Poli, asa cum exista in multe facultati americane (chiar si in cele mai slabe) un club de muzica? Ideea mi s-a parut foarte interesanta, asa ca m-am gandit cam ce ar trebui de facut pentru asta, mai ales avand in vedere ca muzica este o modalitate terapeutica extraordinara, prin muzica putem deveni mai fericiti si mai buni. Am ajuns la cateva concluzii, si sper sa ii pot convinge pe cei care stiu cat de cat sa cante la un instrument sa se bage in clubul nostru de muzica.
In primul rand, un club de muzica nu are nevoie decat de niste oameni pasionati, restul vine de la sine. Sala de repetitii (pentru amplificatoare, instrumente, etc) va aparea ca urmare fireasca a dorintei noastre de a canta. Chiar daca poate la inceput vom avea cateva intalniri in aer liber, sunt convins ca imediat va aparea si ocazia de a repeta intr-un spatiu cu anumite dotari. De ce nu, daca suntem multi putem chiar sa punem mana de la mana si sa mergem intr-un studio, sau chiar sa luam instrumentele noastre, in viitor. Deci e suficienta dorinta oamenilor de a canta pentru ca un club de muzica sa existe.
Urmatoarea intrebare ar fi: ok, ce cantam? Depinde, desigur, de numarul de doritori si de preferintele lor. Daca o sa fie, sa zicem, 10 oameni care participa, atunci putem forma 2 trupe, chiar daca repertoriul poate fi comun (folk, rock, etc). Atentie, poate fi comun, dar nu este neaparat obligatoriu. Daca la inceput vom aborda stiluri mai usor de cantat, putem evolua catre genuri mai complexe, in functie de cine vine si de cat interes este. Intr-un final putem avea mai multe trupe care abordeaza genuri diferite, pop, rock, jazz, folk, etc.
Cine poate sa vina la clubul de muzica? Raspunsul este evident, absolut orice student de la Automatica si Calculatoare (in primul rand, dar de ce nu si de la alte sectii, ramane de vazut), atata timp cat sunt dispusi sa cante alaturi de noi la un instrument sau vocal. Un avantaj al intalnirilor in aer liber ar fi ca acolo poate veni chiar oricine, chiar si pentru a asista, dar daca vom repeta intr-un cadru organizat va fi mai greu cu spatiul. Oricum, in principiu oricine este bine venit. :D
Cand ne vedem sa repetam? Cel mai probabil in week-end, daca suntem destui atunci nu conteaza ca cineva poate veni doar o data la doua saptamani, sa zic, pentru ca vor fi tot timpul oameni.
Ce obiective avem? In primul rand sa ne simtim noi bine si sa ne distram, dar, de ce nu, daca lucrurile merg bine poate chiar se formeaza una sau mai multe formatii care sa cante la diverse evenimente (balul bobocilor, de exemplu) si nu numai. Per total, este un loc unde puteti cunoaste oameni interesanti, cu preocupari comune (nu numai ingineria, dar si muzica de calitate) si chiar sper sa iasa ceva foarte bun. O sa fim in prima zi de scoala in holul facultatii cu mai multe detalii.
In primul rand, un club de muzica nu are nevoie decat de niste oameni pasionati, restul vine de la sine. Sala de repetitii (pentru amplificatoare, instrumente, etc) va aparea ca urmare fireasca a dorintei noastre de a canta. Chiar daca poate la inceput vom avea cateva intalniri in aer liber, sunt convins ca imediat va aparea si ocazia de a repeta intr-un spatiu cu anumite dotari. De ce nu, daca suntem multi putem chiar sa punem mana de la mana si sa mergem intr-un studio, sau chiar sa luam instrumentele noastre, in viitor. Deci e suficienta dorinta oamenilor de a canta pentru ca un club de muzica sa existe.
Urmatoarea intrebare ar fi: ok, ce cantam? Depinde, desigur, de numarul de doritori si de preferintele lor. Daca o sa fie, sa zicem, 10 oameni care participa, atunci putem forma 2 trupe, chiar daca repertoriul poate fi comun (folk, rock, etc). Atentie, poate fi comun, dar nu este neaparat obligatoriu. Daca la inceput vom aborda stiluri mai usor de cantat, putem evolua catre genuri mai complexe, in functie de cine vine si de cat interes este. Intr-un final putem avea mai multe trupe care abordeaza genuri diferite, pop, rock, jazz, folk, etc.
Cine poate sa vina la clubul de muzica? Raspunsul este evident, absolut orice student de la Automatica si Calculatoare (in primul rand, dar de ce nu si de la alte sectii, ramane de vazut), atata timp cat sunt dispusi sa cante alaturi de noi la un instrument sau vocal. Un avantaj al intalnirilor in aer liber ar fi ca acolo poate veni chiar oricine, chiar si pentru a asista, dar daca vom repeta intr-un cadru organizat va fi mai greu cu spatiul. Oricum, in principiu oricine este bine venit. :D
Cand ne vedem sa repetam? Cel mai probabil in week-end, daca suntem destui atunci nu conteaza ca cineva poate veni doar o data la doua saptamani, sa zic, pentru ca vor fi tot timpul oameni.
Ce obiective avem? In primul rand sa ne simtim noi bine si sa ne distram, dar, de ce nu, daca lucrurile merg bine poate chiar se formeaza una sau mai multe formatii care sa cante la diverse evenimente (balul bobocilor, de exemplu) si nu numai. Per total, este un loc unde puteti cunoaste oameni interesanti, cu preocupari comune (nu numai ingineria, dar si muzica de calitate) si chiar sper sa iasa ceva foarte bun. O sa fim in prima zi de scoala in holul facultatii cu mai multe detalii.
marți, 23 iulie 2013
Eu nu aş da România pe nimic
Ok, probabil că o să vi se pară dubios, având în vedere că acuma moda este ca toţi să înjure ţara, eventual chiar să plece, spunând că în ţară la noi sunt condiţii mizerabile, că nu avem bani, că oamenii sunt hoţi, mincinoşi, şi aşa mai departe. Eu totuşi nu aş da ţara asta. Într-adevăr, poate că aici condiţiile nu sunt cele mai bune, dar oamenii de aici nu i-aş da pe nimeni. Nu poţi compara un german, un englez, un francez sau un spaniol cu un român, din motive prea evidente pentru a le descrie. Printre străini te simţi singur, departe de cei apropiaţi, am vorbit cu foarte mulţi români aflaţi în alte ţări, şi toţi spun că stau doar printre români şi că s-ar întoarce dacă ar putea. România, aşa cum este ea, este totuşi ţara în care ne-am născut, am copilărit, ne-am făcut prieteni şi am învăţat tot ceea ce ştim. Şi noi ce facem, ne apucăm să scuipăm pământul românesc, spunând că nu este suficient de bun, şi îl dăm pentru un pământ străin, unde nu vom fi niciodată ca la noi acasă..
Recent mi s-a întâmplat ceva care m-a făcut să spun că românii sunt oameni de treabă. Am fost cu nişte prieteni la mare şi într-o seară mi-am pierdut telefonul în timp ce ne plimbam (aveam nişte buzunare mai largi). Evident că mi-a stricat puţin starea de spirit, dar m-am gândit că până la urmă este doar un obiect şi nu trebuie să las asta să îmi strice mie bucuria de a sta cu prietenii la mare, aşa că nu m-am mai gândit la asta. După două zile sună cineva pe numărul unei prietene şi îi spune că mi-a găsit telefonul, că este din Constanţa şi că să ne întâlnim în gară să mi-l dea. Am aflat că mai întâi o sunase pe sor'mea, de la ea a aflat nişte numere de pe care sunam eu acasă, şi aşa a dat de mine. Când am plecat m-am dus în Constanţa, mi-a dat mobilul şi nici măcar nu a vrut să accepte cadoul pe care i-l luasem. Ce pot să zic.. cu aşa oameni să tot stai în România :) Bine, ştiu că a fost o excepţie, dar vreau să spun că există şi oameni de treabă, la noi mult mai numeroşi decât în alte părţi. Pentru că românul, aşa sărac cum este el, pune accent mai mult pe prietenie şi pe fapte bune decât pe valori materiale, ceea ce în afară nu este aşa.
Oriunde te-ai duce în România sigur se vor găsi nişte oameni care să te cinstească cu o ţuiculică sau ceva de genul, fără a cere nimic în schimb. Îmi zicea un prieten că a mers cu trenul şi a dat de nişte tipi care l-au invitat la el în compartiment, i-au dat băutură, mâncare şi nu i-au cerut nimic în schimb. În România, chit că nu ai atât de multe posibilităţi, şi nu ai ocazia să vizitezi aşa multe ţări şi să cunoşti atât de mulţi oameni, eşti totuşi mult mai fericit, pentru că aici, printre români, ai tot ce îţi trebuie. Ai munţii, care deşi nu sunt aşa de înalţi sunt suficienţi pentru o ieşire cu prietenii, ai marea, aşa jegoasă cum e la noi şi fără condiţii, dar totuşi cu multe posibilităţi de distracţie, şi exemplele pot continua..
Deci.. indiferent ce ar fi eu nu vreau să plec. Îmi place aici, mă simt bine, îmi pot face prieteni tot timpul printre români şi chiar simt că aici este locul unde vreau să mor. Nu mă interesează foarte tare că nu o să am o viaţă dusă în lux, fericirea nu ţine cont de bani. Important este să stai cu oamenii care contează şi să simţi că eşti acolo unde trebuie să fii, printre cei care te respectă pentru ceea ce eşti.
Vacanţă plăcută în continuare, distracţie plăcută şi profitaţi la maxim de timpul acesta :)
Recent mi s-a întâmplat ceva care m-a făcut să spun că românii sunt oameni de treabă. Am fost cu nişte prieteni la mare şi într-o seară mi-am pierdut telefonul în timp ce ne plimbam (aveam nişte buzunare mai largi). Evident că mi-a stricat puţin starea de spirit, dar m-am gândit că până la urmă este doar un obiect şi nu trebuie să las asta să îmi strice mie bucuria de a sta cu prietenii la mare, aşa că nu m-am mai gândit la asta. După două zile sună cineva pe numărul unei prietene şi îi spune că mi-a găsit telefonul, că este din Constanţa şi că să ne întâlnim în gară să mi-l dea. Am aflat că mai întâi o sunase pe sor'mea, de la ea a aflat nişte numere de pe care sunam eu acasă, şi aşa a dat de mine. Când am plecat m-am dus în Constanţa, mi-a dat mobilul şi nici măcar nu a vrut să accepte cadoul pe care i-l luasem. Ce pot să zic.. cu aşa oameni să tot stai în România :) Bine, ştiu că a fost o excepţie, dar vreau să spun că există şi oameni de treabă, la noi mult mai numeroşi decât în alte părţi. Pentru că românul, aşa sărac cum este el, pune accent mai mult pe prietenie şi pe fapte bune decât pe valori materiale, ceea ce în afară nu este aşa.
Oriunde te-ai duce în România sigur se vor găsi nişte oameni care să te cinstească cu o ţuiculică sau ceva de genul, fără a cere nimic în schimb. Îmi zicea un prieten că a mers cu trenul şi a dat de nişte tipi care l-au invitat la el în compartiment, i-au dat băutură, mâncare şi nu i-au cerut nimic în schimb. În România, chit că nu ai atât de multe posibilităţi, şi nu ai ocazia să vizitezi aşa multe ţări şi să cunoşti atât de mulţi oameni, eşti totuşi mult mai fericit, pentru că aici, printre români, ai tot ce îţi trebuie. Ai munţii, care deşi nu sunt aşa de înalţi sunt suficienţi pentru o ieşire cu prietenii, ai marea, aşa jegoasă cum e la noi şi fără condiţii, dar totuşi cu multe posibilităţi de distracţie, şi exemplele pot continua..
Deci.. indiferent ce ar fi eu nu vreau să plec. Îmi place aici, mă simt bine, îmi pot face prieteni tot timpul printre români şi chiar simt că aici este locul unde vreau să mor. Nu mă interesează foarte tare că nu o să am o viaţă dusă în lux, fericirea nu ţine cont de bani. Important este să stai cu oamenii care contează şi să simţi că eşti acolo unde trebuie să fii, printre cei care te respectă pentru ceea ce eşti.
Vacanţă plăcută în continuare, distracţie plăcută şi profitaţi la maxim de timpul acesta :)
sâmbătă, 15 iunie 2013
A trecut un an??
Sincer nu ştiu când şi cum s-a întâmplat asta. Cel puţin semestrul 2 a zburat, efectiv, nu ştiu ce s-a întâmplat.. Ori am avut prea multe teme şi nu am realizat, ori chiar nu mă prind, ideea e că timpul a zburat şi cumva m-am trezit că a venit vacanţa, am terminat sesiunea şi sunt student în anul 2.. 25% din ăştia 4 ani au trecut, şi nu pot spune decât că mă bucur. Pentru că sincer, oricine e la Poli cred că 4 ani de zile se gândeşte la un singur lucru: cât mai e până se termină. Nu neapărat pentru că ar fi ceva extrem de complicat, dar pentru că e foarte mult de lucru. Mă aşteptam să fie mai interesant la facultate, dar după un an de zile pot spune că am avut trei tipuri de materii: cele complet inutile în meseria de programator (matematicile, fizica, electrotehnica, proiectare logică), cele utile, dar care nu aduceau nimic nou faţă de liceu (programare şi structuri de date) şi cele din care chiar am învăţat ceva nou: uso, unde am învăţat ceva shell scripting şi ceva comenzi în linux (evident, le-am uitat în proporţie de 90%, da' nu ar fi greu să le repet), şi metode numerice, unde am învăţat un nou limbaj (octave- versiune opersource de matlab, deci implicit şi ceva matlab), şi în plus am învăţat cum prin câteva comenzi simple, pe care le poate învăţa orice retardat, putem rezolva nişte probleme foarte grele, cum ar fi rezolvarea unor integrale şi a unor ecuaţii diferenţiale. Dar în rest.. nimic. Prin anul 2 pe semestrul 1 am înţeles că o să fie tot cam aşa, 2 materii de electronică şi 3 materii de programare, să zic, dar acuma mai e până acolo. Momentan mă bucur că am terminat..
Nu prea ştiu ce să zic despre poli.. E aceeaşi chestie tot timpul: trebuie să munceşti ca un rob. Nu trebuie să fii inteligent, nu,nu, asta nu este încurajat, trebuie doar să fii un animal de povară care bagă acolo sub nas un curs de 400 de pagini de electrotehnică, şi o să iei note bune. Dacă nu vrei să fii un sclav atunci o să fie cam nasol, există două variante, ori eşti foarte deştept, caz în care o să reuşeşti cumva să treci la majoritatea materiilor, dar cu note destul de mici şi probabil cu ceva restanţe, ori nu eşti suficient de deştept şi o să începi să o iei la vale, şi bulgărele o dată pornit foarte greu se poate opri.Credeam că facultatea promovează ideea de a fi inteligent.. Mare greşeală, nu îi pasă nimănui cât de deştept eşti sau câte ştii, important e să faci nişte chestii de rutină care ocupă foarte mult timp şi care nu te fac mai deştept cu nimic.. Bine, nu zic, nu mă plâng de temele de pe semestrul ăsta, au fost ok, la M.N. nu mi-a luat niciodată o temă mai mult de 4-5 ore, iar la S.D să zic 2 zile, parcă maxim 3, pe tema cea mai lungă, dar şi 3 ore pe ultima temă. Dar îmi amintesc de temele la USO.. nu demonstrai absolut, dar absolut nimic cu temele alea, nişte comenzi pe care trebuia să le cauţi ore întregi pe internet, bine că erau unii care au întrebat pe stack overflow şi am găsit uneori chiar un exerciţiu rezolvat complet. Iar ultima temă a fost chiar definiţia poli, 6-700 de linii de cod numai cu if-uri, chestie pe care o putea face orice idiot, însă mult, foarte mult de stat şi scris..
Eu încă mai am o doză de optimism, am auzit că în anul 3 începe să fie mai bine, avem materii care chiar ne folosesc pe viitor, asa ca s-ar putea sa fie mai ok. Iar la master (pentru că acuma oricine trebuie să îl facă şi pe ăla) am auzit că nu ar mai fi aşa stres.. În fine, momentan nu vreau să mă gândesc la asta, vreau doar să mă bucur de vacanţă şi să nu mai aud de poli până în octombrie :)) Vacanţă plăcută!
Nu prea ştiu ce să zic despre poli.. E aceeaşi chestie tot timpul: trebuie să munceşti ca un rob. Nu trebuie să fii inteligent, nu,nu, asta nu este încurajat, trebuie doar să fii un animal de povară care bagă acolo sub nas un curs de 400 de pagini de electrotehnică, şi o să iei note bune. Dacă nu vrei să fii un sclav atunci o să fie cam nasol, există două variante, ori eşti foarte deştept, caz în care o să reuşeşti cumva să treci la majoritatea materiilor, dar cu note destul de mici şi probabil cu ceva restanţe, ori nu eşti suficient de deştept şi o să începi să o iei la vale, şi bulgărele o dată pornit foarte greu se poate opri.Credeam că facultatea promovează ideea de a fi inteligent.. Mare greşeală, nu îi pasă nimănui cât de deştept eşti sau câte ştii, important e să faci nişte chestii de rutină care ocupă foarte mult timp şi care nu te fac mai deştept cu nimic.. Bine, nu zic, nu mă plâng de temele de pe semestrul ăsta, au fost ok, la M.N. nu mi-a luat niciodată o temă mai mult de 4-5 ore, iar la S.D să zic 2 zile, parcă maxim 3, pe tema cea mai lungă, dar şi 3 ore pe ultima temă. Dar îmi amintesc de temele la USO.. nu demonstrai absolut, dar absolut nimic cu temele alea, nişte comenzi pe care trebuia să le cauţi ore întregi pe internet, bine că erau unii care au întrebat pe stack overflow şi am găsit uneori chiar un exerciţiu rezolvat complet. Iar ultima temă a fost chiar definiţia poli, 6-700 de linii de cod numai cu if-uri, chestie pe care o putea face orice idiot, însă mult, foarte mult de stat şi scris..
Eu încă mai am o doză de optimism, am auzit că în anul 3 începe să fie mai bine, avem materii care chiar ne folosesc pe viitor, asa ca s-ar putea sa fie mai ok. Iar la master (pentru că acuma oricine trebuie să îl facă şi pe ăla) am auzit că nu ar mai fi aşa stres.. În fine, momentan nu vreau să mă gândesc la asta, vreau doar să mă bucur de vacanţă şi să nu mai aud de poli până în octombrie :)) Vacanţă plăcută!
miercuri, 5 iunie 2013
O mică fantezie - o lume de "breatharians"
Probabil că o să dezamăgesc oamenii care speră să fac un articol mai serios, despre facultate, joburi, sau alte chestii din astea interesante, dar de data asta am de gând să prezint o viziune oarecum S.F. asupra omenirii, la care m-am gândit pur şi simplu pentru că nu aveam chef să mai învăţ la electrotehnică, aşa că mintea mea a început să se ducă în cu totul alte direcţii.
Ok, pentru început vreau să vă introduc un termen: breatharian. Nu am un sinonim foarte bun în română, nu folosesc desc cuvinte în engleză, sunt oarecum împotriva acestei mode, dar acest cuvânt este foarte sugestiv. Pentru cine vrea să afle mai multe las un link util: http://electro-denizen.hubpages.com/hub/living-without-food-and-water-Breatharianism-is-it-possible . Am aflat despre breatharians acum o lună sau cam aşa, şi iniţial am zis că persoana respectivă are ceva probleme, îmi povestea despre oameni care pot trăi fără să mănânce absolut deloc, se hrănesc doar cu lichide, sau nici măcar. Ideea m-a fascinat de la început, dar m-am gândit că probabil omul a auzit şi el vreo porcărie pe net şi a crezut-o. Evident, cum am ajuns acasă am căutat pe google "oameni care pot trăi fără mâncare" şi am văzut o grămadă de articole. Deşi este evident că mulţi dintre breatharians sunt doar nişte escroci, este totuşi un medic care a fost supus mai multor teste, în care a rezistat fără mâncare timp de 10 zile. El spune că primele 21 de zile sunt cele mai grele, pentru că atunci încă simţi foamea, vrei mâncare, dar dacă tu crezi că o să reuşeşti atunci vei putea supravieţui fără mâncare. Au fost însă şi cazuri în care falşi breatharians au fost prinşi mâncând, sau au eşuat testelor medicale (era o tipă care după 4 zile arăta aşa rău încât doctorii au zis că nu mai pot continua, că i s-a dublat pulsul şi sunt şanse prea mari să moară). În fine, totuşi sunt câteva excepţii care au trecut testele. Mai este un fakir care spune că nu mănâncă şi nici măcar lichide nu prea consumă, şi el a trecut testele medicale, dovedind că în 10 zile nu a mâncat, nu a băut apă decât ceva de genul 100ml pe zi, şi mai mult, nici măcar nu a avut nevoi fiziologice.
Nu vreau să discut dacă breatharians chiar există sau sunt nişte mincinoşi, sunt o groază de articole pe internet legate de acest subiect şi vă las pe voi să cercetaţi şi să vă spuneţi părerea. Eu nu pot decât să fiu cel puţin sceptic, având în vedere că au fost destule persoane care au încercat şi au murit, ceea ce mi se pare destul de nasol, dar ideea de breatharian chiar m-a fascinat. Hai să presupunem că poţi trăi fără mâncare, absolut deloc, pe o perioadă nelimitată, fără să fii un fakir care face yoga 10 ore pe zi (cum probabil e cazul celui mai sus menţionat). Să luăm cazul doctorului, el este de departe cel mai fascinant, pentru că este, totuşi, un om normal, face sport zilnic, practică o meserie grea, cinstită, doar că el pretinde că nu a mai mâncat de 12 ani. Păi o dată ce ai ajuns breatharian, modul de viaţă şi perspectiva asupra lumii se schimbă total, nimic din ce a fost până atunci nu se mai aplică. (să nu credeţi că încurajez încercări de breatharian, în niciun caz).
Să ne gândim puţin ce înseamnă mâncarea, sau cel puţin ce a însemnat până în secolul 20 şi ce înseamnă în continuare în rândul oamenilor săraci. Păi mâncarea reprezintă insăşi un scop în viaţă, pentru majoritatea oamenilor fiind probabil cea mai importantă problemă, cea mai de jos nevoie: să aibă ce pune pe masă în fiecare zi. Pentru asta muncesc, se agită şi se stresează, să fie siguri că au cu ce plăti facturile, cu se se îmbrăca, dar mai ales ce mânca în fiecare zi. Să ne gândim cum ar fi dacă toţi, dar toţi oamenii ar fi, subit, breatharians, hai să presupunem că s-ar demonstra ştiinţific cum e posibil să fii breatharian, nu ştiu, să zicem nişte exerciţii fizice sau habar n-am. Păi în cazul ăsta scopul în viaţă şi grija cea mai mare a majorităţii oamenilor ar dispărea dintr-o dată. Nu mai ai nevoie de mâncare, dintr-o dată totul se schimbă, tot ce a fost până atunci scopul în viaţă a trecut. Aşa că la o adică dacă nu ai nevoie de mâncare, pentru ce să mai munceşti? Mă refer cel puţin la cei de la ţară, care oricum nu plătesc facturi, eventual îşi fac hainele singuri, din blana unor animale. Sau altfel spus: dacă nu mai trebuie să mănânci, ai găsi ceva mai important pentru care să munceşti, corespunzător unei trepte mai înalte din piramidă. Păi.. nu mai ai nevoie de mâncare, bun. Atunci poţi să călătoreşti, să descoperi oameni noi, să faci cercetări, studii, ce vrei.
Acum aş vrea să analizez evoluţia unei societăţi brusc transformată în breatharians. Primul pas este că toate fabricile de mâncare, agricultura şi tot ce ţine de acest domeniu ar da faliment, magazinele ar dispărea, nu ar mai rămâne decât să vândă lichide şi atât. O dată dispărute toate aceste întreprinderi şi magazine, lumea s-ar dezvolta incredibil de mult, toate direcţiile s-ar îndrepta înspre ştiinţă şi arte, s-ar rezolva probleme fizicii, dilemele şi conjecturile din matematică, s-ar dezvolta sistemul informatic într-un mod inimaginabil, s-ar scrie mii de cărţi, şi tot aşa. Rămân totuşi cei care nu au aptitudini pentru ştiinţă şi arte, care ar rămâne să se bucure de viaţă, să se plimbe, să descopere lumea. Pentru că dacă nu au nevoie de mâncare, la ce mai e nevoie să facă altceva? Un acoperiş deasupra capului tot au, de bine de rău, hainele se pot confecţiona, iar în cazul în care chiar doresc să facă rost de bani, pentru tehnologie şi electricitate, să zic, atunci ar putea să lucreze câteva zile pe lună ca vânzători pe undeva, sau oricum, ceva echivalent. Salariile oricum ar fi mari, pentru că toţi banii şi toată economia ar fi doar în industriile legate de maşini, componente electronice, haine şi cam atât.
Statul în sine ar deveni minimal, pentru că dacă nu mai ai nevoie de mâncare nu te mai interesează cine conduce statul, aşa încât nu ar mai fi nevoie decât de câteva guverne, penru sănătate, educaţie, ştinţă şi eventual transport. Toate războaiele ar dispărea, pentru că nu ar mai fi o bătaie pe resurse, nu ar mai fi nevoie de relaţii internaţionale. Nu mai ai petrol? Asta e, nu mai eşti oricum grăbit să ajungi la servici, din moment ce probabil oricum lucrezi câteva zile pe lună, deci te poţi deplasa cu bicicleta sau pe jos. Cumva societatea s-ar transforma în multe comunităţi hippie, ca să fac o comparaţie, oamenii s-ar ajuta mai mult între ei, ar dispărea ideea de rivalitate, poate doar legată de cercetare şi manifestări artistice. Probabil că vi se pare oarecum haotică societatea descrisă, dar eu cred că dacă am putea trăi fără mâncare totul ar fi mai bine. Până atunci, trebuie să luptăm pentru a putea rezista în lumea din jur..
Sper că v-a plăcut ideea, ştiu că e idealizat totul, dar cel puţin sună bine :)
Ok, pentru început vreau să vă introduc un termen: breatharian. Nu am un sinonim foarte bun în română, nu folosesc desc cuvinte în engleză, sunt oarecum împotriva acestei mode, dar acest cuvânt este foarte sugestiv. Pentru cine vrea să afle mai multe las un link util: http://electro-denizen.hubpages.com/hub/living-without-food-and-water-Breatharianism-is-it-possible . Am aflat despre breatharians acum o lună sau cam aşa, şi iniţial am zis că persoana respectivă are ceva probleme, îmi povestea despre oameni care pot trăi fără să mănânce absolut deloc, se hrănesc doar cu lichide, sau nici măcar. Ideea m-a fascinat de la început, dar m-am gândit că probabil omul a auzit şi el vreo porcărie pe net şi a crezut-o. Evident, cum am ajuns acasă am căutat pe google "oameni care pot trăi fără mâncare" şi am văzut o grămadă de articole. Deşi este evident că mulţi dintre breatharians sunt doar nişte escroci, este totuşi un medic care a fost supus mai multor teste, în care a rezistat fără mâncare timp de 10 zile. El spune că primele 21 de zile sunt cele mai grele, pentru că atunci încă simţi foamea, vrei mâncare, dar dacă tu crezi că o să reuşeşti atunci vei putea supravieţui fără mâncare. Au fost însă şi cazuri în care falşi breatharians au fost prinşi mâncând, sau au eşuat testelor medicale (era o tipă care după 4 zile arăta aşa rău încât doctorii au zis că nu mai pot continua, că i s-a dublat pulsul şi sunt şanse prea mari să moară). În fine, totuşi sunt câteva excepţii care au trecut testele. Mai este un fakir care spune că nu mănâncă şi nici măcar lichide nu prea consumă, şi el a trecut testele medicale, dovedind că în 10 zile nu a mâncat, nu a băut apă decât ceva de genul 100ml pe zi, şi mai mult, nici măcar nu a avut nevoi fiziologice.
Nu vreau să discut dacă breatharians chiar există sau sunt nişte mincinoşi, sunt o groază de articole pe internet legate de acest subiect şi vă las pe voi să cercetaţi şi să vă spuneţi părerea. Eu nu pot decât să fiu cel puţin sceptic, având în vedere că au fost destule persoane care au încercat şi au murit, ceea ce mi se pare destul de nasol, dar ideea de breatharian chiar m-a fascinat. Hai să presupunem că poţi trăi fără mâncare, absolut deloc, pe o perioadă nelimitată, fără să fii un fakir care face yoga 10 ore pe zi (cum probabil e cazul celui mai sus menţionat). Să luăm cazul doctorului, el este de departe cel mai fascinant, pentru că este, totuşi, un om normal, face sport zilnic, practică o meserie grea, cinstită, doar că el pretinde că nu a mai mâncat de 12 ani. Păi o dată ce ai ajuns breatharian, modul de viaţă şi perspectiva asupra lumii se schimbă total, nimic din ce a fost până atunci nu se mai aplică. (să nu credeţi că încurajez încercări de breatharian, în niciun caz).
Să ne gândim puţin ce înseamnă mâncarea, sau cel puţin ce a însemnat până în secolul 20 şi ce înseamnă în continuare în rândul oamenilor săraci. Păi mâncarea reprezintă insăşi un scop în viaţă, pentru majoritatea oamenilor fiind probabil cea mai importantă problemă, cea mai de jos nevoie: să aibă ce pune pe masă în fiecare zi. Pentru asta muncesc, se agită şi se stresează, să fie siguri că au cu ce plăti facturile, cu se se îmbrăca, dar mai ales ce mânca în fiecare zi. Să ne gândim cum ar fi dacă toţi, dar toţi oamenii ar fi, subit, breatharians, hai să presupunem că s-ar demonstra ştiinţific cum e posibil să fii breatharian, nu ştiu, să zicem nişte exerciţii fizice sau habar n-am. Păi în cazul ăsta scopul în viaţă şi grija cea mai mare a majorităţii oamenilor ar dispărea dintr-o dată. Nu mai ai nevoie de mâncare, dintr-o dată totul se schimbă, tot ce a fost până atunci scopul în viaţă a trecut. Aşa că la o adică dacă nu ai nevoie de mâncare, pentru ce să mai munceşti? Mă refer cel puţin la cei de la ţară, care oricum nu plătesc facturi, eventual îşi fac hainele singuri, din blana unor animale. Sau altfel spus: dacă nu mai trebuie să mănânci, ai găsi ceva mai important pentru care să munceşti, corespunzător unei trepte mai înalte din piramidă. Păi.. nu mai ai nevoie de mâncare, bun. Atunci poţi să călătoreşti, să descoperi oameni noi, să faci cercetări, studii, ce vrei.
Acum aş vrea să analizez evoluţia unei societăţi brusc transformată în breatharians. Primul pas este că toate fabricile de mâncare, agricultura şi tot ce ţine de acest domeniu ar da faliment, magazinele ar dispărea, nu ar mai rămâne decât să vândă lichide şi atât. O dată dispărute toate aceste întreprinderi şi magazine, lumea s-ar dezvolta incredibil de mult, toate direcţiile s-ar îndrepta înspre ştiinţă şi arte, s-ar rezolva probleme fizicii, dilemele şi conjecturile din matematică, s-ar dezvolta sistemul informatic într-un mod inimaginabil, s-ar scrie mii de cărţi, şi tot aşa. Rămân totuşi cei care nu au aptitudini pentru ştiinţă şi arte, care ar rămâne să se bucure de viaţă, să se plimbe, să descopere lumea. Pentru că dacă nu au nevoie de mâncare, la ce mai e nevoie să facă altceva? Un acoperiş deasupra capului tot au, de bine de rău, hainele se pot confecţiona, iar în cazul în care chiar doresc să facă rost de bani, pentru tehnologie şi electricitate, să zic, atunci ar putea să lucreze câteva zile pe lună ca vânzători pe undeva, sau oricum, ceva echivalent. Salariile oricum ar fi mari, pentru că toţi banii şi toată economia ar fi doar în industriile legate de maşini, componente electronice, haine şi cam atât.
Statul în sine ar deveni minimal, pentru că dacă nu mai ai nevoie de mâncare nu te mai interesează cine conduce statul, aşa încât nu ar mai fi nevoie decât de câteva guverne, penru sănătate, educaţie, ştinţă şi eventual transport. Toate războaiele ar dispărea, pentru că nu ar mai fi o bătaie pe resurse, nu ar mai fi nevoie de relaţii internaţionale. Nu mai ai petrol? Asta e, nu mai eşti oricum grăbit să ajungi la servici, din moment ce probabil oricum lucrezi câteva zile pe lună, deci te poţi deplasa cu bicicleta sau pe jos. Cumva societatea s-ar transforma în multe comunităţi hippie, ca să fac o comparaţie, oamenii s-ar ajuta mai mult între ei, ar dispărea ideea de rivalitate, poate doar legată de cercetare şi manifestări artistice. Probabil că vi se pare oarecum haotică societatea descrisă, dar eu cred că dacă am putea trăi fără mâncare totul ar fi mai bine. Până atunci, trebuie să luptăm pentru a putea rezista în lumea din jur..
Sper că v-a plăcut ideea, ştiu că e idealizat totul, dar cel puţin sună bine :)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)